- M-am intalnit cu candidatul pe care l-ati trimis, e, intr-adevar, foarte bun, insa am o nedumerire: mi-ati spus ca omu’ a cerut 3,000 de Euro salariu, or, cand l-am intrebat eu, mi-a spus ca vrea 4,000.

- Da? Si cat l-ati lasat sa astepte, fata de ora stabilita?

- Pai, nu cine stie ce, cred ca vreo 10-15 minute… (asta inseamna ca l-a lasat sa astepte cel putin jumatate de ora)

- Ei, vedeti, de aia…

- ?!?

Mecanismul cresterii salariilor de la recruiter pana la angajator e simplu: cu cat candidatului ii place mai putin ce i se intampla la interviu (ce vede, cum e tratat etc.) cu atat “pluseaza” la salariu, cand e intrebat, desi venise in minte cu alta cifra. Sunt unii care au stabilit chiar un “mercurial”, destul de precis. Un candidat mi l-a aratat pus frumos pe hartie, l-a inceput odata cand se plictisea asteptand mult peste ora stabilita la un interviu de angajare: fiecare sfert de ora intarziere insemna 500 de Euro in plus la salariu; daca cel cu care avea interviul iesea personal sa il roage sa mai astepte, cresterea era redusa la 100 de Euro; daca trimitea secretara sa il scuze, cresterea era de 300, in loc de 500; daca era dezordine mare in firma, si in biroul directorului, inca 300; in functie de cat de mult ii placea sau nu de cel cu care statea de vorba, aplica, de asemenea, o reducere sau o crestere. Si tot asa…

E normal ca orice candidat care nu e disperat sa obtina postul si care isi permite sa discute “de la egal la egal” cu potentialul angajator, sa caute sa compenseze cu ceva disconfortul sau riscul suplimentar percepute ca fiind legate de acea firma sau de acel job. Unii pun conditii neasteptate, de ultim moment, altii cer garantii, insa cei mai multi pluseaza la salariu: “Daca tot e sa lucrez cu un…, mai bine sa stiu pentru ce o fac!”. “Semnalele de alarma” percepute ca atare de catre candidati sunt nenumarate, unele dintre ele fiind logice si usor de explicat, altele fiind extrem de subiective si legate de experienta anterioara a persoanei respective. Iata altele cateva, in afara de cele amintite mai sus, alese la intamplare:

· un interviu tinut de catre o persoana cu “rang” evident inferior celui corespunzator pozitiei in discutie. De multe ori se intampla ca directorul care trebuia sa tina interviul sa nu o mai poata face si atunci ii vine “inspiratia” sa trimita pe altcineva, la intamplare, sa se intalneasca cu candidatul, nestiind ca asta il va costa, probabil, vreo 20% in plus la salariu. Am auzit si de interviuri pentru pozitii de middle management tinute de catre secretare (chiar daca e amanta directorului, nu schimba prea mult situatia…)

· un sediu neingrijit, prost amenajat, la care se ajunge greu sau intr-o zona urata a orasului

· inghesuiala, dezordine, angajati care arata si care se poarta, stiti cum…

· un director necivilizat, prost imbracat, care vorbeste de 3 ori la telefon in timpul interviului sau, dimpotriva, nenatural si excesiv de formal, cu limbaj de lemn.

· interviuri prea scurte sau, dimpotriva, inutil de lungi si cu intrebari percepute ca nerelevante sau prea subiective, neserioase: “Care e culoarea dv. preferata?” poate avea ca rezultat “Mov, si 300 in plus la salariu”, evident, partea a doua cu voce scazuta.

Concluziile angajatorilor sunt, de multe ori, asemanatoare: “Ce neseriosi candidatii astia, romanii, la primul interviu cer 3,000 de Euro, iar la al treilea 4,000!”

Acum, ca am reusit si eu sa prevad cu destula precizie si reactiile angajatorilor, si pe cele ale candidatilor, pot face singur “calculele”:
- Ce salariu vrea candidatul cutare?
- 3,750 de Euro!

De aceea, nu de putine ori, recruiterii sunt acuzati ca sunt contributori importanti la cresterea salariilor de pe piata.

Ce angajator nu recunoaste aceasta fraza cu care incep multe dintre CV-urile trimise in urma anunturilor puse pe Internet, si nu numai acolo. De cateva ori, chiar, am primit mesajul exact cum e scris mai sus, cu (a)-ul in “Animat(a)”!

La fel se intampla cu scrisorile (emailurile) de multumire trimise a doua zi dupa interviu, si cu multe alte “templates” luate de-a valma din carti sau de pe Internet.

Primul gand care-mi vine instinctiv in minte atunci cand primesc astfel de mesaje este ca expeditorului i-a fost lene sa stea sa scrie un mesaj in care sa-mi spuna ce vrea de la mine, sau ca, pur si simplu, nu este in stare. Ca sa aiba efectul pe care si-l doreste cel care-l scrie, mesajul trebuie, in primul rand, sa transmita ceva concret.

O platitudine invelita in cuvinte pompoase mai degraba deranjeaza pe destinatar, cu atat mai mult cu cat aproape toti au timpul dramuit; unii considera asa ceva chiar un afront la inteligenta lor, daca cel care a trimis isi inchipuie ca destinatarul va lua in serios ce scrie acolo. Mai bine nu scrie niciun mesaj; oricum, e mai bine decat unul prost.

In al doilea rand, mesajul trebuie sa fie cat mai individualizat, cititorul trebuie sa aiba convingerea ca cel care a scris i se adreseaza lui personal. Se stie foarte bine ca limbajul de lemn e folosit atunci cand ai ceva de ascuns sau cand vrei sa lasi intentionat loc pentru ambiguitate, cand nu esti suficient de sigur pe tine incat sa-ti expui clar punctul de vedere, sau cand vocabularul, chiar in limba materna, este o mica povara.

De asemenea, limbajul de lemn este folosit intentionat de catre cei care nu o fac in mod obisnuit pentru a mentine distanta sociala. E un mod subtil si politicos de a comunica cu cei care inteleg asa ceva (de exemplu, in diplomatie). Pentru generatia Internetului, tentatia de a folosi aceasta “limba” de lemn a zilelor noastre – “templateza”, cum am auzit spunandu-i-se de catre un recruiter suparat – este foarte mare, insa aceasta comoditate se plateste scump, uneori.

Cei care o folosesc risca sa fie ei insisi tratati in acelasi mod, sa fie “procesati” conform unui “template” (fiecare recruiter are propriul sau sistem de “templates”, fie ca o recunoaste sau nu) si sa fie trecuti automat in coada listei. Cand primesti sute de CV-uri aproape identice, fiecare cuvant poate sa devina un criteriu de departajare.

Daca adun toate astea, vad ca imi ies vreo 10 randuri … nu-i nimic, mai iau ceva de pe Internet si, iata, am ajuns la o pagina intreaga; cu alte cuvinte, un CV “normal”… Uite un anunt pentru un job meserias la o firma multinationala! Asta da job, sa trimit repede CV-ul! Dar ce face “omu’ de la HR” cand primeste 290 de CV-uri “normale” si 10 “anormale”? Pai, isi stabileste 8 interviuri cu “anormalii”, apoi scoate la intamplare 3 CV-uri din teancul cu “normale” si ii cheama si pe acestia. N-a iesit de data asta!

Oricum, sansa sa il “nimereasca” era de 1,034482%… Dupa o saptamana, unul dintre “anormali” primeste o oferta de 500 Euro; un “normal” norocos primeste si el un job, cu 300. Acum m-am prins! Daca “anormalul” trimite 30 de CV-uri ca sa fie invitat la 10 interviuri, eu va trebui sa trimit cel putin 300. Daca el primeste 3 oferte, pentru mine o rata de 1 la 10 ar trebui sa fie un mare succes.

O iau sistematic si incep sa-mi fac liste cu firme la care sa trimit CV-ul. Gasesc vreo 30 de anunturi cu joburi, pe urma mai scot vreo 400 de firme din ziare sau de pe Internet. Le pun pe toate intr-un fisier, ca sa nu ma incurc, apoi caut numele si adresele directorilor de HR sau ale altor directori, ca sa le trimit mesajele nominal. Daca le gasesc pentru jumatate dintre ei, tot e bine.

Celorlalti le trimit emailuri cu “stimate domnule director”. Apoi, fac o lista cu intrebarile care se pun la astfel de interviuri si imi pregatesc raspunsurile. Daca nu le scriu pe hartie nu am nicio sansa sa le tin minte.

Odata ajuns fata in fata cu potentialul angajator, o sa profit la maximum de aceasta intalnire atat de greu obtinuta, si o sa-i pun cateva intrebari la care nu as putea obtine altfel raspunsul: “Care sunt criteriile dupa care selectati candidatii?” “Pentru alt job in firma dv. trebuie sa trimit un nou CV? Pe ce adresa, imi dati va rog numele?” “Primiti si aplicatii spontane, sau va uitati doar pe CV-urile de la anunturi?” “Imi recomandati sa aplic din nou la urmatorul job pentru care veti da un anunt?” Asa imi caut eu un job cand nu mi-e lene…

La o rata medie de raspuns de 5%, primeste cam 20 de invitatii la interviu. Sa zicem ca in vreo zece cazuri nu le-a placut lor de el, in vreo cinci nu i-au placut lui si mai ramin cinci cu care se ajunge la al doilea interviu, din care unul se finalizeaza cu o angajare multumitoare pentru ambele parti.

Ce face tinarul absolvent roman obisnuit, absolvent al unei facultati mediocre? Ia ziarul, se uita la anunturi, selecteaza citeva si trimite CV-ul. Nu primeste nici un raspuns. Dupa citeva luni, intra in panica, familia incepe, si ea, sa se agite.

Cineva ii spune sa trimita CV-ul si la firmele de recrutare. Imi trimite si mie unul, pentru ca a auzit ca la mine vin joburile mari de pe piata. Evident, nu il chem la un interviu, pentru ca eu nu recrutez incepatori. Familia are totusi convingerea ca, daca ar ajunge sa se intilneasca cu mine, destinul lui se va schimba.

Imposibil, eu nu am atit timp ca sa ma intilnesc cu toti cei care imi cer acest lucru. Atunci intervine mama baiatului, care are o cumnata, care e prietena cu o vecina a mamei mele, la Galati. Se fac aranjamentele, ma suna maica-mea si ma roaga sa ma intilnesc cu Baiatu’, iar eu cedez, ca de fiecare data, desi stiu dinainte cum se vor intimpla lucrurile…

Ajunge Baiatu’ la intilnire, cu vreo jumatate de ora mai devreme, si imi expune situatia: „Stiti, imi caut de lucru de vreo sase luni, dar, in ziua de azi, daca nu ai relatii… toata speranta mea e la dvs., sint sigur ca ma puteti ajuta!“. Eu fac pe naivul si intreb, ca si cind nu as cunoaste raspunsul: „De sase luni spui? Si cite CV-uri ai trimis?“. „Oho, o gramada, cred ca peste 20! Si am primit un singur raspuns!“ (retineti rata de reactie de 5%!) „Pai, stii ce cred eu? – ii zic. Cred ca ar fi trebuit sa trimiti cam 20 de CV-uri pe zi, nu in sase luni!“ Baiatu’ se uita stupefiat la mine, cu gura intredeschisa, si nu mai scoate nici un cuvint… „Uite ce e – zic eu – o sa te ajut, deoarece mama ta… cu mama mea… sa vezi cum facem: iti dau eu 500 de adrese, de la cele mai bune firme, cu nume, e-mailuri etc., si tu le trimiti CV-ul. Vino saptamina viitoare sa ti le dau!“ (As fi putut sa i le dau pe loc, insa nu-mi pot abtine satisfactia cinica de a i-o plati, putin, pentru timpul meu irosit.) „Sigur!“, zice Baiatu’ iesind ingindurat pe usa, convins ca, de fapt, nu a fost destul de buna „relatia“… Situatia se repeta de multe ori, de citeva zeci sau chiar sute de ori pe an (am multe neamuri si prieteni).

Niciodata, dar NICI MACAR O DATA, nu s-a intors vreunul dintre „Baieti“, in saptamina urmatoare, ca sa ii dau adresele…