Oamenii de afaceri (si nu doar ei) considera nu numai ca este posibil, ci si ca este de dorit ca o tara sa fie condusa la fel ca o corporatie. Intr-adevar, cu greu ar putea demonstra cineva ca intre analiza, stabilirea obiectivelor, a strategiei si executia politica si cea corporatista exista diferente de fond. Daca au dreptate, atunci si alegerea celor mai importanti oameni din stat ar trebui facuta dupa aceleasi principiile generale .

Cand se cauta un conducator pentru o companie, primul lucru la care se uita toata lumea e profilul de lider al celor vizati si abia apoi se intereseaza si de cunostintele lor. Asta reiese destul de clar si din una dintre definitiile mele preferate pentru leadership, care spune ca liderul e “cineva care poate conduce cu succes, si ii poate face pe altii sa-l urmeze, un business (sau alta activitate) in care nu are nicio competenta tehnica”. Cu cat organizatia e mai mare, cu atat conducatorul poate avea consilieri mai multi si mai buni, incat sa nu mai fie nevoie sa isi imparta timpul intre problemele mari si detaliile tehnice ale activitatii. In Romania, focusul pe profilul de personalitate e inca si mai apasat atunci cand se cauta un manager, pentru ca, spre deosebire de omologul lui din tarile asezate, acesta are si mai putin timp sa se ocupe de problemele “clasice” ale firmei. Managerul roman trebuie, inainte de orice, sa se lupte – la propriu! – cu un sistem sucit si corupt, cu parteneri care nu respecta nicio regula, cu comportamente ilogice ale celor din jur, cu o concurenta distorsionata, cu angajati imprevizibili etc. etc. De aceea, de aproape 20 de ani de cand recrutez manageri pentru companiile mari din Romania, intotdeauna mi s-au cerut oameni puternici, charismatici si, abia in al doilea rand, daca e posibil, si buni specialisti in domeniul respectiv de activitate.

La fel, nici oamenii nostri politici nu mai ajung sa se ocupe cu problemele “clasice” ale administrarii unei comunitati, asa ca si ei trebuie sa fie, mai intai de toate, niste “luptatori” charismatici si puternici. Cu atat mai mult cu cat alegatorii, mai ales cei nu-foarte-inteligenti, pun stampila pe cei cunoscuti si puternici, cu personalitate accentuata, indiferent daca sunt cinstiti sau nu, civilizati sau nu, competenti sau nu. Evident, cei multi, si in special cei nu-foarte-inteligenti, nu trec in “evaluarile” lor mai departe de semnalele exterioare distinctive ale puterii: siguranta de sine, dezinvoltura, spontaneitatea, limbajul liber. Se poate ajunge la astfel de “markeri” sociali din mai multe directii, toate deopotriva pretuite, admirate si chiar invidiate de catre alegatori: printr-o personalitate puternica (Basescu, Iliescu, Nastase), prin curaj si nonconformism (Vadim, Vanghelie), prin bani, putere economica (Becali, baroni locali), prin abilitatea de a sti sa profiti de situatie si sa te folosesti de ceillti (Oprescu). Si invers, cei perceputi ca fiind mai bicisnici, au sanse mai mici in carierele publice, fie ele de afaceri sau politice. De aceea multi au putut sa prevada ca Emil Constantinescu, Ciorbea sau Boc vor esua lamentabil, chiar din momentul in care au fost numiti (despre Boc am si scris un articol “anticipativ”, in urma cu vreo 2 ani).

Instinctiv, din reflex de “head-hunter”, am devenit atent in momentul in care a aparut polemica Johannis vs Croitoru. La prima vedere, ambii par sa fie alesi in asa fel incat sa nu iasa prea mult in evidenta, ca sa poata fi controlati din spate, de catre altii. Cand Basescu incerca sa ne convinga ca avem neaparat nevoie de un economist care sa conduca Guvernul cred ca stia bine ce spune: el are nevoie de un economist, care sa stea tot timpul cu capul in cifre si in indicatori economici si sa nu aiba timp sa-si bage nasul pe unde nu trebuie. Ori cand “ceilalti” ne asigurau ca “gospodarul” Johannis va lua, nemteste, fiecare problema a tarii, o va analiza si apoi le va rezolva pe toate, una cate una, se gandeau, cu siguranta, la acelasi lucru. Ar fi bine sa putem fi condusi de catre specialisti si tehnocrati, numai ca in Romania anului 2009 un prim-ministru nu poate avea timp si resurse sa se ocupe personal, in detaliu si in profunzime, de probleme economice si administrative. Sarcina lui principala trebuie sa fie lupta politica, si nu folosesc aici sensul figurat al termenului: trebuie sa stie din ce directie vin pericolele cele mai mari, sa le poata evalua, sa stabileasca niste prioritati, sa stie cine sunt “baietii buni” si “cei rai”, ce atuuri si slabiciuni are fiecare dintre ei, sa se lupte pe viata si pe moarte cu cine trebuie si cu armele cele mai eficiente, sa stie ce consilieri sa-si aleaga, pe cine sa creada si pe cine nu, sa poata face populatia sa accepte ceea ce e in interesul ei, chiar daca impotriva vointei ei. Daca reuseste sa faca asta, atunci e absolut suficient, echipa poate sa faca restul; si invers, daca nu e pregatit pentru o lupta teribila si murdara, poate avea cei mai buni specialisti in jurul lui, ca tot il “mananca” baietii cei rai.

Or, niciunul dintre cei doi, Croitoru si Johannis, nu pare sa aiba un astfel de profil de conducator, si fiecare aparitie publica a lor imi reconfirma acest lucru. In lupta pentru imagine (adica pentru acceptarea publica), Croitoru si cei care il sfatuiesc au ales sa joace pe cartea perdanta – in situatia actuala – a competentei profesionale. Pana acum a ratat toate sansele sa arate ca e un om foarte puternic. Nefiind o persoana publica, pana de curand, si neavand nici vreun alt atu cu priza la public, singurul instrument care i-a ramas e discursul public. Primul astfel de discurs, cel de la investitura, a fost crucial. Stia bine ca toata tara il va asculta: si populatia, si sustinatorii, si dusmanii. Discursul acela trebuia sa fie iesit din comun, sa surprinda, sa socheze, sa-i prinda pe picior gresit pe adversari, sa fie dramatic, patetic sau in orice alt fel, numai asa cum i l-au facut consilierii lui nu. Si, mai ales, sa nu fie rostit cu o voce monotona, inceata, cu o mina grava si speriata, asa cum a l-am vazut cu totii. In aparitiile publice si in conferintele de presa urmatoare a fost si mai lipsit de imaginatie si de vlaga, si, chiar daca si-ar schimba acum consultantii de imagine, nu cred ca va mai putea recupera ceva. Cred ca toate miscarile si spusele lui sunt de acum previzibile pentru toata lumea, mai ales pentru adversari.

Nici Johannis nu a reusit sa transmita imaginea unui om foarte puternic, si eu nici nu cred ca este. Toti cei care se minuneaza despre ce a facut el pana acum in Sibiu pierd din vedere ca acelea sunt doar lucruri de bun-simt, aproape banale, pe care orice om cu o inteligenta putin peste medie le-ar fi facut, daca era de buna credinta. Nu l-am mai auzit vorbind in public pana acum, asa ca l-am ascultat “cu creionul in mana”. Tot ce am auzit spus de el mi-a intarit banuiala despre motivele pentru care e el impins acum in fata: vorbeste sacadat, fara sonoritate, ezita de multe ori, evita subiectele dificile, ocoleste raspunsurile directe, clare si raspicate, prefera limbajul de lemn, interpretabil, fara consecinte. Il intreaba reporterul: “Dle Johannis, care e pozitia dv., ce credeti despre situatia economica din Romania?”. Sta omu’, se gandeste, se gandeste, iar se gandeste si… in cele din urma aud: “Eu cred ca nu este buna.”! “Si, ce altceva ne mai puteti spune?” – insista reporterul. Iar sta, si sta, si sta… “Dar nici catastrofala nu cred ca e.” Bietul reporter, vreo 15 minute a incercat sa obtina ceva concret de la el, insa, in afara de raspunsuri ca acelea de mai sus, nimic! Daca mai aveam vreun dubiu in privinta lui, insa, acesta s-a spulberat cand l-am auzit: “… luptele politice sunt treaba lor, a politicienilor.” Subiect inchis.

Dar sa trecem la esalonul superior, unde sunt cei care conteaza cu adevarat, candidatii de la prezidentiale. Un lucru e si mai sigur aici: ca sa ajungi presedinte nu-ti trebuie cine stie ce cunostinte sau competente politice (valori, principii, morala, filosofie constitutionala etc.), se poate chiar sa nici nu-ti pese vreodata de ele, e suficient sa ai doar un bun instinct politic, dupa cum am si vazut. Daca nu sunt alte lucruri care sa traga semnificativ balanta intr-o directie sau in alta, va castiga cel care reuseste sa arate oamenilor ca este mai puternic; in primul rand el, ca persoana, si abia dupa aceea cei care sunt in jurul lui. Cand Basescu vorbeste mai tot timpul cu “eu”, iar Geoana cu “noi”, castiga primul. Consultantii lui Geoana ar trebui sa stie asta, si sa-l indrume. La fel, Vadim si Oprescu par mai puternici decat Crin Antonescu, cand compari “eu”-rile primilor cu “noi”-ul celui din urma, chiara daca primii nu se feresc sa spuna si fantasmagorii, pe cand ultimul e tot timpul atent sa nu spuna vreuna. Alegatorii prefera sa auda bazaconii, insa spuse cu emfaza, siguranta de sine, spontaneitate si dezinvoltura, decat lucruri grave spuse cu teama de a nu gresi cumva. Cand Adrian Nastase a propus ca slogan de campanie “Basescu trebuie oprit!”, cu siguranta ca nu a asteptat sfatul consilierilor care sa-i spuna ca astfel ii face cel mai mare serviciu lui Basescu: intr-adevar, ce poate scoate mai mult in evidenta puterea unui om care e atacat – iata, el singur, din toate partile – nu numai de catre ceilalti candidati, ci de catre cete, organizatii, partide si parlamente intregi, care se mai si unesc sa faca asta. Si, totusi, el de unul singur inca faca fata. Sa-ti arunci toate armele si resursele in lupta ca sa infrunti direct, frontal, pe cineva care are o personalitate mai puternica decat a ta e o strategie riscanta. Aici, cred ca Oprescu are consultanti mai buni decat au Geoana si Crin Antonescu. Primul ataca indirect, acuzand sistemul si scotandu-se pe sine in fata, ultimii doi il ataca frontal pe Basescu, uitand de ceilalti si uitand sa se puna pe ei in evidenta. Iata un exemplu semnificativ: Geoana stia cu mult timp inainte ca Basescu va arunca in lupta amenintarea cu dizolvarea Parlamentului. Totusi, la conferinta de presa imediat dupa, apare cu o figura grava, speriata si ingrijorata (evident, trebuia sa se arate ingrijorat de pericolul care plutea deasupra natiunii, insa nu toata lumea cred ca a inteles “ce trebuia”) si spune exact ce ar fi trebuit sa spuna oricine altcineva, insa nu un candidat la prezidentiale. Am uitat ce a zis, insa mi-au ramas in minte postura, tonul si, mai ales, un “in-ca-li-fi-ca-bil!” silabisit cu un aer apocaliptic. Silabisirea arata uimirea, surprinderea, mirarea ca “celalalt” a putut merge atat de departe, mania, supararea. Or, toate acestea sunt asociate indeobste cu slabiciunea, adica exact pe dos decat ii trebuia lui Geoana in acele momente. L-ati vazut vreodata pe Basescu mirat sau surprins? Chiar daca i s-a intamplat asta, a avut grija sa nu se vada, ca sa poata spune: “Stiam ca asa veti face, nu ma prindeti pe mine pe picior gresit, sunt totdeauna cu un pas inaintea voastra…”. Asa ca, in “meciul” consultantilor de imagine, cei ai lui Basescu par sa fi iesit invingatori pana acum.