(o cronica subiectiva)

Osteria Gioia by Patrizia (asa se prezinta) e singurul restaurant italian, dintre cele cunoscute mie in Bucuresti, pe care il includ in grupul foarte restrans al celor cu gastronomie fina. Nu sunt un bun cunoscator al bucatariei italiene sofisticate, nu am fost niciodata la un restaurant cotat, de cate ori am ajuns la ei in tara, insa sunt convins ca acesta e nivelul lor de “haute cuisine”. Si asta cu toate ca “osteria” la italieni pare sa insemne un fel de local familial, mai degraba pentru clienti apropiati si fideli, cu un serviciu foarte personal si informal, oarecum opusul lui “haute gastronomie” sau “fine dining”.

Restaurantul e deschis de cateva saptamani pe Bv. Ion Mihalache, foarte aproape de Piata Victoriei, si apartine lui Vladimir Mihulescu (Vova), fost om cu greutate pe la niste multinationale cu nume sonore. Am inteles ca a renuntat definitiv la businessul corporatist si, impreuna cu toata familia, are planuri mari in domeniul acesta al restaurantelor si cluburilor, urmand chiar sa deschida in iarna ceva nemaivazut in Romania.

In aceasta combinatie mai apare un personaj interesant – Patrizia,“italianca ciudata de la Buftea”, asa cum am auzit spunandu-i-se de multe ori pana acum. Timp de cativa ani, pana de curand, a avut un fel de “restaurant” in sufrageria casei ei de la marginea Bucurestiului, in care ajungeai cu o programare greu de obtinut si unde mancai ce avea inspiratia sa gateasca in ziua respectiva, ca un fel de oaspete personal al ei. Eu nu am fost niciodata acolo, desi curiozitatea mi-a dat ghes de mai multe ori, mai ales ca multi vorbeau despre locul acela ca fiind “cel mai bun restaurant italian din Bucuresti”.

Pe scurt, Vova a reusit sa o convinga pe Patrizia (cea din poza, in negru) sa se asocieze si sa mute “cea mai buna mancare italiana” din Buftea in centrul Bucurestiului, spre bucuria sutelor de corporatisti cu dare de mana de la firmele din jur, care au inceput deja sa le umple restaurantul, mai ales la pranz.

Vova a avut multi bani si multa vointa ca sa transforme cu totul o casa veche (si, probabil, frumoasa) intr-un fel de capela mortuara, in care aproape totul e inchis la culoare, foarte asemanator cu ce au facut cei de la Mandragora tot intr-o casa care ar fi meritat alta soarta. Sunt sigur insa ca Vova e foarte mandru de cum i-au iesit decorurile si ca multi il si felicita sincer pentru asta, mai ales ca toate lucrurile par de calitate pe acolo. Inca un arhitect cu gusturi ciudate care a convins un client sa-si puna singur bete in roate si sa mai si plateasca bani buni pentru asta…

Meniul nu e lung la Osterie. Are o parte fixa (un fel de a spune, pentru ca nu intotdeauna au tot ce scrie acolo) si mai multe “feluri ale zilei”, in functie de ce produse mai bune gaseste, sau in functie de ce inspiratie are Patrizia in ziua respectiva. Multe nume le regasesti si in meniurile puzderiei de restaurante italienesti care au impanzit Bucurestiul, insa diferenta e de la cer la pamant. Vova mi-a spus ca nu cumpara nimic semipreparat si ca totul se face la ei in bucatarie, chiar si painea, si am toate motivele sa-l cred.

Am fost de trei ori intr-o saptamana la ei si tot ce am mancat a fost bun sau foarte bun: Crema de hribi de padure si crutoane cu rozmarin, Tartina de vinete la cuptor, Branza Burrata cu rosii cherry, mai multe feluri de paste (papardelle si tagliatelle moi si pufoase, asa cum imi plac mie, nu tari, asa cum spun unii cunoscatori ca ar trebui sa fie), cel mai fin ton pe care l-am mancat vreodata, cu nuci si alune caramelizate, Crema mascarpone excelenta, cu scortisoara si sos de pere, Clatite cu prosciutto, parmezan si smantana, Dorada cu lamaie si capere, Vita cu sos de trufe (adevarate!), deserturi si alte cateva feluri pe care am uitat sa le notez, ocupat fiind cu infulecatul… Au intotdeauna mai multe feluri de paine scoasa de curand din cuptor, aproape toata nesarata, din motive pe care o sa le inteleg si eu, cu siguranta, intr-o zi. Toate vinurile sunt si la pahar, ceea ce nu stiu daca a mai avut cineva inspiratia si curajul sa faca in Bucuresti.

Atmosfera de la Osteria Gioia e neobisnuita pentru multi bucuresteni, mai ales pentru cei care vin acolo pentru prima data (cu siguranta ca numele nu a fost ales la intamplare). Vova e mereu in verva si cu chef de vorba, mutandu-si cu sprinteneala cele 130 de Kg. cand la o masa, cand la alta, si dand bucuros explicatii curiosilor. Nevasta-sa (un fel de sefa de sala) e adorabila, iar italianca – adorabila si ea – face un spectacol de zile mari, revarsand o gioia orgasmica asupra oricarui client pe care il cunoaste sau pe care i se pare doar ca l-ar mai fi zarit vreodata in viata. In 10 minute tot restaurantul invata numele fiecarui musafir, indiferent in ce ungher s-ar ascunde, si uneori afli cine si ce mananca acolo chiar din strada, daca nu e un trafic cu totul si cu totul asurzitor, care sa acopere vocea Patriziei.

Preturile sunt rezonabile la Osterie pentru ce poti manca de acei bani. O masa completa pentru doi, cu un vin bun, e pe la 3 – 400 de lei. Au si cateva feluri care sar de suta: Creveti jumbo la 180, Texas T-bone steak la 220 lei portia sau Spaghete cu homar la 130.

Daca am inteles eu bine cum merg lucrurile cu restaurantele si cu preferintele bucurestenilor, cred ca Osteria va avea mai mult succes decat restaurantele frantuzesti “omoloage”, ca Mangerie si La Cantine de Nicolai. Asta la preturi comparabile si chiar daca multi cunoscatori in ale gastronomiei fine vor considera mancarea frantuzeasca ceva mai sofisticata si mai indreptatita sa aspire la titlul de cea mai buna din oras. Cred ca, la sfarsitul anului, cand se vor face topurile, in clasamentul publicului va conduce un restaurant italian, iar in cel al expertilor unul frantuzesc.

Pana in urma cu nu multi ani, culmea gastronomiei bucurestene erau cateva restaurante “fusion” dar, mai ales, restaurantele italiene. Adica asa cum e acum in orasele mai mari de provincie, care se mandresc cu restaurante precum Aquarium sau vreo Trattoria oarecare in capitala. Apoi, au venit puternic din urma restaurantele si bistrourile frantuzesti, pe calea deschisa de La Villa si de Bistrot Français al lui Alain Kremeur. La Cantine de Nicolai, Escargot, La Bonne Bouche, Paparazzi, Ici et La, Aqua (mai cosmopolit) si alte cateva au preluat conducerea in preferintele pretentiosilor, chiar daca nu sunt pline, si nici nu vor fi, probabil, prea curand. « Tabara » italiana am auzit ca isi pune toate sperantele in Osteria Gioia ca sa mai reechilibreze balanta, insa nu cred ca o vor mai inclina vreodata in favoarea lor, asa cum nu pot face nicaieri in lume cand e vorba de gastronomie fina.

Ultimul intrat in forta in aceasta batalie franco – italiana e La Mangerie, un restaurant elegant deschis in urma cu mai putin de 3 luni chiar pe Bv. Primaverii de catre Costin Costanda, nepotul unchiului cu acelasi nume bine cunoscut bucurestenilor, si nu numai lor. Dl. Costanda nu s-a uitat la bani cand a amenajat un restaurant la parterul unui bloc luxos, abia construit pe celebra strada. Insa, spre deosebire de altii cu mana larga, el a avut inspiratia sa ii ceara unui bun arhitect sa faca treaba. Rezultatul e remarcabil, daca pana si pe mine – un anti-modernist inrait cand e vorba de arhitectura si de amenajari – m-a facut sa scriu de bine despre el.

Cafe-bar-restaurantul (cum se prezinta ei insisi) nu e foarte mare; au o singura sala cu vreo 15 mese si o terasa ingusta de jur imprejur, pe ambele laturi ale coltului cladirii. Totul pare de calitate si bine ales la Mangerie: organizarea spatiului, decoruri, vesela si tacamuri, iluminat. Din aproape toate punctele de vedere (de la conceptul general, modul de amenajate, decor, mobilier si pana la tipul de meniu si calitatea mancarii) seamana cu La Cantine de Nicolai, ceea ce e in avantajul Mangeriei – ca ultim sosit, cel putin in acest moment.

Consultantul francez pe care l-au adus pentru crearea conceptului gastronomic de la Mangerie stie foarte bine despre ce e vorba: meniu pe doua pagini, cu 5 antreuri, 2 supe, 6 pesti, 4 carnuri, 2 paste, 3 garnituri, 2 salate si 3 deserturi. Am fost de trei ori pana acum la ei si am luat altceva de fiecare data, evident. Totul a fost foarte bun sau excelent, cu exceptia unui miel si a unor scoici care au fost doar bune sau mediocre (probabil ca accidental).

Excelente au fost Trio de scampi cu spuma de crustacee pe un pat de praz cu sofran, Foie gras-ul, Medaillon de lotte cu sparanghel si sauce vierge, Caracatita in stil provencal, Fileul de vitel la tigaie in crema de mamaliga cu trufe si sos de trufe (adevarate!) si Ratatouille. Bune si foarte bune au fost Tartarul de biban salbatic cu ghimbir si salata mixta de plante, Bibanul cu ciuperci chanterelle si cartofi piure cu sos de usturoi, Tagliatelele genoveze (desi un invitat al meu le-ar fi preferat putin mai tari, insa sosul l-a gasit excelent) si deserturile.

Fata de toate aceste feluri, dupa gustarea carora standardele noastre de evaluare s-au ridicat brusc la niveluri pe care aproape ca le uitaseram, am gasit mici defecte la Scoicile Saint Jacques rumenite cu ghiveci si sos aromat de vitel si la Friptura de miel cu piure de cartofi dulci si sos negru, care mi s-au parut putin cam tari, si asta probabil de la felul in care le-a preparat si nu de la calitatea carnii. Poate ca scoicile or fi fost intentionat facute astfel (ca scria « rumenite » in meniu, si eu nu prea sunt obisnuit cu asta), insa mielul sigur i-ar fi putut iesi un pic mai bun fara mult efort. Oricum, daca le-as fi mancat pe acestea primele, si nu ultimele, si nu as mai fi mancat altceva dupa aceea, cu siguranta ca as fi scris ca sunt foarte bune si ele. Deh, asa e cand ii obisnuiesti pe oameni cu ceva prea bun…

Serviciul e rezonabil la Mangerie, cu chelneri « de meserie », toti baieti, dintre care unii exagereaza cu o politete careia nu cred ca-i inteleg fundamentele. Timpul de servire e cam inegal; in unele zile a fost rapida, altadata a durat aproape trei sferturi de ora pentru al doilea fel. In orice caz, pranzul acolo nu e pentru angajatii de rand, ci numai pentru sefii care-si pot permite o pauza de cel putin o ora si jumatate, daca vor sa manance un meniu complet.

Preturile sunt destul de bune la Mangerie, ceva mai mici decat la Nicolai. Cel mai scump fel e bibanul salbatic, la 124 de lei. Antreurile sunt intre 30 si 40, pestele intre 40 si 60 (cu bibanul care face singura nota discordanta), carnea intre 60 si 80, pastele si salatele in jur de 30, iar deserturile 19 lei pe toata linia. Cu 3 – 400 lei pentru doua persoane mananci excelent la Mangerie, cu un meniu complet si cate un pahar cu vin bun.

La Mangerie a reusit sa intre direct in topul restaurantelor bucurestene, alaturi de Cantina, in « aripa » franceza a clasamentului. Pentru moment, Nicolai are avantajul ca cheful francez e acolo tot timpul si poate improspata oricand meniul. La Mangerie nu cred ca au intentia sa-l schimbe prea curand (de meniu vorbesc), mai ales ca e tiparit deja pe carton, nu pe o foaie detasabila de hartie, ca la Nicolai. Eu sper sa le mearga bine amandurora.

(o cronica subiectiva)

Se spune ca cel mai puternic instrument de marketing pentru un restaurant este sa stii ca tot timpul il gasesti pe patron acolo, sa vezi ca-si cunoaste clientii si ca acestia il cunosc, la randul lor, si ca se considera musafirii lui. Asa fac cucoana de la Jaristea,  Nicolai la Cantina lui, cel de la Select, cei de la DonCafe si multi altii. Si mai e ceva care face diferenta, un lucru care se vede si se simte cu usurinta: daca pentru acel patron e singura afacere, sau doar una dintre mai multe.

Nu stiu cat marketing de servicii sau de hospitality a studiat Romica, insa chiar daca nu ar fi citit un singur rand, sunt sigur ca si-ar fi facut afacerea exact in acelasi fel, pentru ca se vede usor ca are reflexul de client service si ca face asta cu placere. Si cu mult instinct. Romica nu mai are alta afacere. Micul (dar nu foarte) restaurant de pe strada Sofia e singura lui sursa de venit. Inainte l-a avut pe Clucerului, langa Arcul de Triumf, insa l-a mutat in Piata Dorobantilor de curand.

S-a ocupat singur de renovare, il vedeam acolo zi de zi, luni de-a randul. Romica nu e un arhitect faimos. Prin urmare, resturantul lui nu arata ca unul amenajat de un arhitect faimos. Nu arata nici ca restaurantul unui bogatas, pentru ca Romica nu pare sa fie un bogatas. A facut ce a putut si el mai bine, cu multa grija pentru banii lui. Nu a iesit rau. Exile – pentru ca asa i-a spus restaurantului – e intr-o casa veche, cocheta, cu multa personalitate, intr-o zona in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate. Sunt sigur ca Romica a ales locul acela pentru mica gradina din fata. Cine nu ar vrea sa manance in gradina, intr-un loc in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate? Chiar si copacii batrani si veveritele din ei.

La Romica vin la pranz oameni care lucreaza la firmele din zona. Seara vin cei din cartier, cu copii mici, mari, parinti si bunici. Ca la Jadoo, despre care am mai scris. Ca si acolo, cei mai multi sunt instariti. Si cei de la pranz si cei de seara. Romica ii primeste pe toti cu bratele deschise, cu zambetul mereu pe buze si cu aerul lui de om fericit. Asta le place clientilor, care-i spun deja pe nume de la a doua sau a treia vizita acolo. Si Romica face la fel, si are memorie buna. Romica se asaza cand la o masa, cand la alta, sta de vorba cu musafirii, bea cate ceva cu ei si se bucura. Se bucura si clientii, mai ales cei de pe partea femeiasca, pentru ca Romica e baiat chipes, tanar, cu parul ondulat, in blugi, cu camasa descheiata la doi nasturi (daca nu chiar la trei cand e canicula) si cu un lant discret pe pieptul bronzat si viril.

Foarte important la un astfel de restaurant e ca mancarea sa nu fie rea. Daca se poate, nici macar un singur fel. Si la Romica nu e rea, ba unele feluri sunt chiar bune. Eu ma duc rar la Romica pentru ca nu sunt innebunit dupa mancarea italieneasca si, cu atat mai putin, dupa bucatarul lui Romica. Insa fetele de la mine de la birou merg foarte des acolo. Si incearca sa ma convinga ca mancarea e chiar foarte buna. Chestie de gust…

Romica s-a oprit cu studiul marketingului la capitolul in care scrie ca prea multe feluri nu pot sa-ti inspire toata increderea si ca, chiar daca gasesti un bucatar care sa stie sa le fac bine pe toate, s-ar putea sa nu-ti poti permite sa-l platesti. Si ca zambetul frumos, parul ondulat si pieptul viril nu pot salva situatia chiar in orice conditii.

Romica a citit undeva (si daca nu ar fi citit, sigur ar fi facut la fel, din instinct) ca daca intr-un astfel de restaurant le dai oamenilor mancare italieneasca, daca nu iti asumi riscuri inutile, nu faci prostii flagrante si nu sari calul cu preturile, atunci nu prea ai cum sa dai gres. Mai ales daca tu insuti arati ca un italian tanar, frumos si vesel, iubitor de fotbal si de masini, cu par ondulat, piept bronzat si viril si nu cu prea multi nasturi incheiati la camasa.

Si Romica asa a facut: iti da supe, aperitive, salate, fructe de mare, paste, multa carne si multa pizza. Nu par sa fie feluri pentru care sa vii din alt cartier ca sa le mananci, insa merg bine, nu ai surprize. In meniu au denumiri si descrieri pretentioase, care parca vor sa te tina la respect. Nu stiu de ce a vrut Romica sa fie astfel, mi se pare cu totul pe dos fata de spiritul locului. Insa, o fi stiind Romica ceva ce eu nu inteleg. Preturile lui nu sunt mici, dar nici nu ia pielea de pe tine. Aperitivele sunt pe la 20-30, la fel si salatele. Pastele si pizza in jur de 20, carnea si pestele intre 25 si 50, iar supele 10-15.

Cand o sa-mi fac restaurantul meu, la care visez de cand eram mic, sigur o sa ma inspir si din “exilul” lui Romica. Doar ca eu nu prea o sa mai am ce par sa-mi ondulez si nici sa tin doi nasturi descheiati la camasa nu-mi va mai fi de mare folos…

(o cronica subiectiva)

Cochetul bistrou de pe Beller a fost deschis de George Copos, cu multi ani in urma, care l-a vandut lui Nicolae Ghinea (cel care are magazinele Nic si alte acareturi in zona), care l-a inchiriat patronului de la White Horse, care nu a schimbat nimic, nici macar paginile jerpelite rau ale meniului, ramase de la Copos, pentru ca nu avea nevoie sa schimbe ceva pentru ca lucrurile merg foarte bine la Belle Epoque asa cum le-a lasat Copos si pentru ca vor merge bine si in continuare si, atunci, pentru ce sa mai schimbi ceva?

Copos nu si-a asumat multe riscuri si a mers pe o reteta sigura, si in Romania si peste tot in Europa: un bistrou sau o braserie intr-o locatie buna, stil traditional (decor, ambianta, mancare), banchete in loc de scaune, pe unde se poate (succes garantat), serviciu rapid, multa bere, mancare intre acceptabila si buna (important e sa nu fie rea), preturi rezonabile.

Restaurantul e la parterul unui bloc din Piata Dorobantilor, fara terasa, insa cu cateva mese puse direct pe trotuar, cu vedere buna spre fauna de la Turabo si la masinile parcate pe trotuar. E amenajat ca un bistrou tipic belgian, cu foarte mult lemn inchis la culoare, multe obiecte vechi pe post de decor, lumina calda, destul de redusa, fara fete de masa, vesela simpla.

Meniul e si el belgian si cred ca nu a fost schimbat de multi ani, poate chiar de la deschidere (vorbesc aici si de mancare si de hartiile murdare, ferfenitite si cu greseli de gramatica). Au cateva antreuri (inele de ceapa, pateu de casa, spanac, varza de Bruxelles gratinata, paine prajita cu hering in otet), vreo 20 de feluri principale, din care unele mai putin obisnuite bucurestenilor (carne de vita flamanda cu sos de castraveciori si piure cu praz, tocanita belgiana, somon cu sos de bere si andive, somon cu Joulienne de legume si sos de lamaie), salate si sandviciuri (croque madame & monsieur, evident!), niste deserturi si un meniu separat cu cateva fructe de mare, prezentate ca “Specialitati La Belle Epoque”. Si mai au si un “meniu al zilei”, scris cu creta pe o tablita (tot evident), cu unul sau doua feluri de mancare gatita.

Am mancat de multe ori la ei, fiind aproape de biroul meu si pentru ca sunt genul de restaurant la care te hotarasti sa mergi cand cauti ceva aproape si rapid sau cand treci prin fata lui si iti aduci aminte ca ti s-a facut foame. Cred ca sunt foarte putini cei care se suie in masina ca sa vina in mod special la Belle Epoque pentru un anume fel de mancare sau chiar pentru vreo bere. Am gustat din fiecare fel, dar nu si din fructele de mare, despre care mi-e greu sa cred ca ar putea fi altfel decat congelate sau la conserva, de la supermarket, uitandu-ma la preturi si stiind ce logistica impresionanta ar trebui pusa in functiune ca sa poti manca asa ceva la Bucuresti si sa aiba acelasi gust ca la Liege, la Cherbourg sau la Atena.

Un singur lucru mi-a displacut foarte tare odata la ei, un porc cu sos alb (cred ca file de porc cu sos de branza si oregano). Dintre celelalte feluri, unele sunt acceptabile, ca la cantina (spanac cu oua, cateva deserturi banale) iar altele sunt mai bune (mie imi plac mai mult cele cu sos, somonul si vita, dar si bilutele de cascaval). De vreo doi ani, eu iau numai carnati belgieni cu piure de cartofi, muraturi si o bere cand merg la Belle Epoque.

Restaurantul e mai mereu plin. La pranz se mananca mult si se bea mai putin, seara se schimba radical proportia. Preturile sunt normale: 15-20 de lei pentru antreuri, 30–40 felurile principale si fructele de mare (cea mai scumpa e o vita, la 45). Meniul meu “fix” produce un transfer de 44 de lei dinspre buzunarul meu catre cel al succesorului lui Copos.

(o cronica subiectiva)

Daca as fi fost de trei ori si nu de patru la Beraria Dorobanti inainte de a scrie despre ei, i-as fi pus direct in lista celor care dau mancare proasta bucurestenilor, alaturi de Burebista, de La Mama si de alt cateva ca ele. Nu stiu daca e doar o intamplare ca toate cele la care am mancat cel mai rau sunt “cu specific romanesc”.  Eu sunt mare amator de mancare romaneasca de la tara, in gusturile mele e pusa imediat dupa cea frantuzeasca; insa carnatii cu resturi de carne si zacusca la galetusa de la supermarket mi se par oribile. Si ma enerveaza foarte tare cand le regasesc in farfuria de la restaurant pe post de “feluri traditionale”.

Tocmai ma pregateam sa “reciclez” cronica despre Burebista, aproape tot ce scrisesem acolo, cu exceptia pasajelor despre amenajare, mi se parea ca s-ar fi potrivit si aici. Azi (adica miercuri) m-am dus din nou, mai mult intr-o doara si pentru ca e foarte aproape de biroul meu. Am avut o surpriza de proportii. Nu stiu daca s-a schimbat bucatarul intre timp, daca le-oi fi fost eu mai simpatic de data aceasta sau daca am nimerit din intamplare cu degetul in meniu unde trebuie, ca mancarea a fost atat de buna incat nu m-am oprit pana mi s-a facut rau, de a trebuit sa ma duc acasa sa ma intind in pat ca sa-mi revin, ca nu mai eram in stare sa ma intorc la birou asa ghiftuit. Nu sunt un om cumpatat cand e vorba de mancare, sunt pofticios si lacom. Imi pare intotdeauna rau cand intrec masura, insa data viitoare fac la fel.

Restaurantul acesta e deschis de curand, de cateva luni, de catre Marius Locic (da, cel din televizor) si de un asociat (Alin Simion, pe numele lui) chiar in rondul de la Piata Dorobantilor, unde isi are si sediul firmei cu afacerile lui imobiliare si unde e amplasat panoul electronic pe care ruleaza celebrul filmulet. E amenajat destul de bine, nici cu mare rafinament sau cu grija pentru toate amanuntele, dar nici cu economie. Insista sa-l numeasca “berarie”, cu toate ca putin din ce vezi acolo te duce cu gandul la asa ceva. Au un spatiu mare la demisol si o terasa deschisa la etaj, la fel de mare, care incepe pe o strada si se termina pe alta, facand inconjurul casei. Salile de jos sunt luminoase, au ferestre mari chiar la nivelul trotuarului si trebuie sa faci eforturi mari ca sa nu intorci instinctiv capul ca sa te uiti pe sub fustele femeilor care iti trec pe deasupra, la cativa centimetri. Mai ales acum, de cand cu canicula…

Desi au bagat multi bani in afacerea aceasta, se vede de la o posta ca nu au catusi de putin reflexul de client service si nici cel mai mic simt al detaliului, Sunt sigur ca se tot intreaba de ce nu au mai multi clienti (e aproape gol, mai tot timpul), dar, cand esti obisnuit cu lucrurile mari – asa cum e Locic – mai greu iti dai seama ca vreo cateva maruntisuri pot face diferenta de la un restaurant gol la unul plin.

Geamurile salilor de la subsol par sa fie ermetice toate, nu se deschid, asa ca e o atmosfera cam inchisa (mai ales ca miroase mult a fum) si calda. Ori aerul conditionat nu face fata, ori era pe cost-cutting, ca eu am transpirat suficient incat sa astept cu nerabdare sa termin de mancat si sa plec de acolo mai repede. Daca aceasta cronica ar fi scrisa de catre un rauvoitor, sigur ati mai citi si despre praful din cateva locuri in care ar trebui sa nu fie, despre paianjenii de pe la colturi, despre mustele decedate sau despre chistoacele de tigari (pleonastic, dar merita subliniat) de pe jos. Dar mie mi-au atras atentia mult mai mult sefii de sala (asa pareau) si niste personaje despre care o sa scriu intr-un articol separat, la alta rubrica. Daca dl. Locic nu vrea sa ai senzatia ca iei masa chiar in biroul lui, atunci cred ca ar trebui sa nu-si mai lase angajatii sa umble liber prin restaurant si sa-l ia drept cantina-de-la-subsol, discutand de-ale lor in gura mare, peste capul clientilor, chiar asa putini, cati sunt.

Asadar, o buna parte dintre cei care mananca la Beraria Dorobanti par sa vina din birourile de la etaj sau sa aiba o legatura directa cu ce se intampla acolo. Am mai vazut si cativa turisti razleti (cu pantalonii scurti si rucsacii aferenti), dar, mai ales, pe domnii si pe duduitele de pe Beller, cu inconfundabilii markeri sociali la vedere, scosi ostentativ in evidenta ca sa fie clar despre ce e vorba si sa nu se produca vreo confuzie. Dupa ce stau cateva ore in meditatie si asteptare la The Eatery sau la Turabo, domnisoarelor li se face foame si vin in grup compact si gures la Berarie, ciugulesc o frunza de salata, un morcov, o limonada, dupa care repede inapoi la The Eatery si la Turabo, ca nu cumva sa le fi scapat ceva intre timp. Pe seara, iarasi o scurta deplasare in grup catre Berarie… tup-tup- tup… salata, morcov, limonada… si repede-repede, tup-tup-tup, inapoi la The Eatery si Turabo pentru alte cateva ore de reflectie si de asteptare. Si a doua zi la fel, si tot asa…

Dar sa vorbim si despre mancare! Meniul e aproape exclusiv de tip “grill”, cu cateva ciorbe si salate ca antreu. Mai multe feluri de carnati, mici, frigarui, pastrama, pomana porcului, bulz, ciolan cu fasole, sarmale, snitele si un peste sau doi, iar ca desert papanasi, clatite si placinte. Cu exceptia gulasului, mancarea de la primele vizite la Berarie a ramas aproape neatinsa in farfuriile noastre. Micii si carnatii, mai ales, au fost de cea mai proasta calitate, aduse direct de pe raftul cu solduri din raionul pentru saraci-lipiti ai celui mai cinic supermarket (tot pleonasm). Varza rece plutea intr-o balta de ulei rece, legumele erau facute in sictir – ca sa folosesc un eufemism. Doar ciorba a facut sa nu fiu obligat sa ma opresc la vreun restaurant de peste drum, pentru a nu ma reintoarce nemancat la birou. Si toate acestea au fost recomandarile chelnerului, facute fara macar sa clipeasca! Omul acela ori a vrut sa se razbune pe mine, din cine stie ce motiv, ori sa i-o plateasca lui Locic, facandu-l de ras cu mancarea aceea, ori avea ceva cu amandoi.

Ultima data nu am mai mers pe mana chelnerului si am ales eu patru feluri, sperand – dupa experientele de data trecuta – ca macar unul dintre ele sa poata fi mancat pana la capat. Mi-am permis asta, fiindca preturile sunt mici la Berarie. Prima a venit iahnia de fasole cu un ciolan care nu era ciolan, ci sunca cu multa grasime si sorici. Au fost destul de bune amandoua (si fasolea si sunca), asa ca nu a mai ramas nimic in farfurie. Pastrama de oaie cu usturoi si cu mamaliga a fost excelenta, asa ca am dat-o gata rapid, desi aproape ma saturasem dupa primul fel. Ei bine, spre stupefactia mea, si pomana porcului, in grasime fierbinte, cu mamaliga si cu usturoi, si bulzul cu doua feluri de branza, carne si cu ou deasupra au fost excelente, asa ca nu a mai ramas nimic nici din ele. Si, in lacomia mea, am mancat si o portie de papanasi! Si am dat gata si doua sticle cu bere nefiltrata. Sigur ca mi s-a facut rau de atata mancare, abia am ajuns acasa (noroc ca stau peste drum) unde am zacut pana seara. Dar macar satisfacut.

Serviciul a fost si el de la o extrema la alta. Prima data am asteptat 45 de minute pentru cei trei mici pe care i-am lasat in farfurie. Ultima data, in timpul acesta infulecam deja al patrulea fel. Sa inteleaga fiecare ce vrea de aici.

Preturile sunt mici la Beraria Dorobanti, cam 20 de lei, in medie, pentru un fel consistent. Eu am mancat si am baut pana era sa ajung la spital, cu 127 de lei, patru feluri principale cu carne, desert bere si o limonada. Se plateste cu banu’ jos, ca in imobiliare, cartile de credit nu sunt agreate acolo.

Mi se pare greu de crezut cat de putin le pasa multor patroni de restaurante de clienti, si, la urma urmei, de profitul lor. Sau poate e doar locica de vina? Una din regulile elementare le restauratorilor spune ca daca odata nu gasesti ingrediente de calitate si felurile respective risca sa iasa prost, mai bine le scoti din meniu in ziua respectiva. Oare cand s-ar supara mai tare cineva? Cand ii spui: “Imi pare rau, domnule client, nu mi-au placut sparanghelul si telemeaua pe care le-am vazut dimineata la piata si am preferat sa nu le iau, asa ca azi le-am scos din meniu. Insa am gasit niste momite grozave, nu ati vrea sa le incercati?”? Sau cand ii spui: “Da’ nu e vina noastra, sefu’! Iar ne-a adus furnizorul ala carnati plini cu grasime si cu zgarciuri, ca nu mai stii la ce sa te astepti de la el. Niste nenorociti, dom’le! Asa fac toti in ziua de azi, c’asa-i la noi la Romanica. Ce poti sa le faci? Pai, cand lucram eu pe vapor la nemti…”?

Dle Locic, daca intr-o zi ajungeti prea tarziu in piata si nu mai gasiti mare lucru, de ramaneti cu un singur fel in meniu, dar la fel de bun ca acelea pe care mi le-ati dat miercuri, sa nu va fie frica. Va asigur ca vor veni mai multi clienti sa manance doar felul acela decat va vin acum ca sa aleaga exact ca la loterie intre 20 – 30 de feluri. Credeti ca cel din Dristor, care s-a imbogatit, avea 20 de feluri de shaorma in pravaliile lui? Nu, are unul singur, de ani de zile!