Oricine a fost chiar si o singura data la tara si a mancat acolo, mai ales de sarbatori, stie ca nu va gasi asa ceva in restaurantele bucurestene, si nici macar nu-si mai bate capul sa caute. De ce nu copiaza cineva pas cu pas ce se intampla la o astfel de masa taraneasca e greu de inteles. Mai ales ca sunt multi, foarte multi care ar plati dublu sau triplu numai ca sa regaseasca acele gusturi pe care nu le mai uiti vreodata dupa ce ti s-a intamplat sa dai de ele.

Ori de cate ori am auzit despre un restaurant cu « specific romanesc », mai nou sau mai vechi in Bucuresti, m-am dus. Adesea am plecat nu dezamgit, ci chiar furios de-a binelea. Mancarea e aproape identica peste tot. Nu degeaba Metro a depasit miliardul de dolari in Romania… Aceleasi icre, fasole batuta si zacusca la galetusa, aceiasi carnaciori din grasime si zgarciuri, mici, ficatei si ciupercute, toba cu gelatina, sorici transparent, legume congelate… Si doar putini se uita si pe alte rafturi decat cele pentru saraci, cu produsele cele mai ieftine posibil.

In Bucuresti am incercat sa ajung la toate restaurantele romanesti despre care vorbeste lumea. Cel mai prost am mancat la Burebista si la La Mama de langa Atheneu. A fost absolut lamentabil. Am luat mai multe feluri, pentru ca era ieftin, insa cele mai multe au ramas aproape neatinse, oricat de foame imi era. In clasamentul meu « invers », cele doua sunt urmate indeaproape de La Berbecu’, de Bistro Atheneu si de (defuncta acum – transformata in restaurant mexican) Beraria Dorobanti. Din cate imi aduc eu aminte, la toate acestea (cu exceptia « defunctului », care era, oricum, abia deschis) se manca mai bine cu multi ani inainte, probabil cand inca nu descoperisera « binecuvantarea » supermarketurilor. Cand s-a deschis primul La Mama, aproape de Stefan cel Mare, nu putini erau cei care se suiau in masina si faceau un drum lung pana acolo. la fel si la Burebista, din cate se povesteste, ca sa nu mai vorbesc de Bistro Atheneu, care era mai mereu plin. Alte restaurante la care ai toate sansele sa gasesti « in corpore » produsele si semipreparatele de la Metro si de la Carrefour sunt cele doua Case ale Jienilor, Don Taco, Livada cu Visini (sectiunea romaneasca, pentru ca acolo pretentiile se intind peste mari si tari), The Harbour si Dracula. Nici la Mon Cheri, McMoni’s, White Horse, Nicoresti sau Mama Leone nu e cu mult mai buna mancarea, insa acolo vezi macar un efort mai mare de a face ceva in plus si de a o combina un pic mai ingenios. Ceva ma aproape de ce ar putea sa fie o adevarata bucatarie romaneasca, si unde se vede si un efort mult mai consistent din partea bucatarilor, am vazut la Hanul Berarilor Interbelic, la Capsa, La Select, la Casa Boiereasca, la Jaristea, la City Grill-uri, la Bolta Rece sau la Vatra. Totusi, oricati bucatari s-ar apleca asupra unor pui si purcei de la supermarket, si oricat de priceputi ar fi acei bucatari, tot nu vor putea scoate mai mult decat ceea ce gasesti la aceste localuri cu pretentii foarte mari, de altfel. De la niciunul dintre aceste restaurante nu-mi aduc aminte de vreun fel de mancare, ceea ce inseamna ca nu m-as duce sa mananc acolo decat daca mi-ar fi foame si as trece chiar atunci prin fata unuia. Dintre restaurantele cu bucatarie romaneasca pe care le stiu eu, cele pentru care ma urc totusi in masina si strabat orasul ca sa merg sa mananc acolo (rar, foarte rar, de altfel, si mai ales daca sunt cu vreun strain curios care ia asta drept un « act cultural »), sunt: Caru cu Bere, Casa Doina, Cocosatul, Lotca, Crama Domneasca si Casa Romaneasca. Au mancare buna, destul de rar foarte buna, insa nicaieri comparabila cu adevarata mancare taraneasca, pe care o poti manca doar departe de Bucuresti. In afara de Lotca si de Cocosatul, celelalte sunt restaurante mari si strategia lor e usor de inteles. Caru cu Bere (cu cele 500 de locuri ale sale) si Crama Domneasca sunt localuri turistice, asezate in locuri frecventate de turisti, si nicaieri in lume nu li se da turistilor « de masa » ceea ce e mai bun de mancare, nu e profitabil din punct de vedere economic. Situatia e oarecum asemanatoare si pentru Casa Doina, asa ca patronii lor fac, probabil, exact ceea ce trebuie sa faca. Cocosatul si Lotca fac foarte bine, de asemenea, pentru ceea ce pretind ca sunt, asa ca nu au nici ele motive serioase sa schimbe lucrurile. Poate cei de la Casa Romaneasca ar trebui sa ofere mai mult decat o fac acum, daca vor sa convinga mai multi bucuresteni sa bata drumul pana la Otopeni pentru mancarea lor. Insa de 10 ani merg in formula aceasta si par sa se simta bine.

Daca patronii de restaurante si bucatarii ar vrea sa faca o mancare romaneasca mai buna, sau chiar mult mai buna, ar putea-o face. De doua ori m-am nimerit la cate o masa romaneasca « de protocol », adica facuta de restaurantele respective doar la cererea unor clienti simandicosi. A fost exact ca la mesele de la tara, din copilarie, si toti cei de fata au fost la fel de impresionati ca si mine. Deci se poate, si in Bucuresti. Insa patronii si bucatarii sunt convinsi sau ca bucurestenilor nu le place asa ceva, sau ca, pur si simplu, nu merita efortul. Numai ei stiu de ce…

(www.restograf.ro)

Fara nicio indoiala, logica nu pare sa fie socotita un lucru necesar de catre patronii de restaurante din Bucuresti. Sau, poate ca cei mai multi isi fac restaurantele nu ca sa castige bani cu ele, ci doar ca sa-si satisfaca orgoliul, sa le arate celor din jur ca ei pot sa deschida un restaurant « de lux » chiar si acolo unde acest lucru nu are vreo noima.

Oricine isi face un restaurant, oriunde ar fi el de-a lungul si de-a latul Europei, sau chiar peste mari si tari, stie ca oamenilor le plac bistrourile si restaurantele pline si vesele, ca le place sa stie cine patron e si cum arata, ca vor sa-l vada pe acolo, ca prefera ca banii lor sa nu ingroase conturile vreunor mafioti sau interlopi, ca vor ca personalul sa fie prietenos si ca vor sa poata vorbi cu ei de la egal la egal daca au chef, ca vor sa poata manca rapid daca se grabesc (mai ales la pranz), sa stie ca mancarea e mereu proaspata si facuta din lucruri proaspete (ceea ce inseamna, automat, ca nu pot fi decat cateva feluri, nu cu sutele), ca gasesc cel putin un fel sau doua care sunt foarte bune, poate cele mai bune din oras sau chiar din imprejurimi si ca acele feluri numai acolo sunt facute asa, pentru care merita sa strabata orasul ca sa vina cand li se face pofta, ca, pe de alta parte, gasesc in fiecare zi si cate ceva nou… lucruri din acestea pe care nici nu e nevoie sa le citesti in carti, e suficient sa te uiti putin in jur. Sau, si mai simplu, poti sa-i intrebi pe cativa oameni ce, cum si unde le-ar placea lor sa manance. Insa patronii restaurantelor de la noi sunt convinsi ca bucurestenilor le plac cu totul si cu totul alte lucruri.  Or sti ei, patronii, ceva ce nu mai stie nimeni, nici macar clientii…

Radu Rosetti a trait multi ani prin strainatate si, din motive numai de el stiute, s-a hotarat sa se intoarca in Patrie si sa-si deschida un restaurant in Floreasca. Spre deosebire de ceilalti patroni de restaurante, el a crezut ca bucurestenii seamana cu clientii din oricare alta tara. Prin urmare, a luat un spatiu in forma de hala dintr-o cladire, l-a lasat cu betonul nefinisat si cu toate instalatiile la vedere, a pus niste mese mari de lemn, fara nimic pe ele, niste banchete si niste scaune simple in jurul lor si… gata!

Lumea il vede tot timpul acolo, stie cine e si ce face, sta de vorba cu el si ii asculta povestile. Partea si mai interesanta e cu mancarea. Dl. Rosetti si-a afisat intentiile chiar pe strada, cand si-a pus la intrare: « Madame Pogany – bucatarie urbana ». Omu’ iti da in fiecare zi doar cateva feluri de mancare, despre care el stie ca cheful (Frank Schlindwein – un neamt) le face cel mai bine. Cand am fost eu acolo, avea un singur meniu cu 4 feluri de mancare, cu pret fix, de 60 de lei (pentru meniul intreg): bulz invelit in sunca, supa de rata cu gulii, ghiveci calugaresc si coliva, ca desert. In ziua urmatoare am vazut cu totul alte feluri, insa separate de data aceasta: supa de cartofi si dovlecei, spaghetti cu chilli si porc, somon cu spanac si plante aromatice, salata de branza de capra cu pere si vinaigrette, supa thai si salata de dovlecei cu nuci. Preturi intre 10 si 30 de lei pentru fiecare fel. Daca asta e « buctaria urbana » despre care am zarit cate ceva doar pe Internet pana acum, inseamna ca e un lucru bun, pentru ca noua ne-a placut ce am mancat la Madame Pogany.

Cu cata mila cred ca-l privesc ceilalti patroni de restaurante, mai ales ai celor « de lux », cu sute de feluri in meniu, unele mai nemaivazute si mai nemaiauzite decat altele, pe Radu Rosetti si pe bucataria lui urbana…  Cred insa ca o sa le mai dispara putin zambetul condescendent cand vor afla ca la mai putin de o saptamana de la deschidere restaurantul lui era plin, si l-am vazut asa apoi de fiecare data cand am trecut pe acolo.

Eu am extras partea cu valoare « pedagogica » din experimentul lui Rosetti, pentru ca proiectul lui e mai vast, cu un bar si un club acolo. M-am oprit doar la « sectiunea » de resturant si am sarit si peste cateva amanunte, cum ar fi acela ca, luat prin surprindere de succesul neasteptat de rapid, nu prea reuseste sa faca fata nici cu numarul mare de comenzi in bucatarie si nici cu servirea lor. Insa Radu Rosetti stie cum merg lucrurile si va gasi niste solutii, nu prea ma indoiesc de asta…

(www.restograf.ro)

Am fost convins ca e o mana de femeie acolo, de cum am trecut pragul frumoasei vile de la marginea parculetului dintre Beller si Calea Dorobantilor. Casa e foarte bine renovata, cu mana larga, cu materiale si lucruri scumpe si de cea mai buna calitate. Are si o mica terasa in unghi, pe doua laturi ale casei, care e inchisa iarna, asa cum permite acum tehnologia. Nu sunt fan al aranjamentelor minimaliste, mult la moda in zilele noastre, asa ca m-au surprins decorurile opulente din interior, mi-au placut. Terasa cu aer de budoar nu e tocmai pe gustul meu, insa toti cei cu care am fost acolo s-au aratat incantati de valurile de panza, de ciucurei, de fundite si de volanase roz si verzi, de scaunele fiecare cu alta forma si cu alta culoare, de lumina atat de mica incat trebuie sa vii cu lanterna in buzunar sau sa pui mobilul deschis deasupra meniului ca sa citesti ce scrie… Asa ca ramane ca ei, adica e frumoasa si aceea. Mai ales ca am fost numai in companie barbateasca pana acum la Market8. Daca lor le-a placut, imi inchipui ca eventualele viitoare companioane femeiesti vor fi de-a dreptul emotionate cand vor ajunge acolo, asa ca patroana poate fi mandra de ce i-a iesit.

Am intrebat al cui e restaurantul si mi-au confirmat ca e vorba de o doamna, Venera Arapu, despre care am aflat apoi, citind pe Internet, ca se ocupa de moda si de alte lucruri din acestea femeiesti. Nu stiu daca face parte din « concept », insa si cheful e, de fapt, o « chefa », o frantuzoaica mulatra. Citind prezentarea de pe site-ul lor, aflu ca Market8 e un « restaurant de autor », adica: « O noua provocare lansata de Venera Arapu; Market 8 este primul restaurant de autor, semnat Venera Arapu, o scena pe care creatoarea se exprima din toate punctele de vedere, de la concept, la amenajare, si pana la elaborarea meniului. Intr-un cuvant, Market 8 reprezinta o fereastra catre un

stil de viata… Luna de luna, Market 8 va bucura privirile prin lucrari expuse, apartinand tinerilor artisti romani emergenti. Pe site-ul Market 8 si in cadrul unor pliante speciale vor fi disponibile foto si detalii ale lucrarilor expuse… Pe masura ce te aproprii, de indata ce zaresti terasa restaurantului, recunosti stilul unic al designerului si esti instantaneu transportat intr-o alta lume, o lume a rafinamentului subtil, dar si a bucuriei de viata, exprimata intr-o armonie de culori, texturi si lumini. Personalitatea Venerei se regaseste in fiecare coltisor al restaurantului, de la designul mobilierului si selectia atenta a lucrarilor artistilor prezenti in Market, pana la aromele cocktailurilor si retetele atent alese. Market 8 s-a nascut din pasiune. Pasiune pentru arta, pasiune pentru viata. Exprima o filozofie de viata, iar prin fiecare element al restaurantului se exprima omul, artistul, bucatarul si designerul Venera Arapu. » Ca sa fie clar…

Doamna respectiva mai are (cel putin) un restaurant, Balthazar, care nu a scapat nici el de fantezia ei debordanta. Mancarea facuta de cheful Robert e buna la Balthazar, insa cea a frantuzoaicei de la Market8 e foarte buna. Daca ai primi si un amuse-bouche, asa cum ti se da la toate marile restaurante cu care doamna Arapu vrea sa se compare, atunci ai putea spune ca a reusit din plin ce si-a propus: de la meniul pe o jumatate de foaie de hartie (6 antreuri, 3 salate, 3 supe, 7 feluri principale si 5 deserturi), la prezentarea mancarii « frantuzesti cu influente asiatice », pana la gusturi si arome. Am fost de mai multe ori la Market8 si am luat de fiecare data altceva. Toate au fost bune sau foarte bune, nu cred ca se va gasi cu usurinta cineva care sa spuna ca-i displace vreuna dintre mancarurile de acolo. Din categoria « fusion » (asa cum imi inchipui ca se definesc, desi nu am regasit acest cuvant pe site-ul lor), e cel mai bun restaurant dintre (putinele, e drept) cele pe care le stiu eu in Bucuresti. Preturile sunt rezonabile la Market8, sper sa poata sa le mentina la nivelul acesta cat mai mult timp: intre 25 si 40 supele, salatele si antreurile, pe la 50 – 100 felurile principale, spre 30 deserturile.

Era si cazul sa apara un astfel de restaurant in Piata Dorobantilor, e de mirare ca zona asta a fost ocolita atata timp. Teoretic, ar trebui sa-i mearga bine, pare sa aiba tot ce-i trebuie. Ca sa ajungi la concurenta trebuie sa iei taxiul, deocamdata: spre Povernei, la Cantina lui Nicolai, spre Piata Victoriei, la Osteria Gioia, sau spre Primaverii, la Mangerie, daca e sa le iau pe cele mai apropiate. Ramane de vazut daca o astfel de mancare va avea succes la bucuresteni, ceea ce nu e deloc evident, vazand ce se intampla in celelalte resturante frantuzesti.

(www.restograf.ro)

Ieri mi-au cazut ochii pe un articol care spunea ca ”Revista TimeOut Bucureşti a premiat cele mai bune restaurante din Bucureşti în cadrul galei Eating & Drinking Awards 2010 care s-a desfăşurat în seara de 21 octombrie la restaurantul Embassy” – si asta cu girul unui juriu distins. Nu m-as fi enervat daca nu as fi vazut cum un restaurant de mana a doua (sau a treia, depinde cum iti definesti sistemul de referinta) nu ar fi fost premiat drept «Cel mai bun restaurant italienesc». La aceasta categorie au «nominalizat» pe Aquarium, Isoletta, Capricciosa, Bellini si Malagamba. La ultimele doua nu am fost, insa la primele trei da, si inca de destule ori. Nu stiu daca au luat doar mancarea in calcul sau daca au tinut seama si de ambianta, de servicii sau alte criterii. Insa cand spui – oricum ai lua-o – ca Aquarium e “Cel mai bun restaurant italian din Bucuresti”, inseamna fie ca ai o problema, fie ca iti consideri audienta drept o adunatura de natangi, fie amandoua. E posibil ca bucatarii de la Aquarium sa stie sa faca cea mai buna mancare italieneasca din Bucuresti. Insa, va asigur, o fac numai cand ii anunta DINAINTE vreun mare fotbalist sau vreun juriu care urmeaza sa-i premieze ca se vor duce sa manance acolo. Clientul neinteresant pentru ei mananca mai degraba banal, pe fete de masa neschimbate de la cei de dinainte. Un restaurant nu e “bun” atunci cand are o treime din mancare foarte buna, o treime buna si cealalta treime proasta. Nu faci o “medie” intre acestea si iti iese “bun” la sfarsit. Un restaurant “de top” nu poate avea nici macar un singur fel de mancare despre care un client sa spuna raspicat ca e prost, fara sa-i fie teama ca se face de ras. Nu cere nimeni ca toate sa fie la fel de “foartebune”, pentru ca gusturile sunt suverane. Insa daca lasi sistematic mai multe feluri nemncate in farfurie, pentru ca nu-ti vine sa te apropii de ele, restaurantul acela cu greu poate ajunge “cel mai… din Bucuresti”. Mai bine nu mai dai premiul la categoria respectiva. Ca sa nu mai spun ca Isoletta, de pilda, e mult mai bun decat Aquarium, din orice unghi ai privi. Si ca la Osteria Gioia mananci mai bine decat la Isoletta. Deci, daca as numi Osteria “de prima mana” (de cinci stele, sa zicem), atunci Isoletta ar fi de “mana a doua” (patru stele) in clasamentul meu, iar Aquarium de “mana a treia”, adica de trei stele – ca sa folosesc un limbaj cu care multi sunt obisnuiti.

La restaurante “Chinezesti” au nominalizat Orasul Interzis, Asia, China Town, Nan Jing si Templul Sparelui si l-au premiat pe primul. Eu prefer Nan Jing-ul, dar cred ca nu e mare diferenta intre ele incat sa merite mai multe comentarii. La “Indiene” au spus Taj, Haveli si Karishma, cu primul castigator. De aici nu stiu decat pe Karishma, asa ca le dau tot creditul. La “Japoneze” au fost Yakimono, Asami, Benihana, Kyoto si Sushi Ko, cu Benihana in frunte. E singurul pe care il stiu din cele cinci si mi se pare foarte bun, asa ca le acord si aici toata increderea. Nici despre restaurantele “Cu mancare organica” nu stiu mare lucru, desi nu cred ca e acolo chiar ceea ce vrea titlul categoriei sa sugereze. Au fost Mandala, Casa Satya, Miko Palace Café, Fibrio si Nana. Eu stiu doar pe Fibrio din aceasta lista si, daca Satya e mai bun decat acesta, asa cum a considerat juriul, inseamna ca e un restaurant foarte bun pentru genul acesta de meniu/ bucatarie. La “Libaneze” au zis Piccolo Mondo, Four Seasons, Tulin, Tripoli si Beirut si l-au premiat pe al doilea din lista. Eu cred ca cei de la Piccolo sunt mai buni, insa am auzit pe mai multi ca prefera Four Season-ul, asa ca nu mai comentez.

Au mai facut o categorie “Cu meniu pescaresc” si au listat acolo Lotca, Pescarul, Tasty Fish si Mamma Leone, cu premiu pentru ultimul. Nu stiu cum e Lotca, nu am fost niciodata. Si nici daca Pescarul e altfel decat era acum cativa ani cand am fost eu acolo si mi-am zis ca nu ma voi reintoarce in viata mea. La ultimele doua am mancat prost de fiecare data. La Mamma Leone am fost chiar de multe ori, desi nu aveam vreun motiv sa revin. O fi mancat juriul in separeu, poate ?

De ce l-or fi considerat pe Mesogios restaurant “Mediteranean”, alaturi de Mazagran, Les Oliviades si Xanadu, numai ei stiu. Mesogios trebuia pus in categoria precedenta si castigator la distanta mare (presupunand ca Lotca, pe care nu-l cunosc, e de nivelul celorlalte din lista). Mazagran stiam ca nu mai exista, daca nu s-or fi mutat cumva din Piata Amzei, unde i-a luat locul Bluu. Sau poate despre acesta e vorba aici? Oricum, fie fostul Mazagran, fie Bluu, nu cred ca au ce cauta pe vreo lista de nominalizari la vreun premiu si nici sa fie socotite “restaurante cu specific mediteranean”. Daca ar mai fi cautat putin, sigur ar fi gasit destule restaurente bune de pus aici.

O categorie bizara mi s-a parut cea pentru restaurantele “Cu specific national”, in care au pus pe Balcic, Taverna Sarbului, Divan, Ibrail si Waterloo, cu Balcicul bulgaresc drept castigator. De ce acestea si nu altele, greu de spus, din nou! Alta bizarerie mi se pare categoria cu cele mai bune restaurante “De Business”. Ce-o fi aia? Cele din care patronii fac cei mai multi bani? E o noua bucatarie, despre care eu abia acum aud? Se intampla ceva nemaivazut acolo? Daca te uiti la alaturarile din lista nominalizarilor, confuzia devine si mai mare: Casa di David, Dacia Felix, Madrigal, Roberto’s, Uptown, Aqua, Chez Marie. Oare ce cauta Chez Marie, de pilda, aici? Si cum o fi ajuns Uptown castigator, cand au un meniu cu o mancare destul de comuna, neschimbata de ani de zile, din cate stiu eu? Nu e proasta mancarea la Uptown, nici macar un singur fel nu e prost – ceea ce e foarte important! E comuna dar destul de buna, insa nu cred ca veti auzi pe cineva spunand ca vine special la Uptown din alt colt al Bucurestiului ca sa manance un anume fel. Si, apoi, mancarea de la Casa di David e clar mai buna decat cea de la Uptown. Si la Aqua e mai buna decat la Casa di David, asa ca de unde au scos ei Uptownul pe primul loc???

Restaurantele “Romanesti” finaliste au fost Casa Doina, Burebista Traditional, La Cocosatu, La Berbecu’, Nicoresti, Casa Romaneasca, Hanul Berarilor si Caru’ cu Bere, cu ultimul castigator. Cred ca si eu as fi pus Caru’ castigator, desi toate acestea (si orice alt restaurant cu bucatarie romaneasca din Bucuresti la care am fost eu) sunt departe de ce ar putea da gastronomia noastra traditionala. Despre asta voi scrie un articol separat, insa, pentru ca subiectul merita multa reflectie. Oricum, mi s-a parut revoltator sa gasesc Burebista si La Berbecu’ pe o lista cu aspiranti la premiere.

Nu stiu daca s-au suparat sau doar au zambit condescendent Niolai si ai lui cand au fost pusi pe lista cu restaurante “Fusion”, alaturi de Avalon, Bistro DaDa, La Mandragora si Mju. La Cantine de Nicolai e restaurant frantuzesc, nu e fusion, si e cel mai bun restaurant frantuzesc din Bucuresti si cel mai bun si “cross-section” , dupa parerea mea. Nici Mandragora nu cred ca e fusion, si nici Avalon, daca imi aduc bine aminte. La DaDa nu am fost. Mju este fusion, intr-adevar, si e destul de bun. Eu stiu asa: daca un restaurant are in meniu feluri din diverse bucatarii, atunci isi spune “international”. Numai daca in cadrul aceluiasi fel de mancare regasesti ingrediente sau influente din mai multe bucatarii distincte, atunci isi spune “fusion”.  Deci, cand mancati acasa la cina sarmalute, macaroane si musaca, nu inseamna ca mancati fusion…

In fine, cele mai bune restaurante “Nou Deschise” au fost considerate Maison du Karin, Escargot Bistro, La Bonne Bouche si Divan, cu penultimul castigator.

De ce a ajuns La Berbecu’ si nu Crama Domneasca pe lista, de pilda, e un mister. La fel cum e si felul in care juriul a evaluat restaurante ca Osteria Gioia, La Mangerie, Market8, Casa Vernescu, Osho, Bonton, Esperanto, The Gang, Paparazzi si inca multe altele, de a ajuns la concluzia ca nu merita sa fie nominalizate, insa Aquarium si Uptown da, si inca cu lauri…

(www.restograf.ro)

Sa luam om normal la cap. Intra omu’ la Silviu’s si gaseste restaurantul gol. Dar gol gol, nu cu doi, trei clienti rataciti pe ici, pe colo. Vine a doua oara, la fel! Vine a treia oara, la fel! Vine a patra oara, la fel! Si ce face atunci? Pleaca repede, pentru ca daca e un om care judeca normal, se gandeste ca e ceva in neregula si nu vrea sa fie chiar el cel care sa afle ce. Asa am facut si eu la ultimele patru ajungeri acolo. Cu cateva zile in urma, ma duc din nou, a cincea oara. Si, ce sa vezi ? Restaurantul gol-golut! Am ramas, totusi, pentru ca voiam sa scriu despre el. Si, mai ales, pentru ca muream de curiozitate sa aflu ce si cum se mananca intr-un restaurant gol-golut.

Pentru foarte putinii cititori care nu stiu asta, Silviu’s e un restaurant faimos din Cotroceni. E faimos pentru ca arata ca un muzeu. Poate de aceea multi il confunda, la inceput, cu Museum, un restaurant care e alaturi, dar care nu arata ca un muzeu. Uitati-va la poze! Curatenia nu se vede bine in poze, insa va asigur ca e la ea acasa la Silviu’s. Si gradina e foarte frumoasa.

Dar sa vedem ce mai face omul nostru normal la cap. Deschide meniul, si ce vede? 15 pagini cu toate bunatatile pamantului, transcrise in « Italian style », in cea mai mare parte. Le numara si ii ies vreo 96. « Mai, sa fie… » – isi zice omul normal la cap. « Un bucatar care sa stie a face bine nu 96, ci 66 din felurile astea e greu de gasit. Chiar si pentru 36, nu 66! Si, daca il gasesti, cred ca trebuie sa-i platesti vreo 2 – 3,000 de Euro pe luna. Plus taxele. Dar unul ca asta nu sta intr-un restaurant gol, chiar daca ii platesti si mai mult de atat, are si el orgoliul lui. Si, apoi, o sa ceara tot timpul carne si legume proaspete, ca nu isi strica el reputatia cu congelate de la supermarket. Si, ca sa tii produse proaspete pentru 96 de feluri, cand clientii sunt atatia cati se vad… ceva nu se potriveste aici! Ori nu-l plateste cu 2,000, ci cu 500, ori nu foloseste camere frigorifice, ci congelatoare, ori si una si alta… Ori Silviu asta aduce bani de acasa in fiecare luna, si nu asa, cu miile, ci cu zecile de mii… »

Asa m-am gandit si eu zilele trecute, cand am intrat la Silviu’s si nu am mai iesit, ca sa pot scrie articolul. Am sperat pana in ultima clipa ca ultima ipoteza sa fie cea adevarata. Aceea cu zecile de mii, adica. Insa n-a fost sa fie asa! Nu mai scriu ce am luat. Au fost comune si unele chiar banale. Asa cum cred ca sunt si cele mai multe din restul de 90 de feluri din care nu am gustat si din care nu cred ca voi gusta in urmatorii ani. Daca Silviu (presupunand ca exista asa ceva) isi inchipuie ca multi oameni vor bate drmulul pana acolo doar ca sa-i vada muzeul, cred ca si-a facut un calcul riscant. Stiu oameni care se duc la Silviu’s cand le vine vreo « delegatie ». Si se mai duc cativa doctori si profesori de la Facultatea de Medicina, din apropiere. Rectorul e unul dintre ei. Insa nu cred ca acestia reusesc sa-l aduca « pe plus » pe Silviu. Poate doar daca ii pica multe nunti si cumetrii… Noi am contribuit cu vreo 250 de lei la P&L. De dragul cititorilor, pentru ca muzeul il mai vazuseram deja, de cateva ori.

Inca o data m-am convins ca patronii bucuresteni de restaurante sunt oameni deosebiti. Foarte deosebiti! De oamenii normali la…

(www.restograf.ro)

Daca patronii de la Centre Ville si-ar fi pus nu « Le Bistro » ca subtitlu, ci, de pilda, « Le Grand Restaurant », asta nu ar fi mirat si nu ar fi observat nimeni diferenta. Nu pentru ca ar putea cineva sa-l confunde cu un restaurant de lux, ci pentru ca asa sunt obiceiurile locului.

Centre Ville are la dispozitie un local aparent mai mare decat are nevoie, in partea din spate a complexului Hotel Bucuresti/ Radisson, pe Luterana. Se pare ca tine chiar de complex, pentru ca pe hartii apare ca proprietar SC Bucuresti Turism SA. Dispunerea spatiului pare foarte potrivita pentru o asemenea utilizare. Are si o terasa mica in fata, vara, pe trotuar, si cred ca si in curtea interioara. Si amenajarea e foarte bine facuta, fara economie, cu lucruri de calitate si cu tot ce trebuie in jur.

Asa cum fac aproape toti patronii de restaurante in Bucuresti, nici cei de la Centre Ville nu s-au putut abtine si l-au pozitionat ceva mai sus decat era cazul – dupa parerea mea si a tuturor celorlalti cu care am stat de vorba. Cu o astfel de amplasare, imi inchipui ca lumea il percepe drept un restaurant de pasaj, adica unul in care intri cand esti pe aproape si cand ti se face foame sau doar cand treci prin fata lui, si nu unul la care sa vii in mod special de alt capat al orasului. Mai ales daca esti unul dintre numerosii corporatisti care lucreaza la firme bogate din apropiere. Sa iti propui sa concurezi cu marile restaurante vecine de la Radisson si de la Hilton, punand capriaore in meniu, prepelite, rate salbatice sau alte feluri care « bat » spre suta de lei portia, sau chiar sar de ea, sa astepti clienti care sa stea mai mult de un ceas pentru o masa de pranz – mai ales cand iti spui Le Bistro –, e o « strategie » pe care eu inca nu am reusit sa o patrund.

Nu e de mirare, deci, ca la la amiaza restaurantul e mai mult gol, desi clienti ar putea fi cu miile in jur. Mai animat e dimineata, pentru micul dejun, probabil ca de la parlamentarii care sunt aciuiti in camerele complexului. Si seara se mai vede ceva miscare pe acolo, cand oamenii nu mai stau cu frica parcarii in san si cu ochii pe ceas.

In meniu – destul de gros, de altfel – gasesti un amestec de mancaruri pretentioase, cum ar fi vanatul pomenit mai sus sau numerosi pesti si fructe de mare, dar si mici, supe, sandvisuri, feluri mediteraneene si arabesti, alte preparate grupate in categorii ca « Tabun » (un cuptor de caramida) sau « Pe plita de metal ». Si prezentarea mancarii e ceva mai pretentioasa decat ar fi cazul. Cred ca « sistemul de referinta » a fost exclusiv pretul, in acest caz, ca un fel de justificare.

Dupa cum am banuit, mancarea e destul de comuna, facuta la modul industrial, si nicidecum cu multa legatura cu sensul clasic al cuvantului « bistrou ». Desi arata destul de bine in farfurie, descoperi repede originile supermarketiene. Am luat un Platou mediteranean alcatuit din cateva gustari arabesti si o Salata greceasca, destul de bune. Apoi o portie de Pulpe de pui Tabun, adica niste pui pe gratar (de ce or fi spus ca sunt « tabun » ?) cu sos de iaurt, cu cartofi la cuptor si legume la gratar si Calamari crocanti, facuti cu faina de malai, acestia din urma. Puiul si legumele au fost banale, la fel si sosul, chiar daca au incercat sa scoata ceva mai mult de la el punandu-i niste prafuri de friptura de la Metro. Si calamarii au fost rezonabili, mai ales in aceasta combinatie, desi cu greu reuseam sa dau de vreo urma de carne acolo, atat de mici erau si inecati in ulei si in malai.

Serviciul e destul de bun, chelnerii au fost politicosi si atenti. I-am vazut de mai multe ori alergand, pareau foarte preocupati sa-si faca bine treaba si sa duca mancarea oamenilor cat mai rapid. Doar un individ mai in varsta, cu pulover pe sub haina si aer de sef, parea mai necioplit, dar nu conteaza prea mult pentru ca nu statea in sala, venea doar cand i se parea ca nu se poate intampla ceva fara stirea lui.

Preturile sunt destul de mari la Centre Ville, pentru ce iti asaza in farfurie. Dupa cum am mai spus, multe feluri ajung aproape de 100 de lei, si eu nu cred ca fac atatia bani. Ca vor sa-si amortizeze rapid investitia enorma, inteleg, insa nu cred ca astfel se face si cel mai mare profit. O masa buna in doi poate sari usor de 300 de lei, si nici chiar parlamentarii sau corporatistii cu salarii consitente nu cred ca baga bucurosi mana in buzunar atat de adanc pentru a manca la Centre Ville. Insa banii lui Bucuresti Turism SA nu de aici vin, cu siguranta, asa ca nu ma astept la vreo schimbare in viitorul apropiat.

(www.restograf.ro)

Sa faci un restaurant argentinian intr-un palat e ca si cum ai deschide o pizzerie in Casa Vernescu. Nu ca nu s-or fi gandit israelienii cu cazinoul si la asta; insa, dupa ce s-au gandit bine, au renuntat la idee. Insa patronului de la La Blanca i s-a parut combinatia potrivita. Ori stie el ceva ce oamenii obisnuiti nu stiu, ori are bani de aruncat sau de spalat acolo, ori a fost chiar convins ca zecile de mii de studenti vor trece strada in grupuri – grupuri ca sa manance la el…

Micul palat, chiar vizavi de ASE, e o casa mare mai degraba obisnuita privita din afara, in praful si in vacarmul de pe Calea Dorobantilor, mai ales ca pare destul de neingrijita si data cu var acolo unde ar trebui altceva, care costa un pic mai mult, e drept. Dupa ce treci pragul, insa, vezi ceva ce multi stiu doar din filme sau din reclame. Nu mai descriu interiorul, am pus cateva poze care arata destul de clar despre ce vorbesc.

Nu a fost nicio surpriza sa gasesc locul aproape pustiu. Si nici ca ne-au dus intr-o sala fara incalzire, de ne-au clantanit dintii in ora aceea si jumatate cat am stat acolo. Stiau ei ca trebuie sa faca economii serioase cand nu ne-au luat paltoanele ca sa le puna intr-un cuier, cum te-ai astepta intr-o astfel de casa, ci ni le-au pus pe un scaun, langa noi. Sunt sigur ca acest restaurant a pierdut tot timpul bani de cand a fost deschis (din aprilie, anul acesta) si ca va pierde tot timpul si in cele cateva luni pe care estimez eu ca le mai are de trait.

S-au gandit ca la o asemenea casa se potrivesc niste fete de masa din material lucios, de plapuma, inchise la culoare. Si, ca sa intareasca si mai mult atmosfera « vintage », au mai lasat cate una dintre traverse (fetele de masa detasabile, chelnerii le numesc « naproane », parca) de la clientii de dinainte. Nu sunt sigur insa ca si marele gandac ce se plimba familiar pe lambriuri facea parte din scenariu.

E suficient sa arunci o privire pe meniu ca sa te lamuresti cum stau lucrurile la La Blanca. Toti cei care m-au indemnat sa merg acolo mi-au spus ca e un restaurant argentinian, si ca asta merita incercat, pentru ca e o bucatarie mai rara in Bucuresti. Insa patronii Blancai nu se multumesc cu putin. Adica doar cu atat. Asa ca te imbie si cu scoici si tot felul de alte fructe de mare, cu salata de vinete, foie gras, prosciutto cu pepene galben, placinte cu carne de vita sau cu spanac, pate de ficat, pasta de porumb cu un fel de humus, limba cu usturoi, St. Jacques, vita gatita in stil asiatic, pui si porc, supa de praz cu cartofi, paste Carbonara si de multe alte feluri…

Noi am mers pe recomandarea lor si cam toate sugestiile au batut spre felurile cu specific sud-american. Platoul argentinian a fost destul de bun. Cel mai mult mi-au placut limba cu usturoi si rulourile cu carne. Ceva mai putin placintele cu spanac, apoi tot un fel de placinta, dar cu legume si cu ou, pateul de vita si pasta de porumb cu naut (destul de condimentata, aceasta din urma); insa au fost mancate si ele, toate, pana la urma. Supa de vita a fost banala; fara vreun gust aparte si plina cu ulei. Apoi am primit un Muschi de vita argentiniana, Vita in sos Teriaki cu orez si Legume la gratar. Vita, adusa pe o piatra, a fost destul de buna. Mai putin cea cu sos, care avea multe zgarciuri, iar sosul si orezul erau banale. Legumele au ramas nemancate. Desertul a fost bun, dar nu mai tin minte ce era.

Prezentarea si serviciile au fost si ele pline de disonante la La Blanca. E ciudat sa vezi cum niste celneri extrem de ceremoniosi, uneori chiar dincolo de limita penibilului, iti aduc un castron cu ciorba parca tocmai luat de la Burebista, cu un ardei iute alaturi, ca iti pun apa in pahare de 25 de cm. si apoi iti asaza alaturi cele mai banale servetele de hartie, cele de panza nefiind socotite necesare intr-un astfel de loc. Cred ca ce am mancat noi in micul palat se serveste in 99% din restaurantele de oriunde in lume pe mese de lemn fara fete de masa, cu funii de ceapa si ardei pe pereti, pe post de decor, cu chelneri veseli si cu clienti galagiosi, care se simt in largul lor. Si, cu siguranta, nu gasesti si St. Jacques aolo.

Asteptarea a fost destul de lunga. Felurile principale le-am primit abia dupa o ora, asa ca toata masa noastra a durat o ora si jumatate. Sa crezi ca vei avea la pranz clienti care sa caute o jumatate de ora un loc de parcare in Piata Romana, si sa mai stea si o ora si jumatate la masa, in frig… asta de model de business, de studiat pe la cursurile de marketing ale facultatilor de peste drum!

Daca ar fi chiar ceea ce ii spun numele pompoase din meniu, mancarea de la La Blanca ar putea fi considerata ca avand preturi normale, chiar avantajoase, uneori: intre 20 si 40 de lei antreurile, pastele si multe feluri cu carne si peste, intre 40 – 85 vita si cateva specialitati, 10 – 12 lei garniturile. O masa in doi te duce pe la 300 de lei. Adica exact ceea ce asteapta zecile de mii de studenti de la ASE…

(www.restograf.ro)

Sa ai langa tine un office building cu mare staif, cu peste 1,000 de oameni bine, foarte bine si indecent de bine platiti in el, sa nu mai fie niciun alt restaurant cat de cat frecventabil in jur si totusi sa nu-ti calce niciunul pragul – asta da performanta!

Despre primul lor restaurant (isi spun “trattoria”), cel de pe Eminescu, s-a vorbit foarte admirativ, cu multi ani in urma, cand iti planificai cu cateva zile inainte ca sa te duci la o mancare italiana. Luati de val de acest noroc, surprinzator chiar si pentru ei, probabil, patronii s-au hotarat sa treaca la actiune si au mai deschis o Roma in Piata Dorobantilor, in locul unui restaurant unguresc, si in Cotroceni, unde era Opera (de restaurant vorbesc…) inainte. Adica si-au construit oamenii « un brand »!

Am incercat si eu sa intru odata in cel de pe Eminescu, insa am iesit instantaneu, in clipa urmatoare, cu ochii inlacrimati de fum si cu urechile tiuind de vacarmul unei multimi de masochisti transpirati inghesuiti intr-un spatiu minuscul si fara nicio personalitate. Sper, pentru ei, ca mancarea sa fi fost buna si sa-si fi meritat supliciul. Apoi am fost la cel din Piata Dorobantilor, de cateva ori, fiind aproape de biroul meu. Acela e, oricum, frecventabil, mai ales vara, cand poti sta pe terasa. Cu mancarea, nicio surpriza. Pentru optimisti asta e de bine, pentru pesimisti e invers…

Roma de la Opera ar trebui inclus(a) in cursurile de marketing, la lectiile despre cum se fac lucrurile pe dos. Arata lmentabil, mai ales sala de la subsol si terasa. E totul imbacsit, miroase urat, nici foarte curat nu pare. Meniul e imens. Cum au auzit de vreo mancare cu nume italienesc, cum au pus-o acolo. Au si un galantar cu pesti, caracatite si alte astfel de vietati, pe un pat de gheata – ce-o fi cautand acolo? Ca eu nu pot sa-mi imaginez pe cineva care ar putea lua un chelner de mana si sa-i spuna, aratandu-i cu degetul : « Uite, pe ala vreau sa mi-l faceti! »

La recomandarea expresa a chelnerului am luat o vita cu ciuperci si un pui cu ceva sunca si branza prin el. Sigur, in meniu aveau niste denumiri care ni s-au parut caraghioase dupa ce ne-am lamurit despre ce era vorba. Daca nu ne-ar fi fost foarte foame nu am fi mancat mai mult de primele inghitituri din ele. Nici nu ne-am mai gandit sa luam alt fel sau cate un desert. Nici macar  cafeaua, ne-am mutat cu cativa metri mai incolo, la cafeneaua office buildingului, ca sa bem una la sfarsit, totusi.

Serviciul a fost si el pe masura. Dupa prima intalnire cu chelnerul, ne-am uitat suspiciosi unul la altul (eu si invitatul meu): « I-ai facut tu ceva? » « Nu! Dar tu? » « Nici eu! Ciudat… Ce-o fi avut cu noi? »

Ne-au adus primul fel dupa vreo 40 de minute. Oare ei isi inchipui ca vreunul din corporatistii aceia platiti cu 200 de Euro pe ora, care iti factureaza si minutele in care iti fac niste fotocopii, va veni la pranz acolo? Rareori mi-a fost dat sa vad un asemenea nonsens!

Am platit 88 de lei.

(www.restograf.ro)

Evit cat de mult pot sa merg la restaurantele interlopilor, ale mafiotilor sau ale guvernantilor corupti, mi se face sila cand ma gandesc ca banii mei ar putea ajunge prin asemenea buzunare. Intreb intotdeauna al cui e un local sau altul, insa rareori primesc raspuns, chiar si cand, aparent, nu ar fi nimic de ascuns. Ma asteptam ca dupa Revolutie cele mai multe restaurante – mai ales cele mici, bistrourile, terasele – sa isi puna la loc vizibil (si de cinste, de ce nu ?) ale cui sunt si cine e bucatarul acolo, asa cum e mai peste tot in lume. Sunt putini, insa, cei care au curajul sa « iasa din rand »: Alain si Mihaela Kremeur la fostul Bistrot Français, Romica la Exile, cei doi, sot si sotie, la Deutsche Kneipe, sau Vova, nevasta, fiica si Patrizia, la Osteria Gioia.

La Mica Elvetie St. Moritz (pe numele lui intreg) lucrurile sunt clare din acest punct de vedere: inca de pe site il vezi pe elvetian in poza, pe homepage, iar pe coperta meniului sta scris, mare : « Fam. Jakob & Crenguta Hausmann ». Ca si cum ar spune : « Da, noi suntem si ne asumam toata responsabilitatea pentru ce se intampla aici. » Mie imi place asta si ma simt mai in siguranta. Hausmann pare sa fie un om foarte activ si intreprinzator. Scrie carti de bucate, participa la emisiuni TV, organizeaza evenimente in Bucuresti si in alte locuri, zile speciale, pune retete pe site, face catering, incearca sa-si vanda conceptul prin franchize, se baga in tot felul de parteneriate etc.

Restaurantul il are pe langa Casin, intr-o zona frumoasa. E intr-o casa cu poezie, cu o curte mare, nebucuresteana, in care a amenajat o terasa care e superba in poze, mai putin in realitate, insa. Pacat ca nu prea arata a gradina elvetiana, desi ar putea, cu nu prea mare efort. E cam neingrijita, are putine flori, multe lucruri sunt lasate la intamplare, in dezordine. Nici mobilierul nu mi se pare prea atragator, cu mesele acelea de sticla si cu scaunele incomode.

Dl si dna Hausmann ne dau « mancare traditionala elvetiana » – adica un amestec de bucatarie traditionala germana, italieneasca si cuisine du terroir frantuzeasca – , insa aproape exclusiv partea cu carne a acestora. Meniul nu e lung. Au mai multe gustari cu carne (unele afumate), tartar, carpaccio, salata cu carnati si branza si un file de peste in sos de bere. Mai deosebite sunt specialitatile cu mai multe feluri de carne, branza si cartofi, Snitelul umplut de vitel si Fondue Bourguignonne si Chinoise – acestea din urma niste feluri traditionale la ei, cu multa carne in mult sos. Insa specificul (accentuat) al Micii Elvetii sunt carnurile pe piatra, si cei de acolo incearca sa ti le bage pe gat, aducand ca argument si ca « 98% dintre clientii nostri asta vor cand vin la noi ». Acestea sunt bucati de carne semipreparata (vita, pui, strut, cerb, mistret, ton, creveti etc.) pe care ti le aduc pe o piatra incinsa, in ideea ca devin mai bune dupa ce stau o vreme acolo si daca le mai ungi si cu niste unt sau cu sosuri picante. Eu cred ca le e pur si simplu mai comod sa-ti paseze responsabilitatea pentru ce iese, si isi pot permite sa puna marje mai mari cu acest USP.

Prima data am luat si eu o astfel de piatra, desi banuiam ce ma asteapta. M-am simtit cam caraghios cand au venit sa-mi puna un sort (a se citi « shortz ») pe mine, ca acela din poza. Nu ma dau in vant dupa experimente inedite la restaurante, dimpotriva, sunt destul de conservator. Carnea a fost de buna calitate, insa e evident ca a ramas cruda. Sunt putine sanse sa faci ceea ce trebuie in situatiile acestea. Nici sosurile nu mi s-au parut foarte bune, ca sa mai salveze ceva. A fost o masa mai degraba ratata. Nu din vina lor, ci din a mea, pentru ca m-am lasat manipulat, desi stiam ce va iesi; si ca, oricum, nu ar fi putut fi altfel. M-am  lecuit, si a doua oara am luat mancare « normala »: o supa buna de sparanghel si un Julien de vitel foarte bun si el – carne de vita taiata marunt cu mult sos brun. Si deserturile au fost bune, mai ales sorbetul, care pare sa fie o specialitate a casei.

Preturile sunt mari la Mica Elvetie. Gustraile sunt intre 40 si 80 de lei. Cred ca de aceea le mai vand si la jumatate de portie, ceea ce nu prea am mai vazut la alte restaurante. Legumele la gratar sunt 35 de lei, si in niciun caz nu fac banii acestia. Cele doua feluri de fondue sunt la 160 de lei (portia pentru doua persoane), mancarea preparata intre 70 si 100, deserturile 20-30, iar carnea pe piatra intre 70 puiul si 140 tonul. O masa buna pentru doi, cu un vin, poate trece bine de 400 de lei.

Chelnerii nu par sa aiba vreo legatura cu aceasta meserie, desi nu au facut nimic iesit din comun, ceva ce nu mai fac alti frati de-ai lor, de la celelalte restaurante bucurestene. Ar fi putut sa ne vanda un vin scump, de pilda, ca tot eram in bani si pusi pe cheltuit. Insa nici nu le-a dat prin minte sa intrebe, asa ca am lasat-o si noi balta, nu am vrut sa le facem un serviciu si am cerut din proprie initiativa doar cate o bere nefiltrata.

Dle Hausmann, mancarea e buna. Preturile sunt alegerea dv. Daca ati ajuns la concluzia ca e mai bine asa, nu am nimic de comentat. Oricum, eu ajung rar acolo. Insa cred ca gradina (si toata ambianta, la modul general) ar merita un « touch » mai elvetian, totusi, si nu doar datorita numelui…

(www.restograf.ro)

M-am dus a doua oara la (La) Gondola intr-o singura saptamana numai pentru ca mi-am propus sa nu scriu despre un restaurant doar dupa prima vizita. Am mai fost acolo, demult. Si de aceasta data vor mai trece multi ani pana voi reveni. Nu sunt genul care sa manance toate prostiile de la supermarket doar ca sa stea sub un copac langa un petic de apa. Daca nu ar fi bucata aceea de parc pe malul lacului, cred ca as putea sa fac un link spre articolul despre Burebista si – iata! – inca o cronica a restaurantelor bucurestene…

Dupa o istorie « deja vu » cu mafioti si guvernanti corupti, terenul fostului restaurant Bordei a ajuns la o doamna care vorbeste despre dragoste in televizor, si la barbatul ei italian. Nu stiu daca ea a construit cladirea aceea urata (un cub de sticla) pe malul apei, sau daca a luat-o de-a gata. Cele doua terase imense (aproape cat un teren de fotbal, pe piloni, peste apa) sunt frumoase, insa. Imi inchipui ca toti cei care ajung acolo doar pentru asta se duc, fiindca alt motiv mi-e greu sa ghicesc.

Mancarea la Gondola pare sa fie doar un pretext, ca sa nu spuna ca iti iau banii doar ca sa stai pe malul lacului – desi eu as prefera versiunea cinstita, daca ar fi sa aleg intre asa ceva si a manca inca o data la ei. Pe site vorbesc pompos despre « bucatarie italiana si mediteraneana », cu « cele mai savuroase preparate ale bucatariei italiene, pregatite dupa retete traditionale, totul intr-o atmosfera ambientala de exceptie ». Aiurea! Sunt cele mai banale produse de la supermarket, unele luate de pe rafturile pentru saraci, trecute putin prin aburi sau prin tigaie inainte de a ajunge direct in farfurie.

Meniul se vrea italian si e destul de lung: gustarile obisnuite, supe, nenumarate fructe de mare si peste, carne de toate soiurile, inclusiv carnati, paste si orez, multa pizza (peste 20 de feluri), garnituri, multe deserturi, de asemenea.

Tot ce am mancat noi a fost intre prost si mediocru. Focaccia a fost singurul lucru mai bun. La recomandarea expresa a unui chelner apatic am luat  « cel mai bun fel de mancare de la Gondola » (sic!) – Filetto di manzo alla griglia. Adica o vita Metro pusa putin pe gratar si apoi adusa noua langa niste broccoli si dovlecei fierti, fara niciun sos sau alte fleacuri inutile. Nu au avut vreun gust aparte, dar nici atat de rele pe cat ar fi putut sa fie nu au fost. Supa de broccoli a fost banala. La fel si Salata Gondola – niste andive, salata, branza, capsuni si nuci puse fara prea multa noima impreuna si stropite cu un lichid dulceag, probabil ceva tot de capsune (cea din poza). « Pulsul » gastronomic al locului l-am putut lua, insa, de la Platoul Marele Porc (tot la o recomandare insistenta) – un gratar de 75 de lei cu ceafa de porc, frigarui si carnati afumati cu cartofi la cuptor. Adica o carne proasta de porc (grasa, cu zgarciuri) pusa si pe gratar si in tepusa (ca sa para de mai multe feluri), niste carnati oribili, din cei mai ieftini, fara carne dar plini cu grasime si cu tot felul de inlocuitori, cartofi reincalziti, tari, din care nu am putut manca nici macar unul intreg, si ceva muraturi, banale si ele. Nu am mai luat desert pentru ca voiam sa plecam cat mai repede. Si de nervi (de la mancare), si pentru ca stateam afara la 37 de grade! Si asta dupa ce mai intai am incercat in cubul de sticla, insa am iesit repede, pentru ca era inca si mai cald!

Daca nu luam in calcul o eventuala « taxa de lac », preturile sunt mari la Gondola, pentru o asemenea mancare. Gustarile si pastele sunt pe la 30-40 de lei (dar au si unele « speciale » care ajung pe la 100), salatele 25-30 (cu « specialele » aferente de 80 si 90 de lei), supele 20-25, pestele 50-70 (ca sa nu socotesc « specialul » de 200), la fel si vita, pizza pe la 30-35, deserturile 20-30. Insa am vazut si niste bizarerii acolo, niste meniuri Gondola Premium pentru cate patru persoane, la 1.000 de lei! De pilda, Gran Piatto Hanibal – muschi de vita, muschiulet de porc, carnati de porc, de oaie si afumati, piept de pui, ceafa de porc, antricot de vita, pastrama de oaie, cotlet de berbecut si frigarui de pui, porc si berbecut. Din ce scrie acolo, imi inchipui ca e cam ce ne-a adus noua, inmultit cu 4. Adica 250 de lei de persoana, ca sa manance ce am mancat eu cu 75, de mi s-a parut oricum enorm la cat de prost a fost! Ciudat calcul…

Si am mai observat ceva ciudat la Gondola: pe nota de plata scrie mare « Serviciul (10%) nu este inclus! ». Si in romana si in engleza, ca sa fie siguri ca intelegi. Ce bizar! Daca si-au dat seama de scapare, de ce nu or fi corectat-o pe loc? Am inteles ca, pana actualizeaza ei softul, asta trebuie achitat separat. M-am conformat si apoi am cerut un bon fiscal pentru aceasta plata, ca sa poata Boc sa-mi dea o parte din bani inapoi, la sfarsitul anului, cum a promis. Mi-au spus ca nu se poate. Am cerut, atunci, o chitanta de mana, macar, pentru acesti bani. Nici asta nu s-a putut, nu mi-au zis de ce. Ca se asteapta sa fiu solidar cu evaziunea lor fiscala, asta stiu bine de la celelalte restaurante din Romania. Dar sa mi se ceara asta in scris, ma scoate din sarite!

Am lasat in urma un chelner profund dezgustat. “Un client strain nu ar face asa ceva! »…

(www.restograf.ro)