In urma cu cateva zile primesc un telefon de la directorul unei foarte cunoscute firme multinationale, un om respectabil, aproape de 50, pe care il cunosteam de multa vreme. Cu neliniste in glas imi spune ca vrea neaparat sa ma vada. Deja stiam ce vrea de la mine.

Dupa atatia ani de vorbit incontinuu la telefon, am invatat sa interpretez cu succes fiecare inflexiune a vocii, fiecare ezitare, tuse sau fraza inutila, pusa doar pentru a mai castiga ceva timp.

Omul avea sa-mi spuna ca urma sa plece de la firma cutare, fie ca l-au dat afara, fie ca pleca el de buna voie, sau din cine stie ce alt motiv, si voia sa se asigure ca il am in vedere pentru vreun post important care ar aparea pe piata.

Se deschide usa si… raman perplex: camasa verde Connex descheiata la cel putin 3 nasturi, un sacou cadrilat, in toate culorile curcubeului, cu manecile suflecate, pantaloni mov, fata atent nerasa si, “cireasa de pe tort”, un frumos cerecel in urechea stanga.

Stiind ca asteptam niste explicatii, a intrat direct in subiect: “Stii, acum aproape un an mi-am dat seama brusc ca viata mea… si mi-am dat demisia.” Si ce faci acum?” “Inca nu fac nimic, m-am gandit ca mi-ar placea sa lucrez intr-o televiziune, ce joburi ai pe acolo” “Dar tu ai vandut toata viata echipamente industriale, ce legatura au astea cu televiziunea” “Stiu, dar eu mi-am dat seama acuma ca…”

Stiam despre ce e vorba, pentru ca vad asta adesea, poate nu chiar zilnic cu pantaloni mov si cu cercel in ureche, insa pe aproape, si reactia declansatoare e intotdeauna aceeasi. Nu cred ca exista o varsta anume la care “revelatia” apare mai des decat la altele. Partea interesanta e ca de multe ori aceasta “rupere cu trecutul” are un caracter disruptiv, ostentativ, ceea ce arata ca e o dorinta pe care acei oameni s-au chinuit mult sa o reprime si sa o tina ascunsa o perioada cat mai indelungata, de ei insisi, in primul rand.

Cei mai predispusi la introspectie isi aduc acum aminte cum orice idee, oricat de incipienta, care parea sa puna in discutie primatul realizarii profesionale in ceea ce isi inchipuia omul respectiv ca e propriul sau sistem axiologic, era privita ca pe o mare amenintare a “naturii lucrurilor”, care trebuia adusa imediat “la ordine”. Nu e usor sa te privesti, cu curaj, dincolo de viata profesionala.

Cei mai multi care ajung obsedati de cariera si de realizarea profesionala isi inchipuie ca asta e alegerea lor, ca si-au dat seama ca “sunt facuti pentru asta”, si par sa nu aiba niciun dubiu in aceasta privinta. De fapt, sa te “agati” de cariera e lucrul cel mai simplu dintre toate, pentru ca e si cel mai la indemana si primesti indemnuri sociale din toate directiile. Intr-adevar, nu e deloc usor sa rezisti “tentatiei”.

Cei mai multi angajatori sunt foarte incantati cand, la interviuri, candidatii le spun, cu toata convingerea, ca pentru ei cariera e cel mai important lucru in viata si ca sunt dispusi sa faca orice sacrificiu pentru asta.

Cu siguranta pentru ca si pentru acei angajatori munca si cariera sunt, la fel, cele mai importante lucruri din viata. Insa eu sunt mai circumspect si il avertizez ca e posibil ca intr-o zi, nu se stie cand, sunt sanse reale sa-l vada pe candidatul entuziast de acum intrand pe usa cu un cercel in ureche, cu pantaloni mov si cu demisia intr-o mana. Asta nu prea le place angajatorilor sa auda si, nu de putine ori, ma privesc cu neincredere. Eu imi spun ca, macar, imi fac datoria sa nu-i mint…

Cateodata, cand imi mai cere cineva parerea, ii spun sa se gandeasca bine inainte de a spune cu convingere care e lucrul cel mai important din viata lui si sa aiba curajul sa incerce “pe viu” orice crede ca ar putea sa fie interesant pentru el si sa-i placa. Nu am mare succes. Dimpotriva, unii se sperie de-a binelea! Multi isi inchipuie ca stiu dinainte, sau ca pot sa realizeze doar conceptual ce le place si ce nu, ce e bine pentru ei si ce nu. De obicei, se insala singuri, e doar un pretext pentru a nu incerca. Si atunci, risca sa treaca direct de la costum la pantalonii mov.

Sa mai presupunem ca seful dumneavoastra va afla, in curand, despre aceasta isprava: fie din intamplare, fie ca ii va spune cineva, sau poate ca va face un control incrucisat. Ce se va intampla? E foarte probabil sa fiti schimbat din post: s-ar putea sa vi se propuna un job in alt judet sau in alta tara, s-ar putea chiar sa vi se sugereze sa va dati demisia din firma.

E posibil sa vi se ceara, politicos, sa inapoiat banii, sau macar o parte dintre ei. Daca nu se mai poate, asta e… Se mai pot imagina cateva scenarii, cu exceptia unuia singur: acela in care firma merge la politie sa spuna ca ati furat si sa ceara sa fiti anchetat. Va ganditi ca aici e vorba de principii si ca daca cineva a furat ceva, indiferent cat de putin sau cat de mult, trebuie sa ajunga in fata Justitiei? Fiti fara grija, in multinationale nu prea exista astfel de preocupari metafizice, si nici Justitia nu are acelasi inteles. Acolo judecata suprema o face PR-ul. Ati furat 200,000 de Euro? “Vai, dar luati-i, domnule, si mergeti sanatos, numai sa nu se afle in afara!” Daca aveti suficient tupeu, puteti cere si cateva salarii compensatorii pentru ca ati fost fortat sa plecati din firma, nu cred ca ar mira pe nimeni daca le-ati si primi; sau, de ce nu, va puteti chiar santaja angajatorul ca va duceti la presa sa le spuneti ca l-ati furat…

In pozitia mea, in cei 15 ani de cand fac recrutari pentru posturi de conducere si sunt in mijlocul tuturor businessurilor mai importante din Romania, am vazut asta de sute de ori, cateodata chiar de la sursa: de la mici “ciupeli” de cateva sute de Euro, la jafuri in toata regula de mii, sute de mii sau chiar milioane. Cand mi se cere sa gasesc un director intreb, evident, ce s-a intamplat cu cel care va fi inlocuit. “Pai, a facut nu stiu ce prostie, sau a furat cutare si cutare… dar ramane absolut intre noi, nu trebuie sa mai afle nimeni!” – vine, instinctiv, si completarea. Pe marea majoritate a celor in cauza ii vad bine-mersi, peste cateva luni, in alta firma, de obicei tot multinationala, in posturi la fel de importante. Ce bine e la multinationala…

Daca insisti si intrebi ce inseamna sa fii civilizat, s-ar putea ca pe unii sa-i pui intr-o mare incurcatura: cei care se vor incumeta sa raspunda ceva cat de cat coerent iti vor vorbi despre valori, despre atitudini, mentalitate, cultura, politete, altruism, responsabilitate, onestitate etc, etc.

Oricum, asta are mai putina importanta pentru ca ceea ce te intereseaza la cei din jurul tau e doar comportamentul. In afara de cei cativa oameni din cercul tau intim, pentru care ai acces la mai multe informatii decat cele culese prin simpla observare, pentru toti ceilalti nici nu prea ai avea cum sa afli mai mult, si nici nu ar fi de vreun folos decat, poate, pentru cativa filosofi si psihologi.

Prin urmare, cand spui “a fi civilizat” te gandesti, de fapt, la “ a avea un comportament civilizat”, si nu prea iti pasa daca acest comportament e dictat de niste valori sau convingeri profunde sau doar de simpla frica de consecintele facutului altfel.

Cand compari purtarea romanilor in Romania cu cea a strainilor in tarile lor, diferentele sunt enorme. Daca incepi sa faci diverse combinatii: romani in strainatate cu straini in Romania, sau straini in strainatate cu strainii in Romania, vei vedea ca rezultatele incep sa se schimbe semnificativ, ceea ce arata ca, de fapt, ar fi mai nimerit sa vorbesti despre “civilizatia lui cutare, din ziua cutare, in locul cutare”. Putini straini isi dau seama cat de mult isi schimba comportamentul cand ajung in Romania, pentru ca apoi sa revina la “normal” chiar in clipa in care coboara din avion pe un aeroport din tara lor.

La cateva strazi de mine sta ambasadorul unei tari despre care, daca nu oricine ar spune ca e cea mai civilizata din Europa, atunci ar crede ca e, cu siguranta, a doua sau a treia. In permanenta acest om isi tine cele doua masini pe trotuar, lipite de gard, chiar daca – si aici e partea cea mai interesanta! – nu are absolut niciun motiv sa faca asta: strada e foarte lata, au loc toate masinile, si parcate si in mers, si mai sunt si alte spatii largi peste tot in jur. Mai mult, are si doi soldati care il pazesc in permanenta, nu cred ca si le tine petrotuar doar ca sa le supravegheze mai bine de pe geam. Intr-o zi, doi copii care se tineau de mana s-au dat jos de pe trotuar ca sa-i ocoleasca lui masinile, fara sa se uite in spate, si erau cat pe ce sa fie calcati de o furgoneta. In tara lui, dl. ambasador nu ar fi facut niciodata asa ceva; daca nu din cauza amenzilor, atunci, cu siguranta, pentru ca mama acelor copii l-ar fi dat in judecata fiindca i-a pus in pericol. In acea zi am vrut sa-l dau eu, insa cand m-am dus la politie ca sa faca o constatare mi-au spus ceva despre nu stiu ce spital unde sa ma tratez… Asemenea ambasadorului, comportamentul multor straini e doar un simplu reflex conditionat de punitatea sociala.

Cu alte cuvinte, atat romanii cat si strainii sunt exact atat de civilizati pe cat le permite constrangerea sociala din imediata lor apropiere: juridica sau alte tipuri de penalizari (mediatizare negativa, pierderi de oportunitati etc.) care duc, in final, la pierderi materiale. Diferentele evidente de comportament dintre strainii din Romania si romani par sa contrazica, totusi, ideea de mai sus; insa asta se intampla deoarece, mai intotdeauna, comparatia se face in contexte diferite pentru unii si pentru altii: pentru “ei”, presiunea e semnificativ mai mare decat pentru romani, fiindca sunt mult mai vizibili social si mult mai apropiati de alti straini.

Oare cat de mari ar mai fi aceste diferente intr-o situatie, absolut ipotetica, in care contextul si presiunea sociala ar fi EXACT aceleasi?

Si asta, pentru ca sociologii si psihologii spun ca e “ceva” prea vag si prea speculativ ca sa poata incerca (si sa merite) o conceptualizare a mentalitatii. Intr-adevar, se pare ca exista cate o mentalitate pentru oricine si orice, si nu cred ca ati intalnit vreun cuvant caruia sa-i fi vazut mai multe epitete atasate. E si usor de inteles, pentru ca se cere mult mai putin efort intelectual sa spui, scurt, “mentalitate” decat sa zici, de exemplu: valori, atitudini, reprezentari, credinte, comportamente, ideologii, imagini sociale, cultura etc. etc.

Cand se gandesc la mentalitatea proprie, sau a celor foarte apropiati, oamenii o vad ca pe o suma a conceptelor de mai sus (si a multor altora). Interesant este ca, atunci cand e vorba despre ceilalti, mentalitatea se reduce (subconstient, si aproape intotdeauna), doar la o singura “bucatica” – comportamentul.

La urma urmei, interactiunea noastra sociala directa cu “restul lumii” se produce doar la nivelul comportamental, si nici nu ne intereseaza prea mult celelalte “componente” ale mentalitatii! Francezul care se poarta civilizat la Paris, si cu totul altfel la Bucuresti, nu are, in fond, doua mentalitati, insa asa pare privit in doua momente diferite.

E important pentru noi ca, de exemplu, soferii din Bucuresti sa nu-si mai parcheze masinile in statiile de autobuz, insa ne intereseaza mult mai putin daca nu o vor mai face de frica amenzilor, sau dintr-o jena metafizica.

De aceea, francezul nostru care s-a reintors in Romania dupa o saptamana – si chiar aceea in care a intrat in vigoare noul Cod Rutier – isi va spune, foarte, foarte surprins, ca, iata, si-au schimbat soferii romani mentalitatea de la o saptamana la alta, cand, de fapt, ei si-au schimbat doar comportamentul! Insa, ce conteaza?