(o cronica subiectiva)

La cat de tare m-au enervat niste chelneri de la cantina din Povernei, tare mult as fi vrut sa umplu cateva pagini numai cu grozavii despre Nicolai si despre afacerea lui. Din pacate pentru orgoliul meu, trebuie sa scriu acum ca acesta e cel mai bun restaurant la care si eu si cunoscutii mei am mancat in Bucuresti in ultima vreme, chiar si asa, cu chelneri care reusesc sa-ti strice tot cheful numai cand ii vezi apropiindu-se.

Asadar, i-am cautat cu lumanarea toate cusururile si iata ce am gasit:

• Pubelele cu gunoi (stiu ca e pleonasm, dar am subliniat ca sa-mi vars nervii) ale blocului vecin sunt la jumatate de metru de mesele de pe terasa lui Nicolai, care nu a socotit necesar sa le separe printr-un gard opac, a pus doar un gratar de lemn si niste plante in jurul lor.

• Intr-un decor bine facut, destul de elegant si de unitar, pe Nicolai l-a lovit inspiratia intr-o zi si a pus pe pereti niste lucrari neopop care mi s-au parut atat de urate si de nepotrivite incat eram sigur ca il voi prinde cu asta. Dupa o vreme le-a scos (a mai ramas doar una, silueta albastra din poza) si le-a inlocuit cu niste lucrari de pop art (mai multe obiecte si tablouri in tehnici mixte, fotografie, print, colaj si pictura) destul de figurative, colorate si decorative, adica exact pe gustul meu. Intre timp, mi s-a pus in vedere ca daca imi plac lucrarile figurative, colorate si decorative, mai bine sa nu scriu despre asta in public, pentru ca ma fac de ras. Mai mult, am aflat si ca lucrarile acelea par sa provina dintr-o galerie pariziana in care expun artisti faimosi, care au putut demonstra cu succes ca un capac de bere lipit pe un plexiglas poate fi vandut cu cateva zeci de mii de Euro. Asa ca daca nu-mi plac siluetele albastre, inseamna ca eu am o problema serioasa de rezolvat.

• Trei lucruri nu prea mi-au placut din ce am mancat la Nicolai: cateva bucatele de conopida dintr-o supa, care mi s-au parut mai crude decat era cazul; o supa de dovleac din care nu am putut manca nici macar o lingura intreaga (si pe care am mai si platit 50 de lei) si un orez destul de crud si el (al dente? Nu era specificat in meniu, ca nu l-as mai fi luat) cu parmezan invechit. Fiindca mai auzisem eu cate ceva despre ce se considera bun si ce nu la Paris, data urmatoare l-am luat pe un prieten al meu francez, mare cunoscator in ale gastronomiei, care a trecut prin toate restaurantele mari ale lumii (e milionar, de aceea) si i-am dat sa manace supa de dovleac si pe cea cu conopida. Lui i s-au parut delicioase amandoua, asa ca ramane ca el. Probabil ca si orezul i s-ar fi parut bun, deci nici acest cusur nu se mai pune la socoteala.

Prin urmare, daca Nicolai se hotaraste sa acopere si tomberoanele intr-o zi, o sa-l puna chiar intr-o situatie dificila pe orgoliosul si vesnicul nemultumit din mine. ..

Cantina a fost deschisa de putin timp de doi asociati, un roman si un francez. Nicolai (cel din poza, cu palarie), care conduce direct afacerea, e un maramuresean care a stat mai mult de 10 ani in Franta, lucrand pe la diverse restaurante. Laurent Strouk e un artist francez care are o galerie de arta contemporana la Paris si a carui prietena romanca, prietena cu prietena lui Nicolai, l-a convins ca e bine sa faca o astfel de investitie la Bucuresti. Laurent a crezut-o si a platit un bucatar francez care stie despre ce e vorba, ca sa vina in Romania si sa stea aici macar un an. Acum sunt mandri cu totii de ce a iesit.

Se pare ca Laurent si Nicolai au fost in bani, pentru ca au inchiriat sau cumparat parterul unui bloc nou, din acelea scumpe, din centrul Bucurestiului, pe Povernei si l-au amenajat foarte bine, cu materiale si mobilier de cea mai buna calitate. Mesele sunt destul de departate unele de altele, fara fete de masa, scaunele comode, canapele pe unde se poate. Gurile rele spun ca Nicolai nu ar avea autorizatie pentru cantina lui, dar cine are chiar toate autorizatiile in Bucuresti?

Meniul de haute gastronomie al cantinei e scris pe o singura coala de hartie, si mai ramane si loc… E impartit pe antreuri, supe, paste si orez, peste, carne si desert. Cateva din fiecare, incat sa-i poti crede pe cuvant. Evident, trufele si foie gras-ul sunt la ele acasa, le gasesti si in supa, in orez si in sosuri, in ulei si in garniturile cu cartofi. La Nicolai mananci Carpaccio de dovlecel cu vinaigrette cu trufe, Sparanghel verde cu ou romanesc (sic!) si sos verde, o reteta originala de Foie gras cu niste straturi de paine dulce si ghimbir, cu sos de vin solid (jeleu) sau de ceapa alaturi, Gustare de ton rosu, Ou cu trufe si ciuperci, Supe de dovleac (aici amintiti-va ca nu sunteti francezi!), de mazare cu menta sau de rosii, busuioc, gaspacho de castraveti si ulei de masline, Cod, Biban de mare si Saint Jacques, Risotto cu trufe, carne de vita, vitel, miel si rata (Tartita prajita de carne de manzat, File de ratusca cu mirodenii, Coapsa de rata zaharisita etc.) – toate cu garnituri dintre cele mai fine -, branzeturi si deserturi tipice: Moelleux, Dantela de clatite, Mille Feuilles, Tarte, Creme brulee, Frigarui de fructe. Si toate sunt chiar ceea ce par a fi…

M-am dus de vreo sapte ori la Nicolai in ultimele luni. Nu mai descriu ce am mancat. Toate au fost bune, foarte bune sau excelente, nu am gasit vreun fel despre care sa pot spune ca e banal. Si prietenul meu  francez, cunoscator si bogat a zis la fel, ca e cel mai bun restaurant din Bucuresti in acest moment, mai bun decat Aqua sau decat altele cu pretentii mari la care am fost tot impreuna. Inca nu am ajuns la cel de la Continental ca sa-l includ si pe el in comparatie, insa promit sa ma duc in curand, sunt foarte curios. Si mai astept cu multa nerabdare sa-si deschida si Adrian Nastase restaurantul sau din Herastrau, luna aceasta, se pare.

Prima amintire de la cantina lui Nicolai e legata de un chelner caraghios si arogant, care ne-a indispus teribil. L-am vazut si peste cateva zile si apoi in saptamanile urmatoare, si socul parca s-a mai atenuat. Ori si-a consumat repede doza de ridicol, ori am mai imbatranit eu cu o luna si am devenit mai tolerant, ori am revenit la sentimente mai bune dupa ce prietena lui Laurent a schimbat lucrarile de pe pereti, sau sunt mai subiectiv acum, dupa ce am gustat din mancarurile lor.

Cred ca sunt vreo patru chelneri acolo. Doi dintre ei sunt membri marcanti ai marii si bine cunoscutei “Asociatii a chelnerilor romani pe care ii doresti sa stea cat mai departe de tine”, care considera clientii un rau nu neaparat necesar: blazati, sictiriti, mereu pe ganduri si preocupati de detalii misterioase, din care niciunul legat de prezenta ta acolo. Al treilea nu ne-a enervat, iar al patrulea ni s-a parut chiar simpatic, mai ales cum alerga tot timpul intr-un suflet la bucatarie ca sa gaseasca raspunsul la oricare intrebare pe cere i-o puneam, legata de ce urma sa ne dea de mancare. Nu voiam sa-l pun in incurcatura, dimpotriva, ma gandeam doar sa notez cate ceva pentru articolul meu, insa am renuntat, dupa cum s-a si vazut.

Preturile sunt rezonabile pentru o mancare pe care nu o mai poti gasi cu usurinta in alta parte in Bucuresti, chiar daca portiile sunt ca la francezi, adica mai mititele: intre 30 si 50 de lei la aperitive, 20 – 30 de lei supele (vad ca au scazut de la 50, cat erau mai inainte), 25 de lei spaghetele si 100 risotto cu trufe, intre 50 si 80 pestele si 60 – 95 carnea, iar deserturile intre 20 si 30 de lei. Pentru o masa buna in doi trebuie sa treci pe la bancomat inainte si sa scoti 4 – 500 de lei, ba chiar mai mult daca vrei sa impresionezi pe cineva cu niste vinuri scumpe. Insa merita.

Daca Nicolai, Laurent si cele doua prietene ale lor (care sunt si prietene intre ele) isi vor lua inima in dinti si vor suna la Michelin, sunt sigur ca dupa cei cativa ani de evaluare vom vedea prima stea si in partea aceasta de lume. Eu m-as bucura, pentru ca Nicolai e mult mai simpatic decat chelnerii lui. De fapt, nu m-ar mira prea tare sa aflu ca tocmai de aceea i-a si ales astfel, ca sa iasa el mai mult in evidenta…

(o cronica subiectiva)

O sa ma abat iarasi de la regula si o sa scriu despre un restaurant la care nu am mancat de cel putin doua ori in ultima vreme. Daca nu ar fi fost atat de greu de ajuns acolo (e prin spatele Caii Mosilor, pe la Foisorul de Foc) m-as mai fi dus si a doua oara ca sa incerc si alte mancaruri cu nume ciudate, chiar daca prima vizita nu mi-a lasat alta amintire decat o arsura in stomac si frustrarea ca am platit cam mult pentru asa ceva.

Daca nu esti indian, ca sa auzi despre Karishma din surse avizate, risti sa treci de multe ori prin fata lui fara sa iti dai seama ca acolo e un restaurant care e deschis de mai mult de 5 ani. Nici de la cunoscuti nu ai multe sanse sa afli despre el, pentru ca am auzit ca aproape toti clientii sunt indieni, care nu au nevoie sa umble cu Maaloxul in buzunar, ca noi. Nu mi-am dat seama daca si-au pus in minte sa atraga mai mult romani sau mai mult pe cei din comunitatile asiatice, asa cum am vazut mai peste tot in strainatate, unde mancarea traditionala (chinezeasca, vietnameza, thailandeza etc.) facuta special pentru europeni e foarte diferita de cea preparata pentru ai lor. Mi-au spus ca in limba lor Karishma inseamna miracol si ca restaurantul e al domnului Raj. Se pare ca toti angajatii sunt indieni, de la bucatari la ospatari si, cel putin cei din sala nu vorbesc deloc limba romana.

Amenajarea e dupa tipicul oriental cunoscut, cu decoruri specifice (carpete, statuete, draperii etc.), cu multe culori tari, complementare, cu contraste puternice. Nu am nimic cu decorurile din “alt film”, merg cu egala pofta de mancare si la Casa Vernescu, si la Piccolo Mondo sau la Deutsche Kneipe daca stiu ca gasec mancare buna. Singurul lucru care m-a facut sa vreau sa termin mai repede de mancat si sa plec au fost aerul inchis si caldura. Nu numai ca toate geamurile si usile erau ferecate bine, ci si putinele ferestre pe care le aveau erau acoperite cu niste rogojini groase. O fi avut asta vreun substrat cultural sau de alta natura, insa noi nu l-am “gustat” deloc. Sper sa-si deschida cat mai repede terasa despre care vorbeau (pe acoperis, parca), altfel au putine sanse sa mai prinda picior de roman pe acolo pana la iarna.

Meniul e bogat, toate felurile sunt trecute mai intai cu denumirea lor indiana, insa au o descriere destul de clara in romana. Si aperitivele si felurile principale sunt impartite pe vegetariene si nevegetariene, ceea ce mi se pare un lucru foarte bun. Atat felurile de mancare in sine, cat si asocierile de ingrediente si indicatiile de preparare cuprinse in titluri si descrieri sunt incitante: Mingiute de ceapa prajite in faina galbena, Pulpe de pui umplute cu oua, stafide, caju si alte alune facute in cuptor de lut, Linte neagra, Branza cu spanac, Conopida cu cartofi, Porumb si ciuperci in masala indiana, Pui in sos cremos de caju, alune si fistic, Miel cu naut, Paine cu menta, Iaurt cu legume, Ceapa marinata etc. Felurile principale sunt impartite in trei mari categorii: fara carne, pui si miel. Nu au peste si si fructe de mare in meniu, si (evident) nici vita. Mai au vreo opt feluri de paine si doua deserturi: Gulab Jamun si Kulfi, adica niste galuste insiropate si inghetata indiana. Stiu, si eu am avut aceeasi reactie cand am citit, insa lucrurile nu sunt chiar asa cum par…

Am fost de cateva ori in restaurante indiene, si in Romania si in strainatate, si nu imi aduc aminte sa fi mancat vreun fel care sa-mi fi ramas in minte, despre care sa intreb data viitoare cand mai ajung intr-un astfel de loc. Nici nu am retinut vreodata numele indian al vreunei astfel de mancari (si nici nu cred ca voi tine minte vreodata), asa ca i-am rugat pe chelneri sa ne dea ce cred ei ca au mai bun, cu singura conditie sa nu trebuiasca sa ma opresc direct la farmacie dupa ce plec de la ei. Ca aperitive ne-au adus Julie kebab (de pui) si Sikh kebab (de miel), paine indiana, sosuri de mango si de menta, ceapa marinata si indian pickles (niste legume marinate, nu am identificat ce), iar ca fel principal Butter chicken (pui in sos cremos de rosii si unt), Rogan Josh lamb (miel cu sos de rosii si ceapa) si Veg Pulao (orez cu legume si sofran). La sfarsit am primit singurele doua deserturi din meniu.

Aproape toata mancarea e iute la ei (uneori foarte tare) si trebuie sa le ceri in mod expres sa nu puna condimentele cu polonicul in ea. Chiar si cand va jura ca nu va fi asa (cum s-a intamplat in cazul nostru), nu-i luati in totalitate in serios. La fel, aproape toate felurile vin vopsite in culori vii, cred ca le dau cu pensula sau cu niste sprayuri. Carnea de pui a fost vopsita in rosu aprins, pe un pat decorativ de frunze de varza alba, vopsite si ele in rosu, verde electric si inca o culoare, nu mai tin minte care. Nici ceapa marinata nu a scapat, doar ca pentru ea au socotit ca purpuriul e mai adecvat. Garniturile de la miel erau si ele pictate si completate cu minisculpturi in morcovi portocalii si ardei galbeni. Sper ca era comestibila vopseaua aceea, inca nu am patit nimic pana acum.

Puiul de la aperitiv a fost ca toti puii pe care i-am mancat zeci de ani pana acum, si carnea tocata de miel (un fel de mici), la fel. Cele doua feluri principale erau, de fapt, niste tocanite de pui (respectiv miel) cu un banal sos taranesc de rosii, ardei, ceapa, smantana si ceva mirodenii. Nu erau rele, dar nici vreun deliciu culinar, nici pe departe. Vorba lui Cristi: “Vezi, George, cum am mancat noi zeci de ani pana acum Julie kebab si Rogan Josh lamb fara sa stim…” Foarte bune au fost painea cu bucati intregi de usturoi in ea si, mai ales, orezul cu legume si sofran. La sosuri eu nu am gasit vreun gust deosebit, si nici Cristi, asa ca le-am declarat cam inutile. Evident, aproape toate felurile sunt picante, de la putin pana aproape de limita suportabilului pentru un neindian. Deserturile au fost bune, asa cum sunt mai toate lucrurile foarte dulci: galuste din orez, gris si lapte praf, cu miere si fistic si o inghetata indiana pe care nu am inteles de ce au denumit-o asa pentru ca nu era nimic rece acolo, era doar un fel de sarlota din lapte, vanilie fistic si alte lucruri, foarte buna si ea, de altfel.

Dupa cum am spus, chelnerii sunt indieni si nu vorbesc romaneste. Mai multi prieteni m-au indemnat sa ma duc la Karishma, de multa vreme. Spre surprinderea mea, niciunul nu pomenea despre vreo desfatare gastronomica ce m-ar astepta acolo, ci doar ca sa vad chelnerii! Intr-adevar, a fost foarte placut sa ii ai pe aproape (ne serveau doi simultan), mai ales pe Jobince, care parea in extaz tot timpul, atat de zambitor si de fericit era.

Preturile mi s-au parut ca sunt doar pe masura serviciului, nu si a mancarii. Felurile principale au aproape toate pret unic, de 34 de lei la pui si 36 la miel, iar aperitivele pe la 30 si ceva. Noi am platit putin peste 200 de lei pentru cate un aperitiv, fel principal si desert, fara vin sau alte bauturi, ceea ce ni s-a parut cam mult.

Am avut totusi senzatia ca Jobince a vrut sa scape de noi mai repede si cand i-am cerut sa ne dea ce au ei mai bun, el ne-a adus ce era mai simplu si mai rapid de facut, sau gata pregatit de dimineata sau din ziua precedenta. Sunt sigur ca daca s-ar fi concentrat mai mult ar fi gasit si solutii mult mai deosebite si mai gustoase.

(o cronica subiectiva)

Nu stiu daca “gardin” inseamna ceva in vreo limba sau daca are o legatura cu “gradina”, asa cum pare; m-am uitat si pe Internet si nu am gasit cuvantul asta. E drept, am renuntat repede, poate ca m-as fi lamurit pana la urma daca mai insistam. Asa ca nu stiu de ce se cheama astfel micul restaurant de langa Arcul de Triumf, intre Kiselev si Ion Mihalache. Nu stiu nici de ce i-au prelungit numele cu un “The original restaurant” si daca accentul aici este pe conotatia “veritabil” (o fi incercat cineva sa-i copieze?), sau pe cele de “deosebit” sau “extravagant” – nu e cazul!

De fapt, Jadoo (o sa-i folosesc denumirea prescurtata) e mai mult o terasa acoperita (functionala si iarna) cu trei foarte mici sali la etaj, in care se pare ca nu se duce mai nimeni vreodata. Pacat de ele, pentru ca sunt frumoase si ca se ajunge acolo pe o scara superba de lemn, din alte timpuri, fiind vorba de o casa veche. Terasa e destul de placuta iarna si toamna, cand e frig afara si vezi cum ploua sau ninge prin peretii de sticla. Vara, probabil, multi ar prefera o terasa deschisa, nu una semiacoperita. Oricum, e destul de confortabila, desi e foarte lunga si ingusta si chelnerii trebuie sa faca drumuri lungi, adesea in viteza, ca sa ajunga pana in capat.

Amenajarea e simpla, destul de comuna, facuta cu o oarecare economie de resurse. Mesele si fotoliile sunt joase, de terasa (de gradina, cu scandurele) si sunt destul de confortabile. Locul pare destul de curat in mare, pe unde umbla clientii, si ceva mai putin prin locurile in care se uita in special un carcotas care cauta nod in papura cand scrie o cronica despre restaurantul respectiv. Vesela e in ton cu atmosfera fara mari pretentii, insa tacamurile sunt dintre cele mai ieftine si de calitate proasta.

Jadoo e, mai degraba, un restaurant de proximitate in care vin cei din zona (oameni instariti, in general) sa manance fara prea multe complicatii. Intr-adevar, am vazut oameni de toate varstele, si romani si straini deopotriva, multi cu familia pe vreo trei generatii, unii cu copii chiar foarte mici, semn ca erau obisnuiti ai locului.

Meniul e lung, am numarat peste 130 de feluri, si e aproape in intregime italian, cu mici insertii de gen ciorba de burta, pastrama, tochitura si saramura. Gasesti acolo toate felurile si combinatiile standrd, cu riscuri minime sa dai peste ceva despre care sa nu fi auzit: antreurile binecunoscute, pizza, orez si paste, “ficatei, ciupercute si cascaval pane”, salate, ciorbe, destul de multe feluri de peste si fructe de mare si multe carnuri din care unele descrise destul de atragator.

Eu am fost de doua ori la Jadoo, inainte de a scrie. Prima data am asteptat foarte mult, un chelner a venit abia dupa un sfert de ceas si primul fel a ajuns dupa trei sferturi. Nu e de mirare, pentru ca erau doar doi chelneri la o sala cu vreo 70 de locuri, din care mai mult de jumatate erau ocupate. A doua oara au venit mult mai repede, si chelnerul si felurile de mancare, probabil ca si pentru ca era mai gol. Am apreciat efortul chelnerilor de a ramane amabili in ciuda oboselii care li se citea pe fata. Cred ca si-ar dori foarte tare niste colegi, pentru ca eu i-am vazut tot timpul alergand si incercand sa faca mai multe lucruri deodata si sa vorbeasca cu cate doi clienti in acelasi timp. Asta inseamna ca timpul de asteptare poate sa fie foarte diferit de la o zi la alta. Noi am mancat intr-o ora si jumatate in prima zi si intr-o ora a doua oara. Oricum, destul de mult pentru un restaurant la care te duci mai degraba sa-ti astamperi foamea si nu pentru cine stie ce delicii culinare pe care sa vrei sa le savurezi in tihna.

Am luat niste midii destul de banale dupa gustul meu, preparate “la prima mana”, adica fara prea multe fasoane. Prima data cand am mancat asa ceva, undeva in Franta, chiar pe malul oceanului, am avut un mic soc, nu dintre cele mai placute: am vazut cum au luat scoicile inca vii, le-au aruncat intr-un vas cu apa clocotita, fara absolut niciun condiment sau adaos, le-au fiert putin, dupa care mi-au pus oala direct pe masa, urmand sa mi le iau singur de acolo si sa mi le pun in farfurie pe masura ce le mancam. M-am mai uitat o data in oala ca sa fiu sigur, si, intr-adevar, nu mai era nimic altceva langa scoicile acelea. Eu nu am putut manca nici macar o jumatate de molusca, mi s-au parut ca nu au niciun gust. Degeaba mi-au explicat frantujii ca asa si trebuia sa fie, intentionat au pus doar apa chioara la fiert, “ca sa ramana gustul pur al animalutului” (les betes).

Nu stiu daca cheful de la Jadoo avea acea reteta in minte cand mi-a preparat midiile, pentru ca nu am primit doar apa chioara, dar nici mare diferenta nu era. Asa ca m-am lipsit de puritatea gustului de molusca si am trecut direct la o pastrama de berbec destul de tare si cu zgarciuri, insa pe care am mancat-o aproape pe toata, ca mi-era foame. Si muschiuletul de porc al invitatului meu a fost destul de banal, asa ca prima masa la Jadoo a fost declarata ratata, desi am comandat la recomandarea chelnerului. “Recomandare” e un fel de a spune, pentru ca am obtinut niste indicatii dupa multe insistente. La inceput nu a vrut cu niciun chip sa ne recomande ceva, ba chiar s-a enervat, apoi cred ca a spus ceva la intamplare, doar ca sa nu-l mai batem la cap.

A doua oara am luat un peste si spanac cu usturoi ca garnitura si file de vita Voronov cu legume. Dorada a fost destul de bun, la fel si spanacul, insa vita a fost o surpriza de proportii (adica foarte buna!) – era ultimul lucru de care m-as fi asteptat sa-mi placa la Jadoo, mai ales ca de la masa vecina tot auzeam niste comentarii destul de critice la adresa mancarii de acolo, in general (am tras cu urechea … L). Si legumele au fost foarte bune, facute cu un sos din coniac, mi s-a spus.

Preturile nu sunt mici la Jadoo Gardin. O masa cu antreu, carne sau peste, desert, apa, un pahar cu vin si cafea are sanse mari sa sara de 100 de lei de persoana. Antreurile, salatele, pastele, orezul si pizza sunt pe la 20 de lei portia, carnea pe la 40 (surprinzator, porcul e mai scump decat vita) iar pestele si fructele de mare pot depasi 60 de lei.

In concluzie, cred ca sunt putini cei care gasesc o motivatie suficient de puternica pentru a merge la Jadoo Gardin (The Original Restaurant) altfel decat pentru ca sunt in apropiere si li s-a facut foame. Insa nici nu cred ca patronii de acolo si-au propus altceva si nici nu cred ca ar avea multe motive sa-si propuna, atata vreme cat se gasesc clienti destui in cartier si pare sa fie o afacere profitabila. Cu alte cuvinte, Jadoo e un restaurant cuminte, care nu vrea sa-si asume riscuri inutile.

(o cronica subiectiva)

Mai multi oameni subtiri mi-au recomandat sa ma opresc la La Bonne Bouche daca ajung in centrul vechi, ba unii chiar m-au indemnat sa ma duc in mod special acolo, lucru nu tocmai la indemana cuiva care trebuie sa mearga cu masina, fie ca nu are destul timp, fie ca nu are chef de plimbare printre ruine.

Restaurantul e mic, intr-o casa veche, evident, are o singura sala, cu o terasa frumoasa cu multe flori, direct in strada, cum se face in zona. E curat, destul de placut amenajat, cu “concept” (adica unitar si coerent), cu mult lemn si cu o biblioteca cu carti adevarate, nu numai cu cotoare, cum am mai vazut in alte locuri. Pacat doar ca au facut-o gri, e ultima culoare pe care ar asocia-o cineva cu o biblioteca. Daca stai cu fata spre strada si te uiti la trecatorii cu pantaloni scurti si cu harti in mana, chiar te simti ca in vacanta si iti vine sa ramai mai mult decat iti planificasesi la inceput. Adica e bine.

Si, ca sa revin la ideea din titlu, de cate ori am fost acolo am vazut numai clienti (destul de putini, totusi) care mi s-au parut foarte civilizati. Nu tu o fufa, nu tu un interlop… Aratau a turisti care treceau prin fata si s-au oprit sa manace, sau a intelectuali care venisera din alt colt al Bucurestiului tocmai la La Bonne Bouche, fie pentru ca le placea mancarea, fie decorul sau serviciul, fie toate la un loc.

Toti cei care mi-au vorbit cu simpatie despre acest mic restaurant mi l-au descris ca bistrou, desi eu ii suspectez pe cei de acolo ca au pretentii ceva mai mari cand ma uit la meniu, la preturi, la modul de prezentare a mancarii si la felul in care i-au invatat pe chelneri sa se poarte. Insa mie mi s-ar parea ciudat si riscant sa vrei asa ceva intr-un astfel de loc si nu vad ce ar avea de castigat, ba dimpotriva! Nu ca nu ar fi capabili. Dupa ce am mancat de cateva ori la ei, sunt sigur ca pot face mancare foarte sofisticata, desi nu cred ca la nivel de haute gastronomie si nu l-ar ajunge din urma cu una, cu doua, pe Nicolai, de exemplu. Spre binele lor, sper sa nu-si fi propus asta, totusi…

Meniul are doar doua pagini, una pentru mancare si una pentru bauturi, si i-au dat o prezentare pretentioasa (de carton vorbesc), de restaurant sofisticat, cam neadecvata dupa parerea mea, asa cum am mai spus. Sunt putine feluri, deci, adica atatea cat sa-ti inspire toata increderea. E un amestec de cuisine du terroir cu gastronomie fina: salate, supa de ceapa, quiche, tarte, fondue, coq au vin, tagliatelle, dar si Saint Jacques, pesti si fructe de mare de calitate, vita, rata, tartar. Si deserturile frantuzesti obisnuite.

Ca la orice restaurant frantuzesc serios, ne-au adus un amuse bouche in cele 7 minute reglementare. Apoi am primit un foie gras excelent, pentru care ma voi intoarce din cand in cand acolo, chiar daca stiu ca nu voi gasi loc de parcare. Am mai luat o “capra calda”, rata cu orez salbatic, legume, piure cu trufe – bune toate. Ceva mai putin mi-au placut puiul cu sos Dijon, orez cu rucola si ciuperci (parmezanul invechit a fost excelent) si niste SJ cu piure de mazare si sos de menta un pic crude. Bune si ele, totusi, insa mai putin decat cele de dinainte. Deserturile au fost foarte bune, toate: fondant de ciocolata (moelleux), tarta de lamaie si sufleu de vanilie cu fructe de padure. Painea (bagheta) a fost si ea, la fel, foarte buna.

Prezentarea mancarii e destul de studiata, cam in contrast cu atmosfera de acolo. Serviciul a fost destul de rapid iar chelnerita (numai pe ea am vazut-o de cate ori am fost) e foarte zambitoare, placuta, amabila si plina de bune intentii. Doar ca nu i-a spus nimeni (si ei sigur nu i-a trecut prin cap) ca e cam inadecvat sa se se poarte atat de ceremonios si sa faca reverente intr-un loc ca acela si cu astfel de clienti. Pe noi ne-a facut sa ne simtim stanjeniti biata fata. Un fel de nuca-n perete.

Preturile nu sunt mici la La Bonne Bouche, insa nu sunt nici exagerate: cam 30 – 40 de lei pentru antreuri, 50 – 60 pentru felurile principale si pe la 20 pentru deserturi. Noi am platit 270 de lei pentru doua persoane pentru un meniu complet cu aperitiv, fel principal, desert si cate un pahar cu vin bun. Adica rezonabil pentru calitatea mancarii, serviciu si atmosfera.

Ii sugerez chefului sa lase La Bonne Bouche sa fie un bistrou cochet, agreabil si cu mancare foarte buna, si sa-si etaleze talentele gastronomice (pe care sunt convins ca le are) intr-un restaurant separat, preferabil nu in centrul vechi. Eu m-as duce si as reveni si la unul si la celalalt. Si sa dea muzica mai incet…

(o cronica subiectiva)

De cate ori am fost in Constanta (foarte rar, o data la cativa ani), prietenii mei de acolo, care stiu ce-mi place si ce nu, m-au dus la niste restaurante in care am mancat mai mult peste fi alte inotatoare. Ca locurile acelea nu semanau prea mult cu cele cu care sunt eu obisnuit in Bucuresti, nu conta prea mult atata vreme cat mancarea era destul de buna, desi destul de simpla si adesea rudimentara (sau, poate, tocmai de aceea). Ieri am ajuns din nou in Constanta si am fost curios sa aflu de la niste localnici care cred ei e cel mai bun restaurant din orasul lor. Dupa un scurt brainstorming, in care s-au vehiculat mai multe nume, cel mai des pomenit a fost Marc Polo, asa ca acolo m-am dus sa mananc la pranz.

Am gasit o cladire destul de noua, fara etaj, care pare sa fi fost facuta la comanda. Acesta e un mare avantaj pentru un restaurant, fiindca majoritatea sunt facute in case sau cladiri cu care proprietarii trebuie sa faca multe compromisuri ca sa iasa ceva functional. Am primit o intampinare destul de ceremonioasa, care ne-a prins putin pe picior gresit. Am inteles repede despre ce era vorba, de cum am pasit inauntru. Decorurile sunt opulente, de restaurant cu pretentii mari. Nu tocmai pe gustul meu, insa par de calitate, destul de scumpe, sunt coerente, se vede ca au fost facute de catre un arhitect care a avut o idee clara si unitara in minte. Terasa, semiacoperita, e impresionanta: larga, aerisita, frumos amenajata, cu foarte multe plante mari, fotolii de gradina comode. Imi inchipui ca s-au investit multi bani acolo si ca miza e o afacere serioasa, de la care se asteapta un ROI substantial, nu pare deloc genul de local facut doar din pasiunea cuiva pentru gastronomie.

Era destul de multa lume la mese, mai mult de jumatate din locurile de pe terasa erau ocupate, ceea ce rar am mai vazut in ultimii ani la restaurantele autopozitionate ca sofisticate. O parte dintre clienti erau din businessurile cu costum si cravata; o alta parte din businessurile la care markerii  sociali sunt lantul de aur si uitatul cu sictir la cei fara. Completarea pe partea femeiasca era facuta aproape exclusiv din exemplarele cele mai reprezentative ale genului, interesate in egala masura de ambele tipuri de business.

Noi faceam nota discordanta la Marco Polo. Probabil ca ni s-a facut un “profil” si au inteles rapid ca nu suntem “clienti recurenti”. Prin urmare, nu meritam sa se “investeasca” prea mult in noi, asa ca ne-au asezat la o masa cu o fata de masa “reciclata”, adica ramasa de la clientii precedenti. Cu o pata mare in mijloc, inca umeda, pe care nici macar nu s-au obosit sa o acopere cu o farfurie, asa cum mai fac altii. Si nici macar nu era o fata de masa, ci o traversa, adica ceva pus peste fata de masa tocmai ca sa fie mai usor de schimbat si spalatul lor mai ieftin. Tacamurile erau deja in aranjament complet pe masa, pentru patru persoane. Nu s-au deranjat sa le ia pe cele nefolosite, de la locurile ramase libere, desi stiau ca le puteam murdari (fara sa vrem, evident!).

Meniul e imens, cu vreo 200 de feluri, aproape toate italienesti, cu cateva mici “insertii” de mancare romaneasca (ciorbe, mici, tochitura, papanasi etc.). Sunt multe lucruri deosebite la Marco Polo: bruschette, carpaccio, prosciutto, crostini, ficatei, ciupercute, orez, penne, lasagna, tortellini, tagliatelle, spaghetti, pizza, pui, vita, porc, salate, tiramisu, clatite, inghetata si cate si mai cate… Ma asteptam sa vad mai multe feluri de peste si fructe de mare intr-un meniu atat de gros, insa subiectul nu pare sa fie de mare interes pentru ei. Chiar cand l-am intrebat insistent pe chelner ce imi recomanda, mi-a spus despre orice, numai despre peste nu.

Personalul a intrat rau in alerta cand au vazut ca tot scriu uitandu-ma la meniu. A venit imediat un chelner si m-a intrebat ce fac acolo. I-am spus ca notez si mi-a atras atentia ca nu mi se permite asa ceva, ca acelea sunt retetele sefului bucatar si ca nu am voie sa le duc la alt restaurant (sic!). S-a dus sa vorbeasca cu cineva care parea sa fie sef sau patron, pe care sef sau patron l-am auzit cerandu-i indignat sa-mi ia urgent meniul. Il luase deja alt chelner, dar tare as fi fost curios sa vad ce s-ar fi intamplat daca i-as fi spus ca inca nu m-am horatat si ca vreau sa-l mai studiez. Cred ca mi l-ar fi smuls din mana, cel putin asa pareau sa sune directivele venite dinspre sef.

Ni s-a permis, totusi, sa ramanem. Am luat mai intai o supa crema de legume mult prea groasa si cu un gust nedefinit. Apoi am cerut vita pe care o iau intotdeauna cand ma duc intr-un nou restaurant. Nu avea gust, desi nu era nici rea si parea sa fi fost gatita cu grija. Insa nu cred ca se putea scoate mai mult din carnea aceea de slaba calitate, indiferent cum ar fi fost preparata. Cartofii la cuptor au fost foarte buni; si sosul de branza a fost, desi unul destul de obisnuit. De legume, insa, nu prea te puteai atinge: broccoli era facut praf de la atata fiert, morcovii erau facuti atat cat trebuie insa nu aveau niciun gust, iar de cartofi fierti m-as fi lipsit bucuros intr-o portie de legume sote cu doar trei sortimente. Am mai luat spaghetti din care am mancat doar putin, cred ca erau cele mai ieftine (si mai proaste, pe cale de consecinta) pe care le-au gasit la supermarket. Nici desertul nu a iesit cu nimic in evidenta si sunt convins ca nu s-au obosit sa il faca la ei in bucatarie (poate de aceea portiile erau neasteptat de mari): tiramisu, prajitura cu ciocolata si inghetata si panacotta.

Serviciul a fost destul de rapid si de eficient, ba chiar unul dintre chelneri a si zambit de cateva ori. Preturile sunt rezonabile, cele mai mari sunt la vita si la dorada, de cate 55 de lei. Cu 100 de lei poti avea un meniu complet, cu gustare, fel principal, desert si un pahar cu vin, si sanse sa gasesti ceva foarte bun in cele 200 de feluri, pentru care sa vrei sa te reintorci la Marco Polo. Insa pentru asta trebuie sa fii constantean si sa te duci acolo timp de cateva luni, luand de fiecare data altceva, ca sa le poti incerca pe toate. Eu nu am avut, insa, norocul acesta…

Cred ca cheful (adica bucatarul sef – ca mi se tot atrage atentia asupra “jargonului”) de la Marco Polo e din categoria – foarte larga – a celor care isi inchipuie ca reteta e cheia succesului culinar. Il si vad cum cum pune o lista lunga in mana soferului de la aprovizionare si il trimite unde vede el cu ochii ca sa cumpere carne, legume si condimente. Si pe sofer, care se opreste la primul supermarket intalnit in cale. Oricum, la meniul acela imens nici nu prea imi imaginez cum ar putea face altfel. De aceea sansele ca mancarea sa fie mai mult decat mediocra sunt reduse, chiar si cu cele mai originale si ingenioase retete.

(o cronica subiectiva)

Daca m-as uita pe Internet, sunt sigur ca as gasi multe articole admirative la adresa neobisnuitului restaurant de la intersectia dintre Batistei si Vasile Lascar. Nu ar fi de mirare, stiind ca au primit si un titlu de “restaurant al anului”, in 2008 parca, pe care il expun cu justificata mandrie chiar la intrare. Eu, un conservator irecuperabil cand e vorba despre principiile mari si lucrurile mici legate de stilurile de viata, fac insa parte dintr-o minuscula minoritate, fara indoiala, care se infioara mai greu la vederea unui mic punct alb pe un mare perete negru.

Mju e un restaurant fusion si am inteles ca apartine unui fotbalist (fundas!) si nevestei acestuia, care are un nume diferit de al lui. E intr-o casa veche, in partea de Bucuresti cu multa poezie, pe unde trecea Mircea Eliade cand se ducea acasa, alaturi de alte case vechi, din alta lume, la umbra unor copaci batrani si a unui bloc tanar si hidos de birouri.

Decorurile sunt facute sa te prinda pe picior gresit si sa te socheze, de cum treci pragul casei. Sigur, multi il vor gasi misterios si tulburator, vor descoperi semnificatii, profunzimi si prilejuri de reflectie, initiatii in Feng Shui si Zen vor simti cum se pogoara niste energii si vor descoperi o pace interioara pe acolo, duduitele cu suflet de copil, care cred ca Maitreyi a fost o gheisa japoneza, vor murmura: “Tigrisor, asa as vrea si eu sa ne decoram cuibusorul nostru, tii minte cum tot incercam sa-ti descriu si tu nu intelegeai deloc despre ce vorbesc?”… Pe mine, insa, m-a indispus teribil atmosfera accea de morga de spital, cu lumanari pe jos, chiar de la intrare, care m-au facut sa ma gandesc instinctiv la cancerul maica-mii si la Institutul Oncologic din Fundeni, caruia am ajuns sa-i cunosc toate ungherele. Credeam ca Mandragora are cel mai morbid décor din Bucuresti, insa arhitecta (asa mi s-a spus) de la Mju si-a pus in minte sa-i intreaca. Si a reusit!

Totul e minimalist acolo: tavanul si podeaua sunt negre, ca si mesele (foarte mici si incomode), scaunele sunt unele albe si altele negre, peretii sunt dati cu o vopsea lucioasa gri murdar, un tip de material (scump, de altfel) pe care l-am mai vazut-o doar in baile milionarilor sau in arhitectura monumentala. De fapt, ce nu e negru sau alb la Mju, e gri cu negru: perdelele, canapelele si chiar costumele chelnerilor, un fel de camasi cazacesti, in care aratau destul de caraghiosi. Daca in una dintre camere as fi vazut un cadavru, fie el in carne si oase, fie din ceara, pe post de décor, nu cred ca m-ar fi mirat mai mult. Doar niste pahare superbe, din sticla groasa, masiva, de diverse culori, ne mai aminteau ca suntem inca in viata. Ca decorul sa patrunda pana in zona tactilului, am fost pus sa stau si incomod pe o canapea foarte ingusta, cu spatarul in unghi drept, de pe care cadeam tot timpul, si a trebuit sa mananc cu niste tacamuri bizare. Evident, totul in semintuneric. Am avut eu niste presimtiri inca de cand am intrat prima data pe situl lor, ca sa caut adresa, insa…

Nu sunt sigur daca era prevazut sa faca parte din atmosfera si ca restaurantul sa fie pustiu cand merg eu acolo. Prima data a mai fost o singura masa ocupata, de niste straini, a doua oara la fel (tot la pranz), doar ca acum mai era cineva si pe terasa.

Meniul a fost prima surpriza placuta la Mju. Cu 50 de feluri si inca vreo 10 de sushi, intra mai degraba in categoria exceptiilor intr-o tara in care sa ai vreo 200 a la carte e mai degraba un motiv de mandrie. Sunt cateva clasice (foie gras, coquilles Saint Jacques, bruschette, miso, paste, vita cu sos de foie gras, fondant de ciocolata), insa cele mai multe sunt feluri sau combinatii pe care nu le-am mai vazut in alta parte in Bucuresti sau despre care nici nu am mai auzit: blinis Saigon cu somon, mango si sos, Tom Ka Chai (o supa condimentata), wok de calamar (“wok” am inteles ca e tipul vasului, un fel de ceaun, dar nu sunt sigur), salau de Nil, cuscus marocan, creveti marinati cu salsa de mango, piersici Haberlin cu zabaglione de vanilie si alte asemenea.

Prezentarea mancarii e foarte pretentioasa (exagerata uneori, dupa gustul meu), de restaurant gastronomic putin uzual in partea aceasta de lume. In prima zi am luat vita si legume sote, asa cum fac de fiecare data, ca sa pot avea un criteriu uniform de comparatie pentru restaurantele despre care scriu. Vita a fost foarte buna, si asta e o raritate in Bucuresti. Sosul de trufe (o pasta foarte vascoasa, mai degraba) a fost imposibil de mancat pentru ca era mult prea sarat; nici invitatul meu nu a putut sa ia mai mult decat un varf de furculita, asa ca afirmatia ramane ferma. Broccoli a fost si el destul de bun, fiert putin mai mult decat trebuia, insa l-am mancat pe tot cu placere (alta raritate in Bucuresti). Foie gras-ul a fost excelent. Pentru el o sa ma intorc la Mju, desi nu cu putine mustrari de constiinta si cu un mare sentiment de vinovatie fata de activistii care lupta impotriva cruzimii la care sunt supuse bietele inaripate. Daca face cineva o petitie pentru interzicerea indoparii gastelor, o semnez si eu! Am mai luat o salata de spanac si capsuni, destul de buna si aceea, apoi un steak de ton in crusta de susan – bun si el. Cuscusul a fost excelent, foarte consistent si cu un gust pe care nu l-am mai intalnit in alta parte, pana acum. In ziua urmatoare am luat creveti marinati, tartar de sfecla si rosii coapte, sos pesto (toate la un loc fac un singur fel) cu gust de creveti obisnuiti, sfecla normala si rosii ca toate rosiile, blinis (nu stiu daca e nume propriu) Saigon cu somon, o crema fina de branza si o turta mica de orez, vita in crusta miso si sos de ghimbir – destul de bune, si acestea.

Apoi am luat coquilles Saint Jacques cu un sos ciudat si cu bucati de ananas si “orez reteta chefului” (un orez rosu) ca garnitura. Orezul a fost excelent, insa SJ-ul l-am mancat mai mult pentru ca mi-era foarte foame, portiile fiind nefiind prea mari la Mju. Amestecul de moluste cu fructe a fost rezonabil, insa sosul a fost atat de iute (si nu cu piper negru, care ar fi fost acceptabil sau chiar bun, pentru ca e aromat, ci cu peperoncino, se pare, de simteam ca iau foc) incat dupa ce am terminat felul principal a trebuit sa manac o chifla intreaga, goala, si tot a mai trebuit sa stau cu gura deschisa o vreme, dupa aceea. Tot ca sa imi treaca gustul de iute am luat si un desert, desi nu era in plan. Piersicile si sufleul de ciocolata au fost destul de bune (ar fi fost ciudat sa fie altfel), desi mi-a adus fondantul fara inghetata si a trebuit sa cer una separat. Ma asteptam sa-mi aduca o inghetata de vanilie, insa am primit sorbetto (o inghetata numai din fructe, fara lapte), care a fost bun mancat separat, insa pus peste fondant a dat o combinatie cam ciudata, pe care nu as mai incerca-o si a doua oara.

Chelnerul a fost amabil, cred ca s-a bucurat ca mai are si el cu cine sa stea de vorba. A doua oara chiar a inceput sa ne faca confidente si sa ne povesteasca cum fura clientii tacamurile si, mai ales, paharele acelea frumoase.

Preturile sunt destul de bune pentru calitatea mancarii de acolo. La felurile principale cel mai mare e de 52 de lei, iar la gustari de 39 (la foie gras, care poate costa si dublu in alte parti). Pentru o masa completa, cu gustare, fel principal, desert si cate un pahar de vin destul de bun (rozeul, mai ales), noi am platit cam 250 de lei de fiecare data.

In concluzie: fotbalistul si nevasta lui cu nume diferit au un chef (adica bucatar sef) bun, care stie, fara indoiala, cum merg lucrurile. Eu cred insa ca si-au asumat un risc prea mare cu risipa aceea de “inspiratie” si ca au de pierdut din cauza asta, mai ales pe partea barbateasca a clientelei. Intr-adevar, multi dintr cei cu care am vorbit mi-au spus ca le-a placut mancarea la Mju si ca poate s-ar intoarce acolo cu amantele, insa ca ar avea rezerve serioase sa-si invite niste parteneri de afaceri importanti acolo.