Cineva a zis (cred ca Sartre, dar nu bag mana in foc pentru asta) ca “Slabiciunile parintilor sunt condamnate sa devina pasiunile odraslelor.” Acei parinti sunt convinsi ca e suficient sa aiba bune intentii, sa o faca “pentru binele copilului”.

Cu mult timp in urma am cunoscut o familie care avea un copil cu o inteligenta iesita din comun, cred ca era cel mai destept copil pe care l-am intalnit eu vreodata. Avea vreo cinci ani atunci. Tatal lui, car era un mare impatimit al fotbalului, nu parea sa aiba alt scop in viata decat sa-l vada pe copil calcandu-i pe urme si cea mai mare bucurie a lui era sa vada ca recunoaste un fotbalist dupa numarul de pe tricou.

Il lua cu el pe stadioane, il tinea cu forta langa televizor ori de cate ori era vreun meci, ii arata poze cu fotbalisti carora bietul copil trebuia sa le recunoasca pe loc numele si ispravile, iar de cate ori iesea afara sa se joace trebuia sa ia neaparat si mingea cu el. Fiindca el era fericit cand vedea un meci de fotbal, atunci si copilul va fi fericit in viata, evident.

Varianta post-revolutionara a educatiei copilului se invarte – cum altfel – in jurul businessului. Fiecare se straduie “sa-l faca om” dupa cum il duce pe el capul. Unii sunt iremediabil convinsi ca e spre binele copiilor sa devina, neaparat, oameni de afaceri. Asta, mai treaca-mearga, e usor de inteles, insa sunt destui care cred ca acei copii VOR sa devina oameni de afaceri, ca ei doar ii ajuta, le “faciliteaza” aceasta “devenire”, si ii trateaza, pur si simplu, ca pe niste oameni de afaceri mai mici de statura.

Am adesea discutii aprinse cu cei care ii indeamna pe studenti sa se angajeze cat mai timpuriu, ca sa castige o experienta care mie mi se pare nu numai inutila, ci de-a dreptul daunatoare fiindca ii impiedica sa faca alte lucruri pe care nu le vor mai putea face vreodata, mai tarziu. Dupa ce termini facultatea esti transferat BRUSC in alta categorie, ti se refuza locuri si lucruri care, cu cateva zile in urma, ar fi fost privite cu ingaduinta sau chiar incurajate. Am auzit nu de putine ori despre profesori care chiar se bucura cand vad mai putini studenti prin preajma si sunt primii care ii indeamna sa se angajeze. O bataie de cap mai putin.

Acei studenti cred ca decid ei insisi pentru viata lor, ca isi “aleg” singuri viitorul. Or, in majoritatea cazurilor, “alegerea” studentilor se reduce doar la “ma angajez sau nu ma angajez?”. O alagere e cu atat mai adevarata (valida) cu cat se face intre mai multe variante, bine evaluate si intelese. Sunt destul de putini oameni “trecuti prin viata” – si cu atat mai putini studenti – care sunt capabili sa spuna despre un lucru ca le place sau nu, daca e bun pentru ei sau nu, daca il vor sa nu, numai imaginandu-si-l, citind sau auzind despre el, desi cei mai multi sunt convinsi ca pot.

Vorbesc adesea cu studentii, nu pierd nicio ocazie si ma bucur de fiecare data cand sunt invitat la vreun eveniment. Sunt surprins, de fiecare data, de cat de putine indoieli au, de cat de clar li se pare lor si de cat de convinsi sunt ca stiu ce e bine pentru ei si ce nu, si care e “drumul lor in viata”. Pe mine ma cam intristeaza.

Daca ii intrebati ce da valoare unei universitati, va vor raspunde in cor: „Profesorii”! Faceti un mic test si insistati putin, cereti si alte criterii; sunt sigur ca veti fi surprinsi de raspunsuri si, mai ales, de incurcatura in care ii veti pune. Intrebati si de ce pe aceiasi profesori ii asteapta studenti foarte buni la un curs, si altii slabi, cateva strazi mai incolo, la acelasi curs, insa la alta universitate.

Nu profesorii, ci chiar studentii sunt cei care impun cota unei universitati. Pare un nonsens, insa nu e. In toate universitatile (fie ele cele mai bune sau cele mai proaste) s-au format in timp tipologii de grup distinctive care atrag anunite categorii de candidati la admitere, dar, mai ales, ce ii „convertesc” pe cei mai multi care au nimerit acolo din intamplare sau care nu se incadrau initial in tipar.

Adica cercuri vicioase sau virtuoase pe care, pentru a le rupe, profesorii ar trebui sa faca eforturi serioase. Imaginati-va ca schimbati intre ei jumatate dintre profesorii de la Cambridge cu jumatate dintre profesorii de la o universitate dintr-un orasel romanesc de provincie. Va trece mult timp pana cand veti vedea o modificare in valoarea studentilor universitatilor din cele doua orasele si, pe cale de consecinta, in valorile celor doua universitati.

Cu cateva exceptii celebre (vezi cursurile lui Nae Ionescu, sau ale altora ca el), cei mai multi studenti nu invata mai mult sau mai putin din cauza profesorului, ci pentru ca se simt obligati fata de catre ceilalti studenti, fata de prestigiul institutiei, fata de asteptarile pe care cei din jur le au de la ei.