(o cronica subiectiva)

Evit cat de mult pot sa merg la restaurantele interlopilor, ale mafiotilor sau ale guvernantilor corupti, mi se face sila cand ma gandesc ca banii mei ar putea ajunge prin asemenea buzunare. Intreb intotdeauna al cui e un local sau altul, insa rareori primesc raspuns, chiar si cand, aparent, nu ar fi nimic de ascuns. Ma asteptam ca dupa Revolutie cele mai multe restaurante – mai ales cele mici, bistrourile, terasele – sa isi puna la loc vizibil (si de cinste, de ce nu ?) ale cui sunt si cine e bucatarul acolo, asa cum e mai peste tot in lume. Sunt putini, insa, cei care au curajul sa « iasa din rand »: Alain si Mihaela Kremeur la fostul Bistrot Français, Romica la Exile, cei doi, sot si sotie, la Deutsche Kneipe, sau Vova, nevasta, fiica si Patrizia, la Osteria Gioia.

La Mica Elvetie St. Moritz (pe numele lui intreg) lucrurile sunt clare din acest punct de vedere: inca de pe site il vezi pe elvetian in poza, pe homepage, iar pe coperta meniului sta scris, mare : « Fam. Jakob & Crenguta Hausmann ». Ca si cum ar spune : « Da, noi suntem si ne asumam toata responsabilitatea pentru ce se intampla aici. » Mie imi place asta si ma simt mai in siguranta. Hausmann pare sa fie un om foarte activ si intreprinzator. Scrie carti de bucate, participa la emisiuni TV, organizeaza evenimente in Bucuresti si in alte locuri, zile speciale, pune retete pe site, face catering, incearca sa-si vanda conceptul prin franchize, se baga in tot felul de parteneriate etc.

Restaurantul il are pe langa Casin, intr-o zona frumoasa. E intr-o casa cu poezie, cu o curte mare, nebucuresteana, in care a amenajat o terasa care e superba in poze, mai putin in realitate, insa. Pacat ca nu prea arata a gradina elvetiana, desi ar putea, cu nu prea mare efort. E cam neingrijita, are putine flori, multe lucruri sunt lasate la intamplare, in dezordine. Nici mobilierul nu mi se pare prea atragator, cu mesele acelea de sticla si cu scaunele incomode.

Dl si dna Hausmann ne dau « mancare traditionala elvetiana » – adica un amestec de bucatarie traditionala germana, italieneasca si cuisine du terroir frantuzeasca – , insa aproape exclusiv partea cu carne a acestora. Meniul nu e lung. Au mai multe gustari cu carne (unele afumate), tartar, carpaccio, salata cu carnati si branza si un file de peste in sos de bere. Mai deosebite sunt specialitatile cu mai multe feluri de carne, branza si cartofi, Snitelul umplut de vitel si Fondue Bourguignonne si Chinoise – acestea din urma niste feluri traditionale la ei, cu multa carne in mult sos. Insa specificul (accentuat) al Micii Elvetii sunt carnurile pe piatra, si cei de acolo incearca sa ti le bage pe gat, aducand ca argument si ca « 98% dintre clientii nostri asta vor cand vin la noi ». Acestea sunt bucati de carne semipreparata (vita, pui, strut, cerb, mistret, ton, creveti etc.) pe care ti le aduc pe o piatra incinsa, in ideea ca devin mai bune dupa ce stau o vreme acolo si daca le mai ungi si cu niste unt sau cu sosuri picante. Eu cred ca le e pur si simplu mai comod sa-ti paseze responsabilitatea pentru ce iese, si isi pot permite sa puna marje mai mari cu acest USP.

Prima data am luat si eu o astfel de piatra, desi banuiam ce ma asteapta. M-am simtit cam caraghios cand au venit sa-mi puna un sort (a se citi « shortz ») pe mine, ca acela din poza. Nu ma dau in vant dupa experimente inedite la restaurante, dimpotriva, sunt destul de conservator. Carnea a fost de buna calitate, insa e evident ca a ramas cruda. Sunt putine sanse sa faci ceea ce trebuie in situatiile acestea. Nici sosurile nu mi s-au parut foarte bune, ca sa mai salveze ceva. A fost o masa mai degraba ratata. Nu din vina lor, ci din a mea, pentru ca m-am lasat manipulat, desi stiam ce va iesi; si ca, oricum, nu ar fi putut fi altfel. M-am  lecuit, si a doua oara am luat mancare « normala »: o supa buna de sparanghel si un Julien de vitel foarte bun si el – carne de vita taiata marunt cu mult sos brun. Si deserturile au fost bune, mai ales sorbetul, care pare sa fie o specialitate a casei.

Preturile sunt mari la Mica Elvetie. Gustraile sunt intre 40 si 80 de lei. Cred ca de aceea le mai vand si la jumatate de portie, ceea ce nu prea am mai vazut la alte restaurante. Legumele la gratar sunt 35 de lei, si in niciun caz nu fac banii acestia. Cele doua feluri de fondue sunt la 160 de lei (portia pentru doua persoane), mancarea preparata intre 70 si 100, deserturile 20-30, iar carnea pe piatra intre 70 puiul si 140 tonul. O masa buna pentru doi, cu un vin, poate trece bine de 400 de lei.

Chelnerii nu par sa aiba vreo legatura cu aceasta meserie, desi nu au facut nimic iesit din comun, ceva ce nu mai fac alti frati de-ai lor, de la celelalte restaurante bucurestene. Ar fi putut sa ne vanda un vin scump, de pilda, ca tot eram in bani si pusi pe cheltuit. Insa nici nu le-a dat prin minte sa intrebe, asa ca am lasat-o si noi balta, nu am vrut sa le facem un serviciu si am cerut din proprie initiativa doar cate o bere nefiltrata.

Dle Hausmann, mancarea e buna. Preturile sunt alegerea dv. Daca ati ajuns la concluzia ca e mai bine asa, nu am nimic de comentat. Oricum, eu ajung rar acolo. Insa cred ca gradina (si toata ambianta, la modul general) ar merita un « touch » mai elvetian, totusi, si nu doar datorita numelui…

(o cronica subiectiva)

M-am dus a doua oara la (La) Gondola intr-o singura saptamana numai pentru ca mi-am propus sa nu scriu despre un restaurant doar dupa prima vizita. Am mai fost acolo, demult. Si de aceasta data vor mai trece multi ani pana voi reveni. Nu sunt genul care sa manance toate prostiile de la supermarket doar ca sa stea sub un copac langa un petic de apa. Daca nu ar fi bucata aceea de parc pe malul lacului, cred ca as putea sa fac un link spre articolul despre Burebista si – iata! – inca o cronica a restaurantelor bucurestene…

Dupa o istorie « deja vu » cu mafioti si guvernanti corupti, terenul fostului restaurant Bordei a ajuns la o doamna care vorbeste despre dragoste in televizor, si la barbatul ei italian. Nu stiu daca ea a construit cladirea aceea urata (un cub de sticla) pe malul apei, sau daca a luat-o de-a gata. Cele doua terase imense (aproape cat un teren de fotbal, pe piloni, peste apa) sunt frumoase, insa. Imi inchipui ca toti cei care ajung acolo doar pentru asta se duc, fiindca alt motiv mi-e greu sa ghicesc.

Mancarea la Gondola pare sa fie doar un pretext, ca sa nu spuna ca iti iau banii doar ca sa stai pe malul lacului – desi eu as prefera versiunea cinstita, daca ar fi sa aleg intre asa ceva si a manca inca o data la ei. Pe site vorbesc pompos despre « bucatarie italiana si mediteraneana », cu « cele mai savuroase preparate ale bucatariei italiene, pregatite dupa retete traditionale, totul intr-o atmosfera ambientala de exceptie ». Aiurea! Sunt cele mai banale produse de la supermarket, unele luate de pe rafturile pentru saraci, trecute putin prin aburi sau prin tigaie inainte de a ajunge direct in farfurie.

Meniul se vrea italian si e destul de lung: gustarile obisnuite, supe, nenumarate fructe de mare si peste, carne de toate soiurile, inclusiv carnati, paste si orez, multa pizza (peste 20 de feluri), garnituri, multe deserturi, de asemenea.

Tot ce am mancat noi a fost intre prost si mediocru. Focaccia a fost singurul lucru mai bun. La recomandarea expresa a unui chelner apatic am luat  « cel mai bun fel de mancare de la Gondola » (sic!) – Filetto di manzo alla griglia. Adica o vita Metro pusa putin pe gratar si apoi adusa noua langa niste broccoli si dovlecei fierti, fara niciun sos sau alte fleacuri inutile. Nu au avut vreun gust aparte, dar nici atat de rele pe cat ar fi putut sa fie nu au fost. Supa de broccoli a fost banala. La fel si Salata Gondola – niste andive, salata, branza, capsuni si nuci puse fara prea multa noima impreuna si stropite cu un lichid dulceag, probabil ceva tot de capsune (cea din poza). « Pulsul » gastronomic al locului l-am putut lua, insa, de la Platoul Marele Porc (tot la o recomandare insistenta) – un gratar de 75 de lei cu ceafa de porc, frigarui si carnati afumati cu cartofi la cuptor. Adica o carne proasta de porc (grasa, cu zgarciuri) pusa si pe gratar si in tepusa (ca sa para de mai multe feluri), niste carnati oribili, din cei mai ieftini, fara carne dar plini cu grasime si cu tot felul de inlocuitori, cartofi reincalziti, tari, din care nu am putut manca nici macar unul intreg, si ceva muraturi, banale si ele. Nu am mai luat desert pentru ca voiam sa plecam cat mai repede. Si de nervi (de la mancare), si pentru ca stateam afara la 37 de grade! Si asta dupa ce mai intai am incercat in cubul de sticla, insa am iesit repede, pentru ca era inca si mai cald!

Daca nu luam in calcul o eventuala « taxa de lac », preturile sunt mari la Gondola, pentru o asemenea mancare. Gustarile si pastele sunt pe la 30-40 de lei (dar au si unele « speciale » care ajung pe la 100), salatele 25-30 (cu « specialele » aferente de 80 si 90 de lei), supele 20-25, pestele 50-70 (ca sa nu socotesc « specialul » de 200), la fel si vita, pizza pe la 30-35, deserturile 20-30. Insa am vazut si niste bizarerii acolo, niste meniuri Gondola Premium pentru cate patru persoane, la 1.000 de lei! De pilda, Gran Piatto Hanibal – muschi de vita, muschiulet de porc, carnati de porc, de oaie si afumati, piept de pui, ceafa de porc, antricot de vita, pastrama de oaie, cotlet de berbecut si frigarui de pui, porc si berbecut. Din ce scrie acolo, imi inchipui ca e cam ce ne-a adus noua, inmultit cu 4. Adica 250 de lei de persoana, ca sa manance ce am mancat eu cu 75, de mi s-a parut oricum enorm la cat de prost a fost! Ciudat calcul…

Si am mai observat ceva ciudat la Gondola: pe nota de plata scrie mare « Serviciul (10%) nu este inclus! ». Si in romana si in engleza, ca sa fie siguri ca intelegi. Ce bizar! Daca si-au dat seama de scapare, de ce nu or fi corectat-o pe loc? Am inteles ca, pana actualizeaza ei softul, asta trebuie achitat separat. M-am conformat si apoi am cerut un bon fiscal pentru aceasta plata, ca sa poata Boc sa-mi dea o parte din bani inapoi, la sfarsitul anului, cum a promis. Mi-au spus ca nu se poate. Am cerut, atunci, o chitanta de mana, macar, pentru acesti bani. Nici asta nu s-a putut, nu mi-au zis de ce. Ca se asteapta sa fiu solidar cu evaziunea lor fiscala, asta stiu bine de la celelalte restaurante din Romania. Dar sa mi se ceara asta in scris, ma scoate din sarite!

Am lasat in urma un chelner profund dezgustat. “Un client strain nu ar face asa ceva! »…

(o cronica subiectiva)

In urma cu multi ani, directorul din Romania al unei celebre companii multinationale (din acelea cu adevarat globale) a avut o disputa cu unii de la Casa di David, care i-au spus, sec, ca daca mai calca pe acolo ii rup picioarele. I-au spus in romaneste, insa i-a tradus fata cu care era. Omul a ramas atat de socat dupa aceasta intamplare, incat a doua zi, cand a ajuns la birou, primul lucru pe care l-a facut a fost sa dea un comunicat in toata firma ca nimanui nu i se va mai accepta un decont adus de la acest restaurant. Unii au crezut chiar ca intelegeau de pe fata lui ca daca va mai auzi vreodata ca un angajat al companiei sale se duce la Casa di David, acest lucru va fi considerat o problema personala intre el si acel angajat. Mult timp dupa aceea a ramas obsedat de acest subiect si povestea ce i s-a intamplat ori de cate ori avea ocazia si oricui era dispus sa-l asculte. Cand i-a venit succesorul la postul din Romania (tot un strain), primul lucru pe care l-a auzit nu a fost despre piata sau despre companie, ci despre Casa di David.

Circula multe astfel de « horror stories » legate de restaurantele din Bucuresti, inclusiv de Casa di David, insa pe aceasta o am direct de la sursa. Nu m-a mirat foarte tare, pentru ca stiu ca atunci cand te ameteste succesul, tentatia de a deveni arogant si agresiv e foarte mare. Am avut si eu, personal, experiente asemanatoare la diverse restaurante, si nu dintre cele mici. Despre cateva (Jaristea, Balthazar) am si scris in aceasta rubrica. Din solidaritate cu acel om pentru care Casa di David a devenit o adevarata obsesie, nu m-am mai dus nici eu acolo ani de zile, desi multi spuneau (si inca o spun) ca mancarea e foarte buna. Nu m-as mai fi dus oricum, pentru ca m-au indispus teribil cativa chelneri. Mai ales unul dintre ei, care isi afisa cu mandra superioritate aerul de interlop. Ma pricep la oameni, asta e meseria mea de 20 de ani. Cred ca stiu ce se afla si in spatele cuvintelor mestesugite si al reverentelor, cand e cazul.

Asadar, mai multi ani la rand s-a spus ca mancarea de la Casa di David e printre cele mai bune din oras. Daca mai pui si malul Herastraului la socoteala, ca restaurantul a aratat tot timpul foarte bine si ca era un marker social sa fii vazut acolo (desi nu cu aceeasi semnificatie pentru fiecare), nu e de mirare ca a avut mare succes si ca era mai mereu plin, chiar cu preturi pe care nu oricine si le permite.

Am revenit la Casa di David dupa atata timp imboldit de curiozitate, mai ales dupa ce am auzit multe comentarii contradictorii legate de noii sai concurenti lipiti gardurile ei – Aqua in stanga si Bonton in dreapta – deschise de curand cu mari cheltuieli si pretentii. Am regasit acelasi loc foarte bine amenajat si curat, spatios, aerisit, luminos, cu o terasa superba pe malul lacului. Aici, toti cei trei competitori sunt la egalitate, cu greu ar putea aduce cineva argumente nesubiective in favoarea unuia sau altuia. La servicii incep sa apara cateva diferente interesante. Nu i-am mai vazut la Casa di David pe chelnerii aceia violent distinctivi care mi-au ramas definitiv intipariti in minte. Insa am vazut niste clone ale lor peste gard, la Bonton, amestecati printr-o fauna de alti angajati si oameni ai casei cum eu nu am vazut in alta parte in Bucuresti. Acolo au atat de mult personal – ospatari, picoli, fete cu fuste virtuale, bodigarzi (DOOM2), oameni cu statut greu de ghicit – incat fenomenul merita o atentie si cercetare amanuntite. La Casa di David am vazut cativa destul de digerabili, insa asta mai mult din cauza varstei, imi inchipui ca la fel erau si cei din memoria mea de lunga durata cand aveau cu 10 ani mai putin. Daca nu a fost doar o intamplare, cei de la Aqua mi se par a fi singurii care si-au pus in minte sa gaseasca niste chelneri cu reflexul de client service in ei, cu un oarecare succes.

Meniul de la Casa di David e conceput cu pretentii mari. Un amestec de haute gastronomie cu ceva pizza, salata de ardei copti, legume la gratar si tiramisu. Cele mai multe feluri au denumiri si prezentari sofisticate, in special din gastronomia fina frantuzeasca meridionala si din cea italieneasca. Nu sunt multe feluri, tot meniul e pe doua pagini, asa cum se cade unui restaurant cu aspiratii inalte. E impartit pe gustari, salate, orez, paste, fructe de mare, carne, pizza, garnituri si desert. Nu primesti amuse bouche la Casa di David. Sau, poate, au considerat ca nu ne incadram in categoria de clienti care sa merite o astfel de investitie.

Am luat Foie gras cu humus si menta, la care mi-au propus (si adus) si o focaccia cu parmezan, Penne alla mozzarella di Bufala e pomodorini, Vita cu ciuperci si sos de trufe si singurul fel de legume din meniu (daca nu socotim si Spanacul sote) – celebrele « la gratar ». Mancarea e buna la Casa di David. Se vede ca cheful de acolo stie despre ce e vorba, desi nu cred ca va lua vreodata o stea Michelin. Nu ca n-am fost curios sa incerc foie gras-ul cu focaccia, insa aceasta din urma era atat de nepegustul meu (tare, subtire si crocanta) incat am lasat experimentul pe alta data. Minusculul ficat a fost foarte bun, asa cum era si de asteptat (nu prea ai ce gresi aici). Dulcele aferent a venit impachetat intr-un aluat ciudat, fara gust, foarte tare si prajit in mult ulei, pe care nu l-am mancat. Pastele au fost destul de bune, insa nu neobisnuite, cum sunt cele de la Patrizia, de pilda, sau din alte cateva (putine) locuri din Bucuresti. Si vita a fost buna (mai ales sosul, cu aroma pregnanta de trufe), insa nu una de care sa-ti aduci aminte si pentru care sa vrei sa revii acolo in mod special. Legumele nu prea mi-au placut, au fost banale si imbibate cu untdelemn.

Preturile sunt cam mari la Casa di David – daca le compari cu cele de la restaurantele cu care se poate masura – desi niciun fel nu sare de 100 de lei. O masa in doi, cu un vin, poate sari bine de 400 de lei, cam ca la Nicolai, cu care nu se poate gandi sa se ia la intrecere, totusi…

Chiar daca cheful de la Casa di David cocheteaza cu ideea de haute gastronomie, eu am rezerve serioase in a-l include in aceasta categorie, asa cum fac cu vecinii lui din stanga si din dreapta, cei de la Aqua si de la Bonton. Nu vorbesc aici de meniul « regular » de la Bonton, cel pentru baieti frumosi, fufe si interlopi, carora le e cam totuna ce mananca, ci de cel pentru cunoscatori. Sa vedem, acum, cine pe cine va trage in sus sau in jos.

Addendum

Cineva de la Casa di David mi-a atras atentia pe site-ul meu ca am scris despre ceva ce nu mai era in meniu de catva timp (vezi unul din comentariile de mai jos).

Are dreptate, cand am fost acolo nu mi-am notat numele exacte ale felurilor de mancare, stiind ca au meniul pe Internet. Am scris articolul, dupa ceva timp de la vizita la Casa di David, din memorie si din cele cateva note pe care mi le-am facut atunci si mm luat denumirile de pe site-ul lor, pentru ceea ce imi aminteam ca am mancat. E drept, la foie gras nu imi aminteam de niciun humus, insa imi aminteam de smochine. Nu am scris nimic despre ceva inexistent (humusul, in cazul de fata) si am folosit o formulare mai ambigua (« dulcele ») cand am scris despre ceva ce nu regaseam in meniu insa era in farfurie – si asta ca sa nu depind prea mult de festele memoriei. Imi pare rau ca am tratat descrierea felurilor cu superficialitate si imi cer scuze fata de cititori si fata de cei de la Casa di David! O sa rescriu articolul dupa ce mai mananc de cateva ori acolo.

GB

(o cronica subiectiva)

Nu am inteles niciodata de ce Bucurestiul nu e plin de restaurante ca acesta. Bucataria turceasca e buna, e bogata, e bine definita si coerenta si e mult mai la indemana restaurantelor mici decat cea frantuzeasca sau cea asiatica, de pilda. Psihologia patronului roman de restaurant va ramane o necunoscuta pentru mine inca multa vreme, cu siguranta…

Divan e deschis de mai putin de un an in centrul vechi al Bucurestiului, pe strada Franceza, in una dintre casele in care nu ati vrea sa fiti cand va veni cutremurul. S-au bagat ceva bani in amenajare si au reusit sa creeze o oarecare atmosfera orientala, chiar daca nu una din alta lume, despre care citesti doar in carti sau pe care o vezi in filme, ci o mica Turcie a zilelor noastre, in care mai inlocuiesti lemnul masiv cu cel stratificat si fierul cu plastic, pe ici, pe colo. Dupa cum era de asteptat, predomina culorile inchise, cu mult cafeniu si rosu.

Doua lucruri ma enerveaza la Divan: cativa chelneri si cum si-au facut meniul (de carton vorbesc, nu de mancare). De cate ori am fost acolo am vazut numai ospatari baieti, cei mai multi niste zdrahoni pe care nu prea ai vrea sa-i ai in preajma, indiferent unde ai fi si ce ai face. Nu au spus si nu au facut mai nimic nelalocul lui, insa nu sunt facuti pentru o meserie de tip “client service”, nu au acest reflex in sange si se vede de la o posta. Nu-i poti crede, oricate reverente si temenele ar face si oricat de mieros s-ar stradui sa-ti vorbeasca, se citeste usor pe fata lor ce cred despre tine si cam ce le umbla prin cap, nu numai cand vorbesc cu tine.

Cat priveste meniul, ori patronul a vrut cu tot dinadinsul sa iasa din rand, ori a dat peste niste creativi exaltati, care si-au incercat muschii pe bietul om. Desi nu depasesste suta de feluri, asa cum vezi la cele mai multe restaurante bucurestene, i l-au intins pe 22 de pagini octogonale pe care eu nu am avut niciodata rabdarea sa le rasfoiesc. Prima pagina mi-a ajuns : “Divan nu este doar un restaurant, un lounge sau o cafenea! Este un loc unde oamenii se aduna ca sa se cunoasca, sa povesteasca, sa imparta: din experientele lor, din lucrurile personale, din farfuria lor cu mancare diferita de a ta. E un loc magic, creat dintr-un melanj intre traditie si modern…”; sau: “Pentru bucatarul nostru, Salih, a gati este mai mult decat o meserie. Acesta viseaza aproape in fiecare noapte ca gateste. Iata unul dintre vise sale: munti de lipii si arbori de catif, rauri de ayran si fluturi facuti din aromele cele mai fine de boia dulce.”

Mancarea e descrisa si ea tot intr-o maniera afectat-bombastica. E impartita in 7 categorii: Mezeler (gustari), Firin (specialitati de brutarie), Ciorbalar (ciorbe), Kebaplar (gratar), Sulu nemekler (mancare gatita), Balik ve beniz urunleri (peste si fructe de mare), Garnitur, Salatar si Tatilar, adica deserturi. “Acılı Ezeme, putina pasiune arzatoare la masa merge din cand in cand. Asa ca trebuie sa gusti din aperitivul acesta, un fel de zacusca iute, doar ca te avertizam: nu fara un pahar mare cu apa!” “Lahmacun-ul este un fel de pizza turceasca. Are un aluat subtiiireeee pe care dragul nostru Salih a asezat carne tocata de oaie si alte mirodenii ca sa te imbie sa o degusti. Ea nu vine singura, ci te provoaca sa o prepari asa cum iti place” “Bine, bine, nu ne crede pe noi, incearca aceasta fantastica mixtura de legume şi condimente şi o sa ne dai dreptate.” “Guvec, Asta da amestec! Legume puse cu duiumul de perfectionistul nostru bucatar, intr-un ghiveci traditional turcesc. Se topeste in gura, aromat si foarte, foarte usor de mancat.” “La noi, pestele si fructele de mare sunt tratate cu respect, lasate pe gratar, sa se rumeneasca si complimentate cu multe mirodenii.” “Salata ciobaneasca pe care ti-o oferim, pe numele ei Coban Salatası, e un superstar in lumea salatelor de la ea de acasa, din Turcia.”

Asadar, am renuntat sa mai citesc, mai ales ca era scris cu un font la care jumatate dintre litere nu eram sigur ce semnifica. L-am rugat pe ospatar sa ne aduca ce crede el ca-i mai bun. Pentru mezeler a avut inspiratia sa vina cu o tava mare pe care erau multe dintre gustarile din meniu, puse direct pe niste farfuriute pe care ni le puteam lua direct de acolo. Buna strategie, pentru ca am luat cam din toate, adica mult mai mult decat era nevoie si decat puteam manca: cateva feluri de salate de legume, humus, vreo doua feluri de crema de iaurt, ceva cu carne. Apoi ne-a adus o tava mare cu tot felul de carnuri; si tocata (kebab de vita si de oaie), si la gratar si frigarui: miel, pui de mai multe feluri, chiftelute, orez, legume, ceapa taiata si alte cateva garnituri pe care nu la mai tin minte. Toate au fost bune si foarte bune, mai ales un ghiveci de legume cu mult ulei. Nu mi-a placut lipia crocanta, era aproape imposibil sa pui ceva pe ea, asa cum e normal sa faci intr-un astfel de restaurant. Si deserturile au fost excelente, asa cum era si de asteptat.

Preturile sunt bune la Divan. Cu 200 de lei, doi oameni mananca foarte bine si, cu siguranta, mai mult decat si-au propus. E greu sa te abtii, mai ales cand tragi cu coada ochiului pe masa vecinului. Bucatarul Salih a facut o treaba foarte buna la Divan. Cu siguranta, e un loc pentru care traversezi Bucurestiul ca sa te duci sa mananci din cand in cand.

(o cronica subiectiva)

Daca ar face cineva un mic sondaj printre patronii de restaurante din Bucuresti si i-ar intreba ce ar alege intre un mic restaurant mediocru si un bistrou bun, cred ca aproape toti ar raspunde in cor: “Vrem restaurant, oricat de prost ar fi, numai restaurant sa fie, si nu bistrou!” Pe de alta parte, toti cei pe care ii stiu eu (de clientii mancaciosi vorbesc) ar prefera un bistrou mediocru unui restaurant mediocru, ca sa nu mai vorbim de un bistrou bun unui restaurant mediocru. Sa inteleaga fiecare ce vrea de aici.

Doamna Maria Popa, despre care am auzit ca a lucrat (sau lucreaza inca) la ambasada Angliei, de peste drum, si despre care am citit pe Internet ca a fost bucatareasa, a deschis restaurantul acum vreo doi ani in locul unui Trocadero prafuit si insipid. Nu stiu unde a fost bucatareasa doamna Popa, insa ambitia ei a fost sa aiba un restaurant “cu staif”. Vezi asta chiar inainte de a ajunge acolo, cand te uiti pe pozele cu cupe de sampanie fina de pe site, de iti vine sa duci instinctiv mana la portofel ca sa vezi daca o sa-ti poti permite: “Chez Marie este un restaurant elegant si intim situat in centrul Bucurestiului, un spatiu ideal atat pentru business cat si pentru relaxare, cu specialitati si bauturi din bucataria internationala. Va invitam sa ne pasiti pragul intr-o atmosfera deosebita, ce va imbie sa va bucurati de aroma fiecarui moment petrecut alaturi de noi.” – ne scrie doamna Popa. A vrut sa ne faca o surpriza, fara indoiala, cine s-ar fi gandit la asa ceva cand aude de un restaurant care se cheama “Chez Marie”?

Casa din apropierea Bisericii Anglicane e bine amenajata, curata, si are o terasa cu vedere frumoasa spre biserica si spre parcul de la Icoanei. Doamna si fiul cu ambitii de proprietari de restaurant elegant au pus acolo mese mici si inghesuite, de bistrou, de a trebuit sa imi sug burta si sa ma aplec de fiecare data ca sa fac loc chelnerului care trecea cu niste farfurii amenintatoare chiar peste capetele noastre. As fi facut-o cu drag si cu amuzament intr-un bistrou insa ma enerveaza sa o fac intr-un restaurant cu pretentii. Toane de client nesuferit, evident…

Am auzit ca restaurantul e mai mereu plin, si asa l-am vazut si eu. Multi oameni cunoscuti, intelectuali mai ales, dar si politicieni, artisti de televizor, oameni din business, turisti; majoritatea tineri – si nu dintre cei saraci -, voiosi, politicosi, cu aer civilizat, spre dispretul interlopilor si al fufelor care, se pare, nu considera Chez Marie un loc frecventabil.

Doamna Marie nu se multumeste cu putin. Nu a atins inca suta de feluri in meniul sau international, dar nici mult nu mai are pana acolo. Spirit renascentist, doamna e specialista in carpaccio de caracatita, in cocktailuri din fructe de mare, in somon fume, fasole batuta, calamari si creveti, salata de vinete, Buffalo wings, salate de toate alte felurile, supe si ciorbe, in zece feluri de pui, sarmalute, pesti si fructe de mare, tochitura, chili con carne, rata, miel, porc, in vreo 15 garnituri si, mai ales, in sase feluri de vita…

Prima data am fost in grup, cu vreo sase prieteni care, stiind de mania mea cu cronicile, m-au lasat liber prin farfuriile lor, asa ca am putut gusta din cel putin zece feluri diferite. “Ei, nu-i asa ca vita e absolut delicioasa?” “Si rata? Rata, George, ai mai mancat undeva ceva atat de bun?” “Dar de dorada asta ce zici? Ei?” Aici cineva are o problema, si nu sunt sigur ca eu sunt acela, desi conform legilor statisticii asa ar parea. In afara de o crema de ciuperci, eu nu am gasit nimic “absolut delicios”, adica ceva pentru care sa strabat Bucurestiul ca sa vin sa mananc (la) “Chez Marie”. Nu a fost nimic rau, unele mi s-au parut chiar bunicele si sunt sigur ca daca as mai merge la ei as mai da peste cateva lucruri foarte bune, printre zecile de feluri din meniu. Insa nu cred ca va fi vreo vita printre ele, si nici legume.

Preturile sunt rezonabile la doamna Marie. Cu 100 de lei, sau chiar ceva mai putin, poti manca un meniu complet, cu un pahar de vin si cu o cafea la sfarsit. Cele mai scumpe sunt felurile cu peste si fructe de mare si vita, care mai sar uneori de 40 de lei.

“Chez Marie” nu e tocmai un “chez”, asa cum ti-ai imagina prima data cand ii auzi numele, si nu are nimic frantuzesc in el. E un restaurant bucurestean tipic. De succes, insa, spre norocul doamnei si al fiului.

(o cronica subiectiva)

Daca ar fi pe mana cui trebuie, micul restaurant cu marea lui gradina ar putea fi unul dintre cele mai frumoase si mai de succes localuri din Bucuresti. Insa nu a fost sa fie, si nici nu va fi.

Sa presupunem ca un om obisnuit are o casa mica si cocheta, fara etaj, intr-o zona inca plina de poezie din centrul Bucurestiului, cu o gradina imensa in fata, plina cu copaci mari, batrani si umbrosi. Sa mai presupunem ca omul acela vrea sa-si faca un restaurant acolo, un bistrou, o terasa sau ceva de felul acesta; fie de placere, ca sa isi invite prietenii si sa mamance in fiecare zi impreuna sub copac, fie ca pe o mica afacare, ca sa-si hraneasca familia, fie din cine mai stie ce alte motive. Sa ne mai imaginam ca omu’ are putini bani, foarte putini. Ce credeti ca ar face, deci, omul acela obisnuit?

In primul rand, ar face curat. Ar strange excrementele de caine si de alte dobitoace, ar da cu matura, ar da casa cu var, ar varui si copacii si zidurile din jur, care marginesc curtea, ar sapa gradina si ar pune niste flori, ar da cu furtunul si cu stropitoarea prin jur… lucruri din astea simple, care nu te costa decat niste transpiratie si cateva julituri. Apoi, s-ar aseza cu nevasta la umbra sub un copac batran si ar spune: “Femeie, oare ce le-ar placea oamenilor sa manance cand vin intr-un loc ca acesta si se asaza la umbra sub un copac batran? Si oare ce gasim noi de cumparat in piata? Si, din ce gasim acolo, ce stim noi sa pregatim mai bine? Crezi ca din intersectia acestor multimi ar putea iesi vreo 10 – 15 feluri bune pe zi?”

Insa patronul Livezii cu Visini nu e un om obisnuit. Prin urmare, vrea sa faca lucrurile taman pe dos decat le-am face noi, astilalti. In primul rand, tine gradina aceea cu farmec nebucurestean intr-o mizerie cum rar am mai vazut la vreo terasa din centru. Cand intri in curte, mai intai dai peste un loc viran, lasat in paragina, fara urma de verdeata pe el, cu gunoaie, moloz si resturi (e cel din poza in care se vede si poarta). Apoi iti sar in ochi zidurile (si cele ale casei si ale curtii) pe care cineva a intins la repezeala si in sictir o vopsea urata, ceva intre visiniu si caramiziu inchis, fara sa curate sau sa repare inainte. Intr-o astfel de gradina imensa abia daca sunt cateva flori, si acelea nu in pamant, ci in ghivece, neingrijite si ofilite. In rest, mai mult tufe anemice de gard viu, care traiesc doar de pe urma ploilor din ultima vreme. Si,ca sa extrapolez putin, eu sunt sigur ca la Livada e bine “reprezentata” si mizeria pentru care Sanepidul iti inchide restaurantul, nu numai cea care doar te indispune.

Daca ar vrea, patronul ar lua doi studenti amarati care i-ar face locul acela luna intr-o saptamana, cu cativa banuti. Dar nu o va face! Stie ca amenajarea si chiar curatenia sunt printre lucrurile care ii impiedica cel mi putin pe oameni sa mearga undeva sa manance, daca stiu ca gasesc acolo mancare buna. De aceea multi traverseaza tot orasul ca sa se inghesuie la Cocosatul, de pilda. Si patronul Livezii crede ca si el face mancare buna, si se bizuie pe asta.

In urma cu multi ani, un om si-a deschis un restaurant intr-un sat din judetul Arad, departe, foarte departe de oras. I s-a dus vestea ca face mancare buna. Poate si pentru ca nu existau supermarketuri pe vremea aceea, omu’ facea toata mancarea si bautura numai cu ce gasea prin batatura lui si prin cele ale vecinilor. Au inceput sa se duca sa manance la el oraseni din Arad, din Timisoara si din alte locuri, de la peste 100 de Km. Se duceau cate doi, cate patru, dar si in grupuri mai mari, organizate. M-a dus si pe mine acolo un prieten intr-o zi, cand am fost la el in Timisoara. Am facut aproape doua ceasuri la dus, ceva mai mult la intoarcere. A fost foarte buna mancarea, intr-adevar! Am depanat amintirile acestea doar ca sa spun ca acolo mizeria si ruina erau si mai mari decat la Livada cu Visini. Insa nu m-a deranjat “decorul” neuzual, catusi de putin, si imi aduc aminte de jumatatea aceea de zi ca despre una in care am mancat si m-am simtit bine.

Dar asemanarea dintre taranul transilvanean si bucurestean se opreste aici. La primul puteam alege dintre afumaturile si borcanele din pod si din pivnita si cele cateva feluri de mancare pe care ni le putea prepara in ziua respectiva. Bucuresteanul ne imbie cu peste 100 de feluri in meniu, in buna traditie a locului: ciorbe de perisoare si de morcovi Vichy, tochitura, pastrav cu migdale si calcan, zacusca, vitello tonatto, bulz, pui Shanghai, gustare taraneasca, pollo con verdure (specialitatea bucatarului), tochitura, Valdostana, cestino di pollo, cartofi boieresti, tocanita, escalop Zingara, nido di manzo, saltimbocca alla romana, Stroganoff, Chateaubriant (sic!), penne de toate felurile, salata Paulista si multe altele.

Am fost o singura data la Livada, in urma cu multi ani, am mancat prost si nu aveam de gand sa mai revin. Insa zilele trecute am ajuns din nou acolo, pe neasteptate, la o intalnire cu fosti colegi de facultate. In amintirea zilelor in care imparteam mancarea la cantina, m-au lasat sa iau cate ceva din farfuria fiecaruia. Am fost destui, asa ca am putut gusta din multe feluri si am facut si un sondaj ad hoc. Cel mai mult ne-a placut slanina cu ceapa – aici a fost unanimitate. Si zacusca si salata de vinete au fost bune, la fel si branza si maslinele. Parerile au fost impartite la salata berlineza, facuta din carne de vita, ciuperci, ou, castraveciori, ceapa si maioneza. Insa abia la felurile principale ne-am lamurit cum stau lucrurile… Evident, am cerut cele doua recomandari din meniu: specialitatea casei si specialitatea bucatarului, adica Muschi “Livada cu Visini” (un muschi de vita pe cruton de paine, cu sos de visine), respectiv Polo con verdura, un fel de a-i spune unui pui fiert cu legume. Tot la o recomandare expresa am luat Pui “Livada” – un piept de pui gratinat cu sos de vin, chimen, coriandru si mozzarella. Apoi, Pastrav cu migdale, Carnati de casa, Ciuperci cu Gorgonzola, Tigaie picanta de porc, Tochitura, Somon, Ciorba de vacuta, legume si inca vreo cateva feluri pe care am uitat sa le notez. Mai toate au venit intr-o prezentare e destul de pretentioasa, pe farfurii mari, patrate, cu decoruri si cu arabescuri ca la restaurantele de lux.

Felurile principale au fost intre mediocru si lamentabil, nu am primit nici macar un singur fel despre care cineva (si am fost vreo zece oameni acolo, cu gusturi si experiente culinare extrem de diferite, prin toate colturile lumii) sa fi spus ca a fost bun: sosurile fara niciun gust (cand nu erau proaste de-a binelea), carnea si proasta si prost gatita, ciupercile crude, din tochitura s-au mancat doar mamaliga si oul, carnatii “de casa” suspect de asemanatori cu cei de pe rafturile pentru saraci de la supermarket, painea uscata, muraturile banale. Legumele au fost oribile: imbibate cu ulei rece, prost facute. Pastravul cu migdale, mai ales, l-am socotit o insulta la inteligenta noastra. Nu ca ar fi fost rau (doar un peste banal, luat din congelator si pus in farfurie, dupa un scurt pasaj pe un gratar), ci pentru ca, la Livada, “cu migdale” inseamna, pur si simplu, ca bucatarul da o fuga pana la primul chiosc al unei statii de autobuz, cumpara o punga cu migdale de doi lei, o desface, baga doua degete in ea, apuca vreo cativa samburi, ii pune peste peste si apoi o cheama pe chelnerita ca sa ne serveasca cu mandrie un “pastrav cu migdale”! Doar prajiturile “toate facute in casa” ce au mai salvat masa, desi nu inteleg de ce si-or mai fi batut capul sa le faca ei de vreme ce ar fi putut cumpara ceva absolut identic de la Carrefour sau de la Metro. Si visinata “din partea casei, facuta din visinele noastre, din gradina”, singurul lucru bun, dupa slanina…

Si a mai fost ceva care a salvat situatia, si inca in asa fel incat toata lumea a plecat binedispusa de la Livada cu Visini: cele patru chelnerite adorabile (probabil minore, eleve de liceu), dintre care Lacramioara iesea cu mult in evidenta, plina de verva si hotarata sa ne convinga ca tot ce am mancat acolo “a fost facut de catre noi, in casa, numai cu produse naturale, de buna calitate, langa care noi am adaugat mult suflet si daruire, pentru care trebuie sa reveniti neaparat, asa cum fac multi dintre clientii nostri fideli, oameni mari si importanti, unii dintre ei (a dat si nume: un anume domn Voicu si inca vreo cativa, pe partea barbateasca toti), care vin aproape in fiecare zi, si nu neaparat din vecinatate…”. In clasamentul cu cei mai placuti chelneri din Bucuresti, pe care il voi face la sfarsitul anului, sunt aproape sigur ca Lacramioara va fi in frunte, alaturi de Nicoleta de la Capricciosa, de indianul de la Karishma, de doamnele de la Select si de Claudia de la DonCafe.

Daca mancarea ar fi mai buna, as spune ca preturile sunt mici la Livada cu Visini. Cu 100 – 200 de lei, doi oameni mananca si beau indestulator, insa nu cred ca mai bine decat am mancat noi. Un entry level sau un angajat mai putin mofturos de la numeroasele firme din zona pot manca la pranz o “oferta speciala” (un fel principal si garnitura) cu 15 lei. Altfel, platesc vreo 10 lei pe una din cele opt ciorbe, 10 – 20 pentru puzderia de gustari, salate si alte feluri, 20 – 25 puiul sau porcul si cam 50 de lei vita.

Clienti sunt destui la Livada, si la pranz si seara. Multi tineri, dar si familii cu copii si chiar cu bunici. Cei mai multi par elevi, studenti, intelectuali saraci sau locuitori si angajati din zona, nu dintre cei mai instariti, nici ei, pentru care un copac umbros si un gol nu prea mare in buget par sa le justifice masochismul. Si, spre amuzamentul destinului, chiar acum, cand scriu aceste randuri, aflu ca va trebui sa le fiu din nou client, in curand. Tocmai am primit un mesaj prin care mai multi oameni subtiri, romani si straini deopotriva, deloc saraci, ma invita la o intalnire importanta la… Livada cu Visini! Imi si inchipui urmatoarea conversatie (in germana) dintre un om cu greutate si ocupat si o tanara si exaltata secretara: “Domnisoara, avem o intalnire importanta saptamana viitoare, va rog sa imi faceti o rezervare.” “Sigur, domnule, unde?” “Nu stiu, unde credeti dumneavoastra, dar sa fie un loc frumos, in apropiere.” “Preabine, domnule, mi-a venit o idee grozava, o sa va fac o surpriza…” “Gut. Danke!”

De ce are patronul Livezii cu Visini ambitia sa concureze cu restaurantele de lux si isi incordeaza muschii cu meniuri sofisticate, cand e evident ca nu are nici cu ce si nici de ce, eu nu voi intelege in veci. Norocul lui ca nu e singurul si nu iese prea mult in evidenta, pentru ca mai toti fac asa in Bucuresti. Pacat de gradina aceea nemeritata, cu visini adevarati! Si de chelnerite…

(o cronica subiectiva)

Osteria Gioia by Patrizia (asa se prezinta) e singurul restaurant italian, dintre cele cunoscute mie in Bucuresti, pe care il includ in grupul foarte restrans al celor cu gastronomie fina. Nu sunt un bun cunoscator al bucatariei italiene sofisticate, nu am fost niciodata la un restaurant cotat, de cate ori am ajuns la ei in tara, insa sunt convins ca acesta e nivelul lor de “haute cuisine”. Si asta cu toate ca “osteria” la italieni pare sa insemne un fel de local familial, mai degraba pentru clienti apropiati si fideli, cu un serviciu foarte personal si informal, oarecum opusul lui “haute gastronomie” sau “fine dining”.

Restaurantul e deschis de cateva saptamani pe Bv. Ion Mihalache, foarte aproape de Piata Victoriei, si apartine lui Vladimir Mihulescu (Vova), fost om cu greutate pe la niste multinationale cu nume sonore. Am inteles ca a renuntat definitiv la businessul corporatist si, impreuna cu toata familia, are planuri mari in domeniul acesta al restaurantelor si cluburilor, urmand chiar sa deschida in iarna ceva nemaivazut in Romania.

In aceasta combinatie mai apare un personaj interesant – Patrizia,“italianca ciudata de la Buftea”, asa cum am auzit spunandu-i-se de multe ori pana acum. Timp de cativa ani, pana de curand, a avut un fel de “restaurant” in sufrageria casei ei de la marginea Bucurestiului, in care ajungeai cu o programare greu de obtinut si unde mancai ce avea inspiratia sa gateasca in ziua respectiva, ca un fel de oaspete personal al ei. Eu nu am fost niciodata acolo, desi curiozitatea mi-a dat ghes de mai multe ori, mai ales ca multi vorbeau despre locul acela ca fiind “cel mai bun restaurant italian din Bucuresti”.

Pe scurt, Vova a reusit sa o convinga pe Patrizia (cea din poza, in negru) sa se asocieze si sa mute “cea mai buna mancare italiana” din Buftea in centrul Bucurestiului, spre bucuria sutelor de corporatisti cu dare de mana de la firmele din jur, care au inceput deja sa le umple restaurantul, mai ales la pranz.

Vova a avut multi bani si multa vointa ca sa transforme cu totul o casa veche (si, probabil, frumoasa) intr-un fel de capela mortuara, in care aproape totul e inchis la culoare, foarte asemanator cu ce au facut cei de la Mandragora tot intr-o casa care ar fi meritat alta soarta. Sunt sigur insa ca Vova e foarte mandru de cum i-au iesit decorurile si ca multi il si felicita sincer pentru asta, mai ales ca toate lucrurile par de calitate pe acolo. Inca un arhitect cu gusturi ciudate care a convins un client sa-si puna singur bete in roate si sa mai si plateasca bani buni pentru asta…

Meniul nu e lung la Osterie. Are o parte fixa (un fel de a spune, pentru ca nu intotdeauna au tot ce scrie acolo) si mai multe “feluri ale zilei”, in functie de ce produse mai bune gaseste, sau in functie de ce inspiratie are Patrizia in ziua respectiva. Multe nume le regasesti si in meniurile puzderiei de restaurante italienesti care au impanzit Bucurestiul, insa diferenta e de la cer la pamant. Vova mi-a spus ca nu cumpara nimic semipreparat si ca totul se face la ei in bucatarie, chiar si painea, si am toate motivele sa-l cred.

Am fost de trei ori intr-o saptamana la ei si tot ce am mancat a fost bun sau foarte bun: Crema de hribi de padure si crutoane cu rozmarin, Tartina de vinete la cuptor, Branza Burrata cu rosii cherry, mai multe feluri de paste (papardelle si tagliatelle moi si pufoase, asa cum imi plac mie, nu tari, asa cum spun unii cunoscatori ca ar trebui sa fie), cel mai fin ton pe care l-am mancat vreodata, cu nuci si alune caramelizate, Crema mascarpone excelenta, cu scortisoara si sos de pere, Clatite cu prosciutto, parmezan si smantana, Dorada cu lamaie si capere, Vita cu sos de trufe (adevarate!), deserturi si alte cateva feluri pe care am uitat sa le notez, ocupat fiind cu infulecatul… Au intotdeauna mai multe feluri de paine scoasa de curand din cuptor, aproape toata nesarata, din motive pe care o sa le inteleg si eu, cu siguranta, intr-o zi. Toate vinurile sunt si la pahar, ceea ce nu stiu daca a mai avut cineva inspiratia si curajul sa faca in Bucuresti.

Atmosfera de la Osteria Gioia e neobisnuita pentru multi bucuresteni, mai ales pentru cei care vin acolo pentru prima data (cu siguranta ca numele nu a fost ales la intamplare). Vova e mereu in verva si cu chef de vorba, mutandu-si cu sprinteneala cele 130 de Kg. cand la o masa, cand la alta, si dand bucuros explicatii curiosilor. Nevasta-sa (un fel de sefa de sala) e adorabila, iar italianca – adorabila si ea – face un spectacol de zile mari, revarsand o gioia orgasmica asupra oricarui client pe care il cunoaste sau pe care i se pare doar ca l-ar mai fi zarit vreodata in viata. In 10 minute tot restaurantul invata numele fiecarui musafir, indiferent in ce ungher s-ar ascunde, si uneori afli cine si ce mananca acolo chiar din strada, daca nu e un trafic cu totul si cu totul asurzitor, care sa acopere vocea Patriziei.

Preturile sunt rezonabile la Osterie pentru ce poti manca de acei bani. O masa completa pentru doi, cu un vin bun, e pe la 3 – 400 de lei. Au si cateva feluri care sar de suta: Creveti jumbo la 180, Texas T-bone steak la 220 lei portia sau Spaghete cu homar la 130.

Daca am inteles eu bine cum merg lucrurile cu restaurantele si cu preferintele bucurestenilor, cred ca Osteria va avea mai mult succes decat restaurantele frantuzesti “omoloage”, ca Mangerie si La Cantine de Nicolai. Asta la preturi comparabile si chiar daca multi cunoscatori in ale gastronomiei fine vor considera mancarea frantuzeasca ceva mai sofisticata si mai indreptatita sa aspire la titlul de cea mai buna din oras. Cred ca, la sfarsitul anului, cand se vor face topurile, in clasamentul publicului va conduce un restaurant italian, iar in cel al expertilor unul frantuzesc.

Pana in urma cu nu multi ani, culmea gastronomiei bucurestene erau cateva restaurante “fusion” dar, mai ales, restaurantele italiene. Adica asa cum e acum in orasele mai mari de provincie, care se mandresc cu restaurante precum Aquarium sau vreo Trattoria oarecare in capitala. Apoi, au venit puternic din urma restaurantele si bistrourile frantuzesti, pe calea deschisa de La Villa si de Bistrot Français al lui Alain Kremeur. La Cantine de Nicolai, Escargot, La Bonne Bouche, Paparazzi, Ici et La, Aqua (mai cosmopolit) si alte cateva au preluat conducerea in preferintele pretentiosilor, chiar daca nu sunt pline, si nici nu vor fi, probabil, prea curand. « Tabara » italiana am auzit ca isi pune toate sperantele in Osteria Gioia ca sa mai reechilibreze balanta, insa nu cred ca o vor mai inclina vreodata in favoarea lor, asa cum nu pot face nicaieri in lume cand e vorba de gastronomie fina.

Ultimul intrat in forta in aceasta batalie franco – italiana e La Mangerie, un restaurant elegant deschis in urma cu mai putin de 3 luni chiar pe Bv. Primaverii de catre Costin Costanda, nepotul unchiului cu acelasi nume bine cunoscut bucurestenilor, si nu numai lor. Dl. Costanda nu s-a uitat la bani cand a amenajat un restaurant la parterul unui bloc luxos, abia construit pe celebra strada. Insa, spre deosebire de altii cu mana larga, el a avut inspiratia sa ii ceara unui bun arhitect sa faca treaba. Rezultatul e remarcabil, daca pana si pe mine – un anti-modernist inrait cand e vorba de arhitectura si de amenajari – m-a facut sa scriu de bine despre el.

Cafe-bar-restaurantul (cum se prezinta ei insisi) nu e foarte mare; au o singura sala cu vreo 15 mese si o terasa ingusta de jur imprejur, pe ambele laturi ale coltului cladirii. Totul pare de calitate si bine ales la Mangerie: organizarea spatiului, decoruri, vesela si tacamuri, iluminat. Din aproape toate punctele de vedere (de la conceptul general, modul de amenajate, decor, mobilier si pana la tipul de meniu si calitatea mancarii) seamana cu La Cantine de Nicolai, ceea ce e in avantajul Mangeriei – ca ultim sosit, cel putin in acest moment.

Consultantul francez pe care l-au adus pentru crearea conceptului gastronomic de la Mangerie stie foarte bine despre ce e vorba: meniu pe doua pagini, cu 5 antreuri, 2 supe, 6 pesti, 4 carnuri, 2 paste, 3 garnituri, 2 salate si 3 deserturi. Am fost de trei ori pana acum la ei si am luat altceva de fiecare data, evident. Totul a fost foarte bun sau excelent, cu exceptia unui miel si a unor scoici care au fost doar bune sau mediocre (probabil ca accidental).

Excelente au fost Trio de scampi cu spuma de crustacee pe un pat de praz cu sofran, Foie gras-ul, Medaillon de lotte cu sparanghel si sauce vierge, Caracatita in stil provencal, Fileul de vitel la tigaie in crema de mamaliga cu trufe si sos de trufe (adevarate!) si Ratatouille. Bune si foarte bune au fost Tartarul de biban salbatic cu ghimbir si salata mixta de plante, Bibanul cu ciuperci chanterelle si cartofi piure cu sos de usturoi, Tagliatelele genoveze (desi un invitat al meu le-ar fi preferat putin mai tari, insa sosul l-a gasit excelent) si deserturile.

Fata de toate aceste feluri, dupa gustarea carora standardele noastre de evaluare s-au ridicat brusc la niveluri pe care aproape ca le uitaseram, am gasit mici defecte la Scoicile Saint Jacques rumenite cu ghiveci si sos aromat de vitel si la Friptura de miel cu piure de cartofi dulci si sos negru, care mi s-au parut putin cam tari, si asta probabil de la felul in care le-a preparat si nu de la calitatea carnii. Poate ca scoicile or fi fost intentionat facute astfel (ca scria « rumenite » in meniu, si eu nu prea sunt obisnuit cu asta), insa mielul sigur i-ar fi putut iesi un pic mai bun fara mult efort. Oricum, daca le-as fi mancat pe acestea primele, si nu ultimele, si nu as mai fi mancat altceva dupa aceea, cu siguranta ca as fi scris ca sunt foarte bune si ele. Deh, asa e cand ii obisnuiesti pe oameni cu ceva prea bun…

Serviciul e rezonabil la Mangerie, cu chelneri « de meserie », toti baieti, dintre care unii exagereaza cu o politete careia nu cred ca-i inteleg fundamentele. Timpul de servire e cam inegal; in unele zile a fost rapida, altadata a durat aproape trei sferturi de ora pentru al doilea fel. In orice caz, pranzul acolo nu e pentru angajatii de rand, ci numai pentru sefii care-si pot permite o pauza de cel putin o ora si jumatate, daca vor sa manance un meniu complet.

Preturile sunt destul de bune la Mangerie, ceva mai mici decat la Nicolai. Cel mai scump fel e bibanul salbatic, la 124 de lei. Antreurile sunt intre 30 si 40, pestele intre 40 si 60 (cu bibanul care face singura nota discordanta), carnea intre 60 si 80, pastele si salatele in jur de 30, iar deserturile 19 lei pe toata linia. Cu 3 – 400 lei pentru doua persoane mananci excelent la Mangerie, cu un meniu complet si cate un pahar cu vin bun.

La Mangerie a reusit sa intre direct in topul restaurantelor bucurestene, alaturi de Cantina, in « aripa » franceza a clasamentului. Pentru moment, Nicolai are avantajul ca cheful francez e acolo tot timpul si poate improspata oricand meniul. La Mangerie nu cred ca au intentia sa-l schimbe prea curand (de meniu vorbesc), mai ales ca e tiparit deja pe carton, nu pe o foaie detasabila de hartie, ca la Nicolai. Eu sper sa le mearga bine amandurora.

(o cronica subiectiva)

Se spune ca cel mai puternic instrument de marketing pentru un restaurant este sa stii ca tot timpul il gasesti pe patron acolo, sa vezi ca-si cunoaste clientii si ca acestia il cunosc, la randul lor, si ca se considera musafirii lui. Asa fac cucoana de la Jaristea,  Nicolai la Cantina lui, cel de la Select, cei de la DonCafe si multi altii. Si mai e ceva care face diferenta, un lucru care se vede si se simte cu usurinta: daca pentru acel patron e singura afacere, sau doar una dintre mai multe.

Nu stiu cat marketing de servicii sau de hospitality a studiat Romica, insa chiar daca nu ar fi citit un singur rand, sunt sigur ca si-ar fi facut afacerea exact in acelasi fel, pentru ca se vede usor ca are reflexul de client service si ca face asta cu placere. Si cu mult instinct. Romica nu mai are alta afacere. Micul (dar nu foarte) restaurant de pe strada Sofia e singura lui sursa de venit. Inainte l-a avut pe Clucerului, langa Arcul de Triumf, insa l-a mutat in Piata Dorobantilor de curand.

S-a ocupat singur de renovare, il vedeam acolo zi de zi, luni de-a randul. Romica nu e un arhitect faimos. Prin urmare, resturantul lui nu arata ca unul amenajat de un arhitect faimos. Nu arata nici ca restaurantul unui bogatas, pentru ca Romica nu pare sa fie un bogatas. A facut ce a putut si el mai bine, cu multa grija pentru banii lui. Nu a iesit rau. Exile – pentru ca asa i-a spus restaurantului – e intr-o casa veche, cocheta, cu multa personalitate, intr-o zona in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate. Sunt sigur ca Romica a ales locul acela pentru mica gradina din fata. Cine nu ar vrea sa manance in gradina, intr-un loc in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate? Chiar si copacii batrani si veveritele din ei.

La Romica vin la pranz oameni care lucreaza la firmele din zona. Seara vin cei din cartier, cu copii mici, mari, parinti si bunici. Ca la Jadoo, despre care am mai scris. Ca si acolo, cei mai multi sunt instariti. Si cei de la pranz si cei de seara. Romica ii primeste pe toti cu bratele deschise, cu zambetul mereu pe buze si cu aerul lui de om fericit. Asta le place clientilor, care-i spun deja pe nume de la a doua sau a treia vizita acolo. Si Romica face la fel, si are memorie buna. Romica se asaza cand la o masa, cand la alta, sta de vorba cu musafirii, bea cate ceva cu ei si se bucura. Se bucura si clientii, mai ales cei de pe partea femeiasca, pentru ca Romica e baiat chipes, tanar, cu parul ondulat, in blugi, cu camasa descheiata la doi nasturi (daca nu chiar la trei cand e canicula) si cu un lant discret pe pieptul bronzat si viril.

Foarte important la un astfel de restaurant e ca mancarea sa nu fie rea. Daca se poate, nici macar un singur fel. Si la Romica nu e rea, ba unele feluri sunt chiar bune. Eu ma duc rar la Romica pentru ca nu sunt innebunit dupa mancarea italieneasca si, cu atat mai putin, dupa bucatarul lui Romica. Insa fetele de la mine de la birou merg foarte des acolo. Si incearca sa ma convinga ca mancarea e chiar foarte buna. Chestie de gust…

Romica s-a oprit cu studiul marketingului la capitolul in care scrie ca prea multe feluri nu pot sa-ti inspire toata increderea si ca, chiar daca gasesti un bucatar care sa stie sa le fac bine pe toate, s-ar putea sa nu-ti poti permite sa-l platesti. Si ca zambetul frumos, parul ondulat si pieptul viril nu pot salva situatia chiar in orice conditii.

Romica a citit undeva (si daca nu ar fi citit, sigur ar fi facut la fel, din instinct) ca daca intr-un astfel de restaurant le dai oamenilor mancare italieneasca, daca nu iti asumi riscuri inutile, nu faci prostii flagrante si nu sari calul cu preturile, atunci nu prea ai cum sa dai gres. Mai ales daca tu insuti arati ca un italian tanar, frumos si vesel, iubitor de fotbal si de masini, cu par ondulat, piept bronzat si viril si nu cu prea multi nasturi incheiati la camasa.

Si Romica asa a facut: iti da supe, aperitive, salate, fructe de mare, paste, multa carne si multa pizza. Nu par sa fie feluri pentru care sa vii din alt cartier ca sa le mananci, insa merg bine, nu ai surprize. In meniu au denumiri si descrieri pretentioase, care parca vor sa te tina la respect. Nu stiu de ce a vrut Romica sa fie astfel, mi se pare cu totul pe dos fata de spiritul locului. Insa, o fi stiind Romica ceva ce eu nu inteleg. Preturile lui nu sunt mici, dar nici nu ia pielea de pe tine. Aperitivele sunt pe la 20-30, la fel si salatele. Pastele si pizza in jur de 20, carnea si pestele intre 25 si 50, iar supele 10-15.

Cand o sa-mi fac restaurantul meu, la care visez de cand eram mic, sigur o sa ma inspir si din “exilul” lui Romica. Doar ca eu nu prea o sa mai am ce par sa-mi ondulez si nici sa tin doi nasturi descheiati la camasa nu-mi va mai fi de mare folos…

(o cronica subiectiva)

Cochetul bistrou de pe Beller a fost deschis de George Copos, cu multi ani in urma, care l-a vandut lui Nicolae Ghinea (cel care are magazinele Nic si alte acareturi in zona), care l-a inchiriat patronului de la White Horse, care nu a schimbat nimic, nici macar paginile jerpelite rau ale meniului, ramase de la Copos, pentru ca nu avea nevoie sa schimbe ceva pentru ca lucrurile merg foarte bine la Belle Epoque asa cum le-a lasat Copos si pentru ca vor merge bine si in continuare si, atunci, pentru ce sa mai schimbi ceva?

Copos nu si-a asumat multe riscuri si a mers pe o reteta sigura, si in Romania si peste tot in Europa: un bistrou sau o braserie intr-o locatie buna, stil traditional (decor, ambianta, mancare), banchete in loc de scaune, pe unde se poate (succes garantat), serviciu rapid, multa bere, mancare intre acceptabila si buna (important e sa nu fie rea), preturi rezonabile.

Restaurantul e la parterul unui bloc din Piata Dorobantilor, fara terasa, insa cu cateva mese puse direct pe trotuar, cu vedere buna spre fauna de la Turabo si la masinile parcate pe trotuar. E amenajat ca un bistrou tipic belgian, cu foarte mult lemn inchis la culoare, multe obiecte vechi pe post de decor, lumina calda, destul de redusa, fara fete de masa, vesela simpla.

Meniul e si el belgian si cred ca nu a fost schimbat de multi ani, poate chiar de la deschidere (vorbesc aici si de mancare si de hartiile murdare, ferfenitite si cu greseli de gramatica). Au cateva antreuri (inele de ceapa, pateu de casa, spanac, varza de Bruxelles gratinata, paine prajita cu hering in otet), vreo 20 de feluri principale, din care unele mai putin obisnuite bucurestenilor (carne de vita flamanda cu sos de castraveciori si piure cu praz, tocanita belgiana, somon cu sos de bere si andive, somon cu Joulienne de legume si sos de lamaie), salate si sandviciuri (croque madame & monsieur, evident!), niste deserturi si un meniu separat cu cateva fructe de mare, prezentate ca “Specialitati La Belle Epoque”. Si mai au si un “meniu al zilei”, scris cu creta pe o tablita (tot evident), cu unul sau doua feluri de mancare gatita.

Am mancat de multe ori la ei, fiind aproape de biroul meu si pentru ca sunt genul de restaurant la care te hotarasti sa mergi cand cauti ceva aproape si rapid sau cand treci prin fata lui si iti aduci aminte ca ti s-a facut foame. Cred ca sunt foarte putini cei care se suie in masina ca sa vina in mod special la Belle Epoque pentru un anume fel de mancare sau chiar pentru vreo bere. Am gustat din fiecare fel, dar nu si din fructele de mare, despre care mi-e greu sa cred ca ar putea fi altfel decat congelate sau la conserva, de la supermarket, uitandu-ma la preturi si stiind ce logistica impresionanta ar trebui pusa in functiune ca sa poti manca asa ceva la Bucuresti si sa aiba acelasi gust ca la Liege, la Cherbourg sau la Atena.

Un singur lucru mi-a displacut foarte tare odata la ei, un porc cu sos alb (cred ca file de porc cu sos de branza si oregano). Dintre celelalte feluri, unele sunt acceptabile, ca la cantina (spanac cu oua, cateva deserturi banale) iar altele sunt mai bune (mie imi plac mai mult cele cu sos, somonul si vita, dar si bilutele de cascaval). De vreo doi ani, eu iau numai carnati belgieni cu piure de cartofi, muraturi si o bere cand merg la Belle Epoque.

Restaurantul e mai mereu plin. La pranz se mananca mult si se bea mai putin, seara se schimba radical proportia. Preturile sunt normale: 15-20 de lei pentru antreuri, 30–40 felurile principale si fructele de mare (cea mai scumpa e o vita, la 45). Meniul meu “fix” produce un transfer de 44 de lei dinspre buzunarul meu catre cel al succesorului lui Copos.