Desi un sistem de clasificare a universitatilor din Romania este departe de a fi propus si, mai ales, de a fi acceptat de catre cei vizati, multi au deja opinii transante in aceasta privinta, bazate pe standarde numai de ei stiute.

Daca ii intrebati ce da valoare unei universitati, va vor raspunde in cor: „Profesorii”! Faceti un mic test si insistati putin, cereti si alte criterii; sunt sigur ca veti fi surprinsi de raspunsuri si, mai ales, de incurcatura in care ii veti pune. Intrebati si de ce pe aceiasi profesori ii asteapta studenti foarte buni la un curs, si altii slabi, cateva strazi mai incolo, la acelasi curs, insa la alta universitate.

Nu profesorii, ci chiar studentii sunt cei care impun cota unei universitati. Pare un nonsens, insa nu e. In toate universitatile (fie ele cele mai bune sau cele mai proaste) s-au format in timp tipologii de grup distinctive care atrag anunite categorii de candidati la admitere, dar, mai ales, ce ii „convertesc” pe cei mai multi care au nimerit acolo din intamplare sau care nu se incadrau initial in tipar.

Adica cercuri vicioase sau virtuoase pe care, pentru a le rupe, profesorii ar trebui sa faca eforturi serioase. Imaginati-va ca schimbati intre ei jumatate dintre profesorii de la Cambridge cu jumatate dintre profesorii de la o universitate dintr-un orasel romanesc de provincie. Va trece mult timp pana cand veti vedea o modificare in valoarea studentilor universitatilor din cele doua orasele si, pe cale de consecinta, in valorile celor doua universitati.

Cu cateva exceptii celebre (vezi cursurile lui Nae Ionescu, sau ale altora ca el), cei mai multi studenti nu invata mai mult sau mai putin din cauza profesorului, ci pentru ca se simt obligati fata de catre ceilalti studenti, fata de prestigiul institutiei, fata de asteptarile pe care cei din jur le au de la ei.