Toti – functionari, sindicalisti si politicieni deopotriva – striga in gura mare ca angjarea (si, implicit, mentinerea pe posturi) trebuie facuta “dupa criterii strict profesionale”. Daca ii intrebi ce e aia, foarte putini ar fi in stare sa spuna altceva decat prostioara cu “bunul gospodar”.

Sigur, ar fi tare bine sa ajunga firmele private sa invidieze Statul pentru calitatea angajatilor sai si sa se dea peste cap ca sa-i atraga. Ca sa se ajunga la aceasta situatie ideala trebuie indeplinite, insa, cateva conditii minimale si esentiale:

• Sa poata cineva sa defineasca ce inseamna “competenta” in Administratie, adica sa poata sa faca un profil al jobului si al candidatului ideal care sa nu fie contestabil si contestat
• Sa se faca un proces de recrutare serios si obiectiv
• Sa existe instrumente de motivare eficiente
• Sa se poata face o evaluare obiectiva a performantelor in vederea mentinerii sau promovarii pe posturi a functionarilor publici.

Or, sa fim seriosi, nici macar una dintre “practicile” de mai sus nu a fost aplicata vreodata si nici nu va fi, cel putin cat actuala generatie de politicieni va fi inca in viata. Nu e realist sa crezi ce e posibil asa ceva in viitorul previzibil. Prima problema e ca nu exista o “competenta profesionala” in administratia publica definibila la modul absolut; intotdeauna va exista in “job description” si componenta “capabil sa inteleaga si sa execute obiectivele politice ale momentului”, ceea ce relativizeaza complet profilurile, in functie de obiectivele politice in vigoare in ciclul electoral respectiv. Apoi, recrutarea si selectia: cei care iau deciziile finale de angajare nu vor folosi prea curand criterii serioase de evaluare a candidatilor, iar cei mai multi nu ar sti sa o faca nici daca ar vrea. Uitati-va la “concursurile” de la Stat: li se cere candidatilor sa vina cu strategii de management, cu planuri de restructurare etc. in avans, adica inainte de a ajunge in institutia respectiva ca sa vada despre ce e vorba si sa se gandeasca la ce si cum ar trebui facut. Evident ca nu poti face ceva serios in 10 zile, de unul singur, doar din imaginatie. Totusi, “strategiile” respective sunt “examinate” cu seriozitate de catre “comisie” care spune ca – iata – asta e mai buna decat celalalta! Ca si cum examinatorul respectiv ar recunoaste o stretegie buna doar daca ar vedea-o scrisa pe un petic de hartie… Ati vazut vreodata un politician care sa spun ca legea care reglementeaza “concursurile” astea e o mare tampenie? Nici nu veti vedea, va asigur! In privinta motivarii, problemele sunt si mai complicate. Cu exceptia unor companii comerciale (si nici acolo peste tot), salariile de la Stat nu pot fi calculate, asa cum se face in firmele private, ele sunt decise de catre politicieni. Sau, ca sa previn criticile instinctive, setul de criterii aplicabil la un anumit moment si intr-un anumit context (unul din multele seturi posibile) pentru calcularea salariilor de la Stat este ales in functie de obiectivele politice ale celor de la putere. Nu e nimic rau in asta, e normal sa fie asa si ar fi aberant sa ceara cineva sa se faca altfel. Nu in ultimul rand, daca angajatului de la Stat nu ii este frica niciodata ca ar putea fi dat afara pe motiv de randament slab e de rau. Rau de tot! Cat priveste evaluarea performantelor si mentinerea sau promovarea in functie de aceste rezultate…

Daca functionarii publici de la noi au ajuns acolo unde sunt fara indeplinurea conditiilor de mai sus (si nu cred ca exista vreun dubiu in aceasta privinta!) atunci inamovibilitatea lor nu numai ca nu mai are niciun sens, ci e periculoasa de-a binelea. Cand functionarii si managerii publici nu merg toti in aceeasi directie, iese ceea ce vedem la televizor de 20 de ani incoace. 15,000 de specialisti care isi pun coarne si isi fac in ciuda unul altuia, intr-un sistem in care fiecare face lucrurile dupa cum il taie capul, pot face mai mult rau decat 15,000 de prosti care lucreaza unitar, ordonat, bine coordonati in cadrul unei strategii clare si coerente. Care sunt acea directie si acea strategie, asta decide electoratul, e dreptul lui. Lasati politicienii si functionarii sa concureze intre ei pentru castigarea simpatiei populatiei. Faceti concursurile pentru ocuparea posturilor publice optionale, nu obligatorii, ca acum. Daca vrea un politician sa faca concurs sau o recrutare serioase, si stie si cum, bravo lui, o sa se acopere de glorie, va deveni eroul zilei, in lumina reflectoarelor. Daca nu stie sau nu poate, el o sa se faca de ras. Lasati-le politicienilor intreaga responsabilitate pentru tot ceea ce fac, numesc, mentin si promoveaza, ca sa nu mai poata avea nicio scuza in caz de esec. Tot ce e realist sa cerem e doar o transparenta totala, pentru ca marile magarii se fac in spatele secretelor de serviciu sau de stat. Nu are cum sa fie mai rau decat acum. Insa lucurile vor fi mult, mult mai clare pentru toata lumea la urmatoarele alegeri.

Prima data cand am intrat acolo am crezut ca am gresit usa si ca am nimerit in casa vreunuia dintre cei ai carui foarte-multi-copii se jucau in pielea goala la cativa metri mai in spate, in nisipul din curte. Chiar in fata usii atarnau doua carpe negre, din tavan pana la podea, menite sa acopere ceva, probabil, insa eu nu mi-am dat seama nici pana in ziua de azi ce. Am inanintat cu inima stransa pe cel mai gros cu putinta covoras de baie (sau de dormitor), flausat, cu aspect de blanita, din acelea care se umplu instantaneu de praf si de scame si cand stau bine inchise si intr-un budoar, daramite cand sunt puse in mijlocul Bucurestiului, printre santiere… Tot negru, si el. In dreapta, privirea imi e atrasa ca un magnet de un perete negru, cu perdele negre si cu draperii negre. In stanga am vazut primii pereti albi, pe care contrastau violent usile negre ale toaletelor, aparent pe post de décor. Ca sa nu existe niciun dubiu, Mr. Dupre a pus pe ele cele mai mari siluete de indicator de WC pe care le-am vazut vreodata, cam de jumatate de metru inaltime, nichelate si lucioase, de s-ar putea vedea pana dincolo de bulevard, de la “coloane”. Dupa “insulita” cu covorasul de budoar de la intrare se deschide perspectiva unei solide podele de ciment, pe toata intinderea restaurantului, acoperita cu vopsea pentru hale, parca verde. Pe vreo doi sau trei pereti sunt niste siluete in fotografii semitransparente pe folii imense de plastic gaurite, ca sa mareasca efectul de pixelizare. Insa adevaratele « efecte speciale » vin chiar din fata: o puternica lumina fluorescenta roz (sau violet?) de la neoane puse sub o tejghea care se intinde de la un capat la altul al salii. “Compozitia” e completata de mult rosu, inclusiv pe un perete intreg. Pe margini sunt banchete negre, mesele negru lucios cu fete de masa (traverse) tot negre iar scaunele de tip fotolii patrate cu spatar foarte jos sunt cate unul rosu si unul negru. Tejgheaua despre care am vorbit e, de fapt, o adevarata baricada de beton, care imparte spatiul acela lung si ingust in doua spatii la fel de lungi, insa de doua ori si mai inguste. In unul stam noi, clientii. In celalalt sta barmanul cu ale lui, mai e un loc cu o destinatie oarecum incerta, care nu poate fi dedusa cu usurinta din gramada de lucruri imprastiate acolo, dupa care vine bucataria “open space” in care il vedem pe dl. Dupre cum trebaluieste de zor. De ce a ales dl Dupre sa puna marile lui congelatoare, inalte pana in tavan, taman in mijlocul restaurantului si el sa trebaluiasca intr-o margine, e o mare necunoscuta si pentru mine si pentru cei cu care am fost acolo. Dar cine poate sa patrunda cu usurinta logica de amenajari interioare a lui Mr. Dupre? Mereu am vazut mai mult clienti francezi, probabil de la ambasada lor de peste drum. Televizorul e pus si el pe TF1.

Ma numar printre cei care sunt convinsi ca bucataria franceza e cea mai sofisticata si cea mai buna din lume, atat cea “Haut Gastronomie” cat si – mai ales – “la Cuisine du Terroir”. Prin urmare, cei care ma cunosc mi-au atras atentia de indata asupra acestui restaurant, avand grija sa sublinieze ca e “printre cele mai bune restaurante frantuzesti din Bucuresti, cu un bucatar autentic etc.” Si asta spus nu de catre romani, ci de catre francezi pur-sange. Asa ca, dupa ce m-am dezmeticit putin de asaltul stimulilor vizuali, am incercat sa ma concentrez doar pe deliciile sugerate de mentorii mei culinari. Meniul fix e foarte sumar: cateva salate si antreuri, cateva feluri de principale – numai din carne si obligatoriu insotite de cartofi prajiti si da salata Coleslaw – si, evident, deserturile cu crème brulee, ile flotante si spuma de ciocolata. Meniul zilei – cel de pe tablita scrisa cu creta – e cel tipic oricarui bistrot frantuzesc: quiche, bineinteles, cap de vitel, supa de ceapa, tartare. Cand am fost acolo ultima data am luat o gustare de somon la inceput, apoi o/ un andouillette – adica un carnat facut din stomac si mate de porc pe care putini nefrancezi il pot manca fara o strangere de inima -, un ciolan de miel, poetic numit « souris d’agneau », si bœuf aux carottes. Am luat si un vin la pahar, pe care Cristi l-a gasit surprinzator de bun, si asta nu e putin lucru, dat fiind ca el e un mare gurmand si un bun cunoscator al vinurilor, inclusiv al celor de tip « al casei ». Toate au fost bune, exact asa cum eram obisnuiti cu ele din Franta si de la regretatul Bistrot Français al lui Alain Kremeur, de la Institutul Francez de pe Dacia. Sosurile nu puteau fi decat foarte bune, si aici se vede ca francezul-bucatar stie despre ce e vorba. Si a doua paine a fost buna; era fierbinte si nu conteaza daca a fost incalzita in cuptor sau daca a facut-o el in urma cu putin timp, atata vreme cat noi nu ne-am putut da seama. De prima paine (prajita, pentru somon) nu ne-am atins, parea luata de la supermarket. Ca desert am luat moelleux aux chocolats, o prajiturica din ceva biscuiti si ciocolata, cu inghetate de vanilie si cacao alaturi, foarte bune si ele. La sfarsit am primit nelipsitele macarons (un fel de bezele) – astea pe banii lor, fireste, asa cum se face in restaurantele frantuzesti.

Ne-au adus totul surprinzator de repede, nu am asteptat la niciun fel mai mult de 10 minute. Ma asteptam sa ma indispuna din nou chelnerita lor, asa cum a facut de fiecare data cand m-am dus acolo. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea de data asta, insa a fost aproape de nerecunoscut. Se vedea ca face eforturi mari sa para prietenoasa si dezinvolta, asa cum sunt toate « omoloagele » ei din Provence sau din Bretagne, si am apreciat foarte tare rezultatele stradaniilor ei. I-a iesit foarte bine si numai niste « ochi » formati de batrani head-hunteri (cum eram noi) ar fi putut gasi niscaiva cusururi marunte.

Preturile i-au surprins pe mai multi dintre cei care au fost acolo. Sunt la fel ca in Franta, daca nu chiar mai mari pe alocuri. Nu am vazut niciun fel principal mai ieftin de 45 lei (adica vreo 11 €), cu o medie pe la 60 de lei. Poate ca nu mi s-ar fi parut mult 54 de lei pentru un carnacior de vreo 15 cm cu sos de mustar daca monsieur Dupre m-ar fi facut sa visez timp de un ceas ca sunt la Paris sau in inima Provence-ului. Insa decorurile din jur ma trezeau tot timpul la realitate asa ca mi s-a parut cam scump sa dau 180 de lei pe o gustare, doua feluri principale, un desert, un pahar cu vin si unul cu apa.

De ce si-a scris monsieur Dupre pe geamlac, la strada, mare, tipator si in toate culorile: « Ici et la – Cafe – Bar – Restaurant », in loc de « bistrot francais » sau ceva asemanator, nu cred ca voi pricepe vreodata. Daca nu ma trimiteau acolo niste oameni care stiu ce e aia mancare buna nu as fi intrat in veci, trecand pe strada si vazand « reclama » absurda a dlui Dupre. Dupa cum, sunt convins, fac aproape toti care trec pe langa restaurantul lui. Cum sa-ti inchipui ce se poate manca inauntru vazand ce e pe geamurile alea si aruncand instinctiv o privire in interior? Misterios personaj, Mr. Dupre…

Clientilor scarbosi li se duce vestea repede pe piata si de multe ori nu-si dau seama de ce ii ocoloesc oamenii buni sau de ce acestia le cer sistematic la angajare salarii mai mari decat altora. Eu, desi incerc din rasputeri sa raman « professional » in orice situatie, sa ma detasez, sa ma port si sa lucrez la fel pentru toti clientii, asa cum am fagaduit si pe site ca voi face, sa-mi spun ca e vorba doar de afaceri si de nimic altceva… ei bine, nu prea reusesc! Daca imi pot permite, atunci refuz un astfel de client scarbos, gasind diferite pretexte. Daca nu, atunci sigur ii cer un tarif mai mare si nu fac cu mult mai multe pentru el decat ma obliga contractul. Nu fac exces de zel ca pentru clientii care sunt prietenosi si simpatici si, daca am un candidat foarte bun care se potiveste la fel de bine pentru doua pozitii la care lucrez, sunt foarte tentat sa nu i-l trimit lui. Cand verific referintele despre un candidat sun mai degraba acolo de unde banuiesc ca voi primi referinte pozitive, si nu invers, cum fac pentru clientii cu care imi face placere sa lucrez. Oricum, ii avertizez pe candidati cu cine au de-a face, ceea ce duce, aproape sigur, la a-i cere un salariu mai mare, ca sa acopere « riscurile ». De alte servicii nici nu poate fi vorba: sa ii recomand niste clienti potentiali, sa cumpar eu de la el sau sa-l recomand prietenilor, sa ii dau informatii care ar putea sa-l intereseze… Daca toti furnizorii Clientului fac la fel – si e de asteptat sa se intample, fiindca aceste reactii sunt aproape reflexe – atunci ma simt razbunat !

GB:

Poti sa faci o impartire simpla a oamenilor dupa cum au sau nu au spirit antreprenorial. Daca unul dintre cei care nu au acest profil ajunge antreprenor (fie pentru ca si-a pierdut jobul si nu a avut alternativa, fie ca nu si-a calculat bine resursele), sunt sanse mari sa nu reuseasca deloc , sau sa ii mearga destul de greu, asa ca tentatia de a se reinoarce ca angajat e mare, si nu e legata prea mult de criza. Si invers, cineva cu puternic spirit antreprenorial ramane antreprenor indiferent de cat de greu merg lucrurile, criza, conjuncturi nefavorabile, ghinion, greseli etc. Inainte de criza foarte multi si-au lasat joburile si s-au facut consultanti. Cineva spunea, mai in gluma, mai in serios, ca asa cum numarul pensionarilor si al asistatilor sociali a ajuns sa-l depaseasca pe cel al contribuabililor, am putea ajunge in curand ca numarul consultantilor din Romania sa fie mai mare decat al celor “consultati”… Multe dintre aceste firme de consultanta facute dupa o analiza foarte superficiala a pietei nu au trecut de primul an de activitate nici inainte de criza, si este de asteptat ca acum sa renunte si mai multi, asa ca e un aflux destul de mare de cereri de angajare din partea acestora. Parerile si pozitiile angajatorilor fata de antreprenorii-fosti-angajati sunt foarte diferite: unii apreciaza foarte mult asa ceva, altii au rezerve serioase. In general, asta e legata si de propriul profil antreprenorial al celor in cauza: daca si ei au spirit antreprenorial, atunci sunt sanse mari sa gaseasca asta ca pe un avantaj, si incers, daca sunt doar niste functionari prin structuri gigant (multinationale etc.) atunci sunt sanse mari sa se sperie. Mai e si categoria aparte a celor care sunt antreprenori “de profesie” si care primesc o oferta “irezistibila” pentru un job care li se pare foarte interesant/ spectaculos, challenging etc. si care il iau, pentru o perioada limitata (1-2-3 ani, de ex.), cu certitudinea ca se vor reintoarce in antreprenoriat dupa aceea. La modul general, acestia sunt cam cei mai buni manageri, in special pentru businessurile antreprenoriale care au crescut foarte mult si au ajuns in randul companiilor mai si care fac eforturi de “corporatizare”. Antreprenorii si corporatistii sunt “specii” destul de clar separate, care nu se amesteca decat rareori si atunci cu efecte destul de imprevizibile. La nivel mutarilor direct din/ pe pozitii de top management, numarul esecurilor e mult mai mare decat al cazurilor de succes, atunci cand marile businessuri antreprenoriale angajeaza corporatisti de succes, cunoscuti pe piata, in efortul de a introduce o cultura de acest tip in companie. Fenomenul invers, adica angajarea unui ntreprenor pe o pozitie de top intr-o mare corporatie e aproape inexistent, asa ca nu sunt relevante speculatiile pe tema succesului sau esecului acestora. Eu, ca head-hunter, sunt extrem de precaut in situatiile de aceasta natura si evit pe cat pot sa recomand astfel de treceri dintr-o categorie in alta direct pe pozitii de top management.

La Sangria merg de multe ori pentru ca e in apropiere, e curat, frumos amenajat si, mai ales, pentru ca tot sper sa apuc si eu sa vad deschis celebrul lor acoperis detasabil. Ca aproape toata lumea, merg la cate un restaurant sau altul pentru un anume fel de mancare sau (mai rar) pentru atmosfera sau servicii: daca vreau sa mananc icre sau caracatita, ma duc la Mesogios; cand vreau vita ma duc la Don Café; pentru carnati si bere nefiltrata la Deutsche Kneipe, pentru limba si creier la Piccolo Mondo, pentru Coquilles St Jacques la Casa Vernescu, daca vreau sa ma binedispuna o chelnerita adorabila, ma duc la Capricciosa, dar neaparat cand e Nicoleta in tura, si tot asa… La Sangria merg pentru ca e frumos si pentru ca e aproape. Desi merg acolo de ani de zile, singurul fel de mancare de care imi aduc aminte e rulada cu cascaval si cu smantana. In rest, nu-mi aduc aminte sa mai fi mancat ceva pentru care sa-mi doresc sa revin in mod special.

Multi spun ca Sangria e cel mai frumos restaurant din Bucuresti. De interior vorbesc, pentru ca exteriorul nu pare sa intereseze pe nimeni – ca peste tot in Romania, de altfel. Pe dinafara cladirea se incadreaza in peisajul cu case cam darapanate din jur. E destul de multa poezie in zona aia, insa proprietarii locului au avut grija sa te aduca “la zi”, punand niste metereze de scandura pe trotuar si pe strada ca sa se apere de automobilistii nepoftiti. Pe mine ma indispune teribil de cate ori le vad, mi se pare ca urmeaza sa intru pe un santier, dar, asta e… Odata intrat iti mai trec nervii, pentru ca locul e foarte curat, foarte frumos amenajat, cu discretie si cu gust, e luminos (are un faimos acoperis semi-transparent retractabil) si, mai ales, aerisit, fara mese inghesuite pana in ultimul ungher. Intorcand pe dos o celebra zicala, “pe dinauntru e vopsit gardu’, afara-i leopardu’…” Au multe plante, dintre care unele chiar impresionante (palmierii foarte mari), vitralii la geamuri si o schita de alee cu felinare de exterior (pe stalpi) care te face sa te simti de-a dreptul in alta lume. Pe margini au mese cu scaune elegante, din piele (pacat ca nu au si cotiere), iar in mijlocul “aleii” scanue si mese de terasa, pe care eu le aleg intotdeauna. Nu am vazut niciodata multa lume acolo; toti clientii par civilizati, eleganti, instariti si, mai ales, linistiti: nu imi amintesc sa fi auzit vreodata tipete, hohote isterice la glume idioate, spuse in asa fel incat sa se auda pana in capatul celalalt al restaurantului, ba nici macar prea multe convorbiri la telefon in gura mare.

Saptamana trecuta treceam prin fata si m-am oprit ca sa mananc la pranz. Am cerut o supa cu fructe de mare – un fel de bouillabaisse, dara fara nicio legatura cu aceasta, nici la gust si nici la chip – si un peste. Fiind obisnuit cu supele din restaurantele romanesti, mi-am apropiat cu foarte multa precautie buzele de lingura, pe care abia am atins-o. Chiar si asa, m-am oparit atat de tare incat abia pe seara mi-a trecut usturimea. M-am enervat cumplit, am chemat chelnerita si i-am spus sa-si ia supa inapoi ca nu pot manca asa ceva. Am afisat o indignare destul de demonstrativa, ca sa vada cat de nervos eram, insa nu a folosit la nimic: femeia a luat supa, fara sa ma intrebe ceva, sau macar sa se uite la mine, si dusa a fost. Nu cred ca a observat ca am ramas nemancat si nici macar nu a zis un “imi pare rau” de forma, chiar daca era evident ca nu-i pasa deloc de ce se intampla acolo. Cel cu care eram a spus ca sigur nu mi-o vor pune pe nota de plata. Eu am spus ca pariez ca o vor pune. Am castigat. El si-a luat un file de vita cu sos alb, piper verde si cartofi gratinati. Mai mult de jumatate a ramas in farfurie, la plecare. Cartofii au fost buni.

Zilele trecute am revenit amandoi, tot la pranz si tot pe fuga – ca de obicei la ora aia – si foarte infometati. La recomandarea expresa a chelnerului eu am luat un antricot de vita cu legume sote (alternativa erau faimoasele legume la gratar) iar prietenul meu a luat un peste. “Cat dureaza sa faceti astea?” – am intrebat eu precaut, ca un vechi client al restaurantelor bucurestene. “15 minute!” – a venit imediat raspunsul, fara nicio ezitare, fara niciun tremur in glas si privindu-ne drept in ochi. Nici eu nu stiu de ce, dar l-am crezut. Am cerut cate o supa mai intai, pentru ca, atunci cand esti mort de foame, 15 minute fac cat o eternitate. Din experienta stiam ca uneori primesti un amuse-bouche la Sangria, alteori nu, si nu am vrut sa riscam sa cadem in ziua cu “nu”. Eu am cerut aceeasi supa de fructe de mare, prietenul meu una de legume. Aproape un sfert de ceas nu am putut sa ne atingem de ele, atat de clocotite erau. Am inceput procesul de racire clasic, cunoscut de catre toti clientii restaurantelor romanesti, prin care luam cate o lingura cu lichid, o ridicam la 10-15 cm deasupra farfuriei, o inclinam si apoi dadeam drumul continutului de acolo, intr-o cascada miniaturala, stiind ca supa aia se va raci, la fiecare cadere, cu vreo sutime-doua de grad. Eram caraghiosi: doi oameni in toata firea facand cascadute cu supa, minute in sir, in loc sa mancam. Cu mancarea in fata ochilor mi s-a facut si mai foame si nu am mai rezistat; am turnat un pahar cu apa in supa si am mancat-o. Prietenul meu s-a incapatanat si a continuat cu cascadutele inca mult timp, chiar si dupa ce eu o terminasem deja pe a mea. Oare la ce se gandeau chelnerii aceia – erau vreo trei, plus barmanul – cand se uitau la noi si vedeau ce facem? S-or fi amuzat?

Supa mea nu a fost nici buna, nici rea; a lui zice ca a fost rezonabila, a considerat ca a meritat efortul. La felul urmator eu am avut, insa, o problema serioasa. El una mai mica. Nu mai pun la socoteala ca dupa o ora (!) inca nu ne adusesera al doilea fel. Ma asteptam sa nu fie chiar 15 min., cum spusese omul. Nu a venit sa ne spuna ca intarzie, nu cred ca i-a pasat catusi de putin ca ne spusese un sfert de ceas si ca a trecut o ora, desi vazuse ca suntem grabiti. Ori stia ca nu dureaza numai atat, si ne-a mintit, ori a uitat sa dea comanda… Oricum, a fost lamentabil. Prietenul meu a primit un peste pe care l-a mancat pana la capat. “Dorada la gratar cu sos de lamaie”, adica un peste luat de la supermarket, pus pe plita, apoi mutat in farfurie. Sosul de lamaie a venit intr-un format original, adica direct sub forma unei jumatati de lamaie din care a trebuit sa-si prepare singur sosul, prin apasare si scoaterea samburilor cu furculita, dupa aceea. La mine a ajuns o bucata enorma din cea mai proasta vita pe care am mancat-o in ultimul timp: fara niciun gust, plina de pielite si de sgarciuri. Daca bucatarul lor a lasat sa intre o astfel de carne in bucatarie, inseamna are o problema serioasa. Am mancat mai mult legumele fierte (adica “sote”), fara nicio tragere de inima. Cred ca asta a fost cea mai proasta experienta pe care am avut-o la Sangria, de cand mananc eu acolo. Datile trecute am mancat, totusi, ceva mai bine, desi niciodata ceva pentru care sa imi spun ca vreau neaparat sa revin. In general, bucatarul lor nu pare sa aiba multa imaginatie. Antreurile sunt destul de comune, desi se bazeaza mai mult pe peste si pe fructe de mare decat la alte restaurante. La fel si pentru felurile principale, o buna parte sunt din peste si alte vietati inrudite. Dintre celelalte, pe langa obisnuitele “muschiulet de porc” si “file de vita”, cred ca mai mult mi-au placut paella de pui si ficatul de rata la gratar cu pere in vin alb si sos de miere. Oricum, de la acest din urma fel mai mult ficatul, pentru ca nu cred ca se poate increde cineva prea mult in sosurile facute de bucatarul de acolo. Au si paste care sunt descrise destul de apetisant in meniu, insa nu-mi amintesc sa fi mancat vreodata. Deserturile mi s-au parut ceva mai bune decat nivelul general al restului felurilor de mancare, desi nici aici nu-mi aduc aminte sa fi gustat ceva despre care sa-mi aduc aminte si pentru care sa vreau sa invit pe cineva la Sangria in mod special ca sa-l impresionez cu ceva. Preturile sunt cele obisnuite: doua supe clocotite, pestele si vita, fara alcool si desert dar cu ceva apa si suc ne-au cotat cam un milion si jumatate.

Ca sa rezum putin, eu cred ca locul acela atat de frumos ar merita un bucatar mai bun si niste chelneri mai putin blazati.

Intrebarea asta mi se pune cu obstinenta de vreo 15 ani incoace, fie direct, ca in cazul de mai sus, fie indirect sau aluziv. Iata, deci, ce platiti cand lucrati cu o firma de executive search:

Mai intai de toate, nu prea exista metode “stiintifice” in executive search, sau, mai corect spus, exista doar intr-un domeniu restrans al meseriei (in evaluarea personalitatii), insa nu le folosesc decat foarte putini, dintr-un motiv pe care il voi explica mai jos. Evaluarea candidatilor se face in 3 mari directii:

• competenta tehnica (cat de bine isi stie meseria),
• profilul de personalitate
• profilul moral.

Pentru evaluarea profilului moral (daca fura sau nu, pe scurt) nu exista teste (psihologice, sau de alta natura), asta se face numai prin verificarea referintelor. Technical skills nu le verificam deloc, sau, oricum, foarte superficial si mai mult indirect (tot prin verificarea referintelor). Si asta din 3 motive:

1. Sunt putini head-hunteri atat de specializati intr-un domeniu (cuatat mai putin in mai multe) incat sa-i poata verifica pe cei mai buni specialisti de pe piata.
2. Nu ne-am permite fata de candidatii respectivi sa le punem astfel de intrebari; cum ar fi sa-l intreb eu pe un presedinte de banca daca stie cum se fac un swift sau un overdraft?
3. Clientul (angajatorul) e cel care face intotdeauna evaluarea cunostintelor tehnice, in functie de situatia lui concreta si de nevoile lui, insa si asta se face foarte rar in mod direct.

Evaluarea personalitatii se poate face empiric (pe baza experientei si a talentului head-hunterului), pe baza testelor si, evident, prin ambele. Testele nu se folosesc in executive search, in primul rand pentru ca majoritatea managerilor de top s-ar simti chiar jigniti sa li se ceara sa puna cruciulite pe hartie sau sa raspunda la intrebari caraghioase (in context). Pe de alta parte, chiar daca ar face-o, rezultatele sunt mult mai putin concludente in cazul managerilor de top (acestia sunt inteligenti, stiu ce si cum sa raspunda, sa ocoleasca capcanele) decat in cazul incepatorilor. Asa ca, in firmele mari de executive search nu veti vedea decat discutii cu candidatii, si acelea mai mult informale, decat interviuri dirijate (cuvantul “interviu” nu se pronunta niciodata intr-o firma de head-hunting). Deoarece au de-a face cu oameni puternici, maturi, cei mai buni de pe piata, care stiu bine sa se prezinte, sa te faca sa crezi si sa ascunda ce vor ei, nici cel mai talentat head-hunter nu se bazeaza exclusiv pe evaluarea pe care i-o face in cele o ora, doua, de discutii, ci coroboreaza intotdeauna evaluarea sa cu verificarea referintelor.

Ei, si acum ajungem la punctul critic al intregii argumentatii: ati observat ca, in cazul recrutarii managerilor de top, apare tot timpul in discutie sintagma “verificarea referintelor”.  Aceasta este, de departe, cel mai important instrument al head-hunterului, si capacitatea de a gasi informatiile relevante si corecte face diferenta dintre firmele de executive search (si, pe cale de consecinta, si intre tarifele lor). Cand verifici referintele te intereseaza intotdeauna, in primul rand, cele negative, pentru ca pe cele pozitive ti le spune candidatul singur. Daca e cinstit sau nu, daca a furat si alte amanunte relevante de acest gen sunt bine pazite, in cazul in care e ceva de ascuns. Gasirea (si, mai ales, verificarea) lor nu e la indemana oricui. Ca sa afli asa ceva despre oamenii cei mai importanti din businessul de pe o piata trebuie sa discuti cu alti oameni foarte importanti. Or, asta nu-i deloc atat de simplu pe cat pare! In primul rand, acei oameni importanti trebuie sa te cunoasca (daca nu personal, atunci macar sa fi auzit de tine) pentru a-ti da informatiile de care ai nevoie. Daca ii suna o tanara absolventa de la o firma de recrutare despre care nu au auzit, sa fiti convinsi ca ii dau niste informatii ambigue, in cel mai bun caz, si nu risca sa spuna ceva de rau despre un alt om important, nefiind siguri ce se va intampla mai departe cu spusele lor. Ca sa primesti informatii relevante de la oamenii cu greutate de pe o piata trebuie sa poti discuta cu ei “de la egal la egal” (sau aproape), sa-i cunosti personal, sa aiba incredere in tine si, nu in ultimul rand, sa aiba un interes sa-ti faca acest serviciu, stiind ca, vreodata, ai putea sa le faci si tu unul. Or, in cazul meu, cred ca am ajuns ca jumatate din timp sa nu fac altceva decat sa intorc serviciile oamenilor importanti care ma ajuta sa obtin informatiile pe care recruiterii-care-cer-tarife-mai-mici nu prea le pot obtine. Si mai e ceva care face diferenta dintre head-hunteri: capacitatea de a analiza si de a sintetiza informatiile, care sunt, de cele mai multe ori, contradictorii si cu semnificatii divergente, si de a trage concluziile corecte. Capacitatea asta e direct legata de cunoasterea pietii respective, care cunoastere e proportionala, de regula, cu vechimea pe acea piata. Pentru un incepator, poate ca singura diferenta dintre un marketing manager de la Procter, unul de la Coca Cola si unul de la Stella Artois (sa presupunem, pentru argumentatie, ca fiecare are cate 8 oameni in subordine si un buget identic, de 11 mil. Euro) nu ar fi decat obiectul de activitate al firmei, insa pentru un head-hunter cu vechime, fie el din Romania sau din alta tara, diferenta e semnificativa. Insa diferenta dintre un sales manager al Mobilrom si unul de la Mobifon, sau dintre un HR manager de pe vremea lui Tolstoi si unul din vremea dnei Solomon ar fi niste necunoscute chiar si pentru cel mai experimentat head-humnter de la Londra sau de la Viena, pentru ca ei nu prea au de unde sa stie ce a insemnat fiecare dintre aceste businessuri pe piata locala, la momentele respective. Ca sa nu mai vorbesc despre diferentele dintre a fi manager la Ostahie, la Szarvadi sau la Radu Timis, toate businessuri foarte mari, serioase, comparabile ca anvergura, insa nu si ca mod de abordare, de lucru, stil de management etc. Trebuie sa cunosti bine piata, sa fi facut parte din ea, ca sa-ti imaginezi corect ce inseamna sa fi fost manager in 1995, in 2000 sau in 2005, sa stii cum erau conduse acele companii la momentele respective, de catre cine, ce obiective aveau, cum faceau lucrurile. De aceea multe dintre firmele cele mai mari de executive search lucreaza adesea cu firme locale cand au de facut recrutari in Romania.

Referitor la cartile de business: ca sa faci head-hunting, sa gasesti oamenii cei mai buni dintr-un domeniu si sa faci diferenta dintre ei (deci, ce am descris eu mai sus) nu cred ca ai nevoie sa citesti marile carti de management, de filosofie a businessului etc., cred ca sunt suficiente cele de cultura generala, de ceva logica si de o buna capacitate de analiza. Acele manuale sunt bune cand vrei, ca antreprenor, sa-ti dezvolti foarte mult afacerile, sa-ti depasesti concurentii, sa castigi bani mai multi decat sa poti cheltui etc. Or, pentru atata lucru nu as face efortul si nu as pierde timpul ca sa le citesc. Daca as avea mai multe vieti le-as citi, cu siguranta, macar de curiozitate, insa…

Cam asa se intampla lucrurile in firmele de executive search; si se intampla exact la fel si la Bucuresti, si la Paris, si la Viena si inalte parti. De-a lungul timpului am lucrat (si lucrez si in continuare) cu mai multe din marile firme de head-hunting si nu am vazut niciodata, dar niciodata pe vreunul de acolo facand lucrurile altfel. Si la ei, ca si aici, clientii platesc accesul head-hunterilor respectivi la informatiile sensibile, ascunse sau greu accesibile celorlalti. Insa, in cazul businessurilor serioase, o astfel de informatie poate face o diferenta mare in cifra de afaceri sau in profit…

-       Consultanta, spui? Ce e aia? Ce veti face voi acolo?

-       Pai, noi o sa-i invatam pe romani cum sa faca afaceri, cum sa se organizeze, sa construiasca democratia etc.

-       Si cum vei face tu asta, care abia ai reusit sa termini un liceu industrial?

-       Ba o sa vezi ca o sa pot!

Si, intr-adevar, s-a apucat de treaba: a consiliat diverse ministere, intreprinderi mari, combinate etc. Am mai scris asta undeva, insa merita repetat de cate ori se iveste ocazia.

Consultanta e o meserie foarte frumoasa. Si, mai ales, la indemana oricui. Poti ajunge consultant dupa o lunga cariera manageriala de succes (in Occident aproape toti conducatorii marilor corporatii ajung consultanti respectati spre sfarsitul carierei); sau, ca tanar absolvent cu rezultate exceptionale, dupa foarte multi ani intr-o firma de consultanta, timp in care ai fost “umbra” unui consultant cu burta si cu parul carunt; sau daca esti tanara, frumoasa, sexy si ai facut balet, dupa cum am vazut; sau daca ai devenit somer si vezi ca nu te mai angajeaza nimeni, din motive care iti scapa; sau daca esti proaspat absolvent si esti convins ca o cariera de consultant (in coaching, de preferinta) e cel mai bun start in cariera; sau…

Prin urmare, cand aveti o oferta atat de bogata, nu e lucru simplu sa va alegeti consultantul. Puteti face apel la un consultant ca sa va ajute in aceasta selectie, sau, daca nu va permiteti, amintiti-va cateva reguli generale si de bun-simt:

• In primul rand, asigurati-va cine va va face, efectiv, consultanta! In cele mai multe cazuri, un consultant foarte senior si carismatic va va convinge sa semnati contractul, iar a doua zi va vor suna la usa doi tineri absolventi frumos imbracati, emotionati, care va vor anunta ca au venit sa inceapa treaba. Nu va lasati impresionati de brosura firmei. Cereti, mai degraba, prezentarile detaliate (de tip CV) ale celor care vor lucra efectiv pentru dv.

• Iscoditi-i daca sunt adeptii consultantei povestite sau a celei procedurizate. Se stie ca hartia si creionul sunt printre cei mai mari dusmani ai conationalilor nostri, fie ei angajati sau manageri. Dupa cum in Romania s-a inventat managementul povestit, la fel a fost inventata si consultanta narativa: vii cu mainile in buzunar, te uiti in jur, te uiti pe niste hartii si grafice, te uiti pe geam, te uiti adanc in ochii si in decolteul secretarei directorului, apoi incepi sa te gandesti. Dupa care, il chemi pe cel care te-a angajat si incepi sa-i povestesti ce ar trebui sa faca pentru a-i merge mai bine.

• Incercati sa va dati seama daca, pe langa consultanta inspirationala, intuitiva, consultantul respectiv mai foloseste si vreun sistem de sau instrument de modelare, de analiza si optimizare, ce formule, indicatori si metrics-uri are in vedere si, mai ales, de ce. Stabiliti-va o limita pentru cantitatea de consultanta povestita pe care o acceptati.

• Cantariti bine proportia dintre volumul auditului si cel al interpretarii si formularii concluziilor din timpul si resursele alocate proiectului. Sigur, sunt si consultanti geniali care “simt” problemele si pot trece cu usurinta prin faza de audit, dar ce va faceti daca nu dati peste un astfel de geniu?

• Careti sa vi se arate unul sau mai multe exemple, pentru misiuni similare (reale sau fictive), de planning, seturi de proceduri, check-list-uri, rapoarte preliminare (progress reports), rapoarte de audit si rapoarte finale de consultanta. Sunt doar concluzii, sau includ si planuri de actiune detaliate, cantitative, cuantificabile? Cadeti de acord cu viitorii consultanti asupra criteriilor de masurare si evaluare a rezultatelor muncii lor.

Daca vedeti ca respectivul consultant ramane cu gura cascata cand ii cereti lucrurile acestea si nu intelege despre ce vorbiti…

Pe partea dreapta a strazii Beller sunt mai multe restaurante si cafenele, unele langa altele. Toate au primit aprobarea sa-si faca terase pe trotuar, cu aceeasi largime, din considerente democratice si estetice, spatiul fiind destul de ingust. Evident, aproape nimeni nu a ramas doar in perimetrul care i-a fost alocat. Din partea cealalta, dinspre strada, vine asaltul celor care isi pun masinile pe trotuar, asa ca, pieton fiind, trebuie sa-ti sugi burta ca sa te strecori pe acolo. Nici soferii nu sunt de invidiat, chiar daca strada asta e destul de lata incat sa poata rula cu usurinta cinci masini una langa alta. De multe ori, cand masinile sunt parcate perpendicular si chiar pe doua randuri, nu se mai poate merge decat pe o singura directie de mers, iar daca apare vreun autobuz, trebuie sa astepte sa se elibereze contrasensul ca sa poata avansa putin. Coada se intinde adesea pana la patinoarul Floreasca.

Intr-o frumoasa dimineata de august am asistat la o scena despre care am crezut, la inceput, ca face parte din turnarea unui film: trei masini de politie, pline ochi, se opresc in zona si oamenii Legii incep sa faca ordine pe partea dreapta a strazii. Dupa ce m-am dezmeticit, m-am dus sa-i incurajez, pentru ca si eu si ceilalti locuitori ai zonei ii asteptam de 20 de ani. “Felicitari, chiar daca v-a luat atata timp pana sa veniti. Sa-i amendati pe toti incat data viitoare sa-si aduca aminte si sa nu mai blocheze si strada si trotuarul!” “… aaa, stiti, noi suntem de la politia de sector si nu avem voie sa dam amenzi.” “Si atunci ce faceti aici?” “Le spunem soferilor sa respecte indicatoarele.” “Si daca nu o fac?” “Asta e… inseamna ca sunt nesimtiti.” De atunci, in fiecare zi sunt masini de politie pe strada Beller, de la prima ora a diminetii pana seara tarziu, si politistii se roaga de soferi sa nu parcheze ilegal. Multora le e mila de ei (de politisti vorbesc: “Sefu’, nu-mi faceti probleme, daca trece Chiliman pe aici si vede cum ati pus masina ma da pe mine afara.”) si parcheaza reglementar, insa nu toti au intelegere pentru bietii bugetari. Partea mai semnificativa din tot spectacolul e ca fac asta numai pe partea dreapta, si numai pe o portiune de o suta de metri, de la Piata Dorobantilor pana la prima straduta, la George Calinescu. Pe partea stanga nu numai ca e mai rau decat inainte, ci chiar politistii insisi isi parcheaza masinile in asa fel incat blocheaza trotarul, cot la cot cu ceilalti. E inutil de adaugat ca, daca oamenii lui Chiliman pleaca pentru cateva minute sa faca pipi, la intoarcere vor crede in primele secunde ca au nimerit pe alta strada…