Ultimul cuvant in dezbaterea “recrutor” sau “recrutator”

Iti place pagina? Recomand-o!

Cum denumirea celui care face recrutari nu e inca bine definita si inclusa definitiv in lexicul si in dictionarele limbii romane, am rugat un specialist de la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti sa analizeze cazul si sa ne trimita un punct de vedere stiintific, pentru care ii multumesc si in numele cititorilor. Este vorba despre doamna Conferentiar Isabela Nedelcu, care este, de asemenea, cercetator la Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Romane – instanta suprema in materie de normative lingvistice. GB

Recrutor sau recrutator?

Interesat să afle ce cuvânt preferă vorbitorii pentru denumirea persoanei care recrutează și de ce, George Butunoiu – recrutor/recrutator de meserie – a realizat pe blogul său un sondaj, ale cărui rezultate sunt următoarele: 66% pentru recrutor, 13% pentru recrutator, 10% pentru ambele variante, 6% pentru niciuna dintre variante și 5% pentru „nu știu/nu răspund”.

Întrebarea care se ridică este de ce se ezită în alegerea uneia dintre variante și dacă există vreo justificare pentru coexistența acestor forme. Cum se procedează în mod obișnuit atunci când apar dileme în privința utilizării unei forme, se consultă dicționarul și se compară ceea ce dă dicționarul cu ce se constată în uz.

Varianta recrutor – preferată, după cum se observă, de cei care au participat la sondaj (și după cum o dovedesc și atestările de pe internet) – este înregistrată în mai multe dicționare, printre care Dicționarul limbii române (DLR, Tomul XIII, R–SCLABUC, 2010), Dicționarul explicativ al limbii române (DEX, 2009), Marele dicționar de neologisme (MDN, 2008) și Dicționar de cuvinte recente (DCR, 2013). În aceleași dicționare, recrutator nu apare. De notat că în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM, 2005) nu sunt incluse nici forma recrutor, nici recrutator.

Definit în DEX ca „1. persoană care făcea recrutări în armată; 2. persoană care recrutează membrii pentru un partid, pentru o asociație etc.”, recrutor provine din fr. recruteur, înregistrat, de pildă, în Le Nouveau Petit Robert (2010), cu sensurile: „1. [în trecut] cel care era însărcinat să recruteze soldați și [cu sens restrâns] să facă angajări în armată; 2. fig. persoană care caută aderenți, clienți, personal”. Cuvântul are atestări în română încă din secolul al XIX-lea: „Vorbele noastre de aci îi ating numai întru atâta, întrucât le ating relațiile lor cu administrația inferioară a statului [...] îi atinge adeseori executorul, îi atinge recrutorul” (T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, 1882); „În zadar medicul recrutor constată degenerarea rasei române” (M. Eminescu, Publicistică, 1882).

În schimb, recrutator este format în română de la verbul a recruta cu sensurile: „1. a lua și a înscrie în evidența autorităților militare un tânăr în vederea încorporării; a se prezenta pentru încorporare sau pentru înregistrare în evidența armatei; 2. fig. a angaja, a primi pe cineva pe baza unei alegeri; a atrage, a câștiga pe cineva pentru o anumită activitate” (DEX). De la același verb a recruta s-a format și recrutător, care, spre deosebire de recrutator, este înregistrat în DLR și definit aici prin sinonimul recrutor cu sensul din domeniul militar „persoană care recrutează”.

De ce s-au creat în română două forme pentru a exprima autorul acțiunii (agentul) și cum se explică diferența dintre recrutator și recrutător? Variantele -ator și -ător ale sufixului de agent -tor sunt selectate în funcție de vechimea verbului de conjugarea I (cu sufixul de infinitiv -a) care reprezintă baza derivării; vezi colindător < colinda, fumător < fuma, jucător < juca și angajator < angaja, depanator < depana, finanțator < finanța. Faptul că derivatele cu ­-ator trimit mai clar la verb arată că acestea sunt formații noi în limbă.

În paralel cu recrutor, în limba actuală, se utilizează în special varianta recrutator deoarece vorbitorii simt verbul a recruta ca fiind nou, când nu se referă la domeniul militar. Totuși, foarte rar, recrutător este utilizat, ca și recrutator, cu sensul lui recrutor din domeniul resurselor umane: „Ca recrutător, primul lucru pe care îl observi la un candidat este motivaţia de a lucra în compania pe care tu o reprezinţi” (documents.tips); „Un tovarăş munceşte ca recrutător în Bucureşti” (groparu.ro).

Variantele recrutător și chiar recrutator sunt, la rândul lor, atestate în secolul al XIX‑lea. De pildă, la R. de Pontbriant, în Dicţionar româno-frances (1862), este înregistrat recrutător, nu și recrutor, la Fr. Damé, în Nouveau dictionnaire roumain-français, vol. III (1894), apar și recrutător, și recrutor, iar la I. D. Negulici, în Vocabular român (1848), este menționat numai recrutator cu sensul, pe care îl avea și recrutător, „care face recrutația” (recrutație însemnând „fapta de a recruta, de a lua la oaste”).  

În concurența care se manifestă în prezent între recrutor și recrutator, se impune recrutor datorită, în mare măsură, apropierii sale formale de engl. recruiter, folosit frecvent în limbajul corporatiștilor, înregistrat în DCR (2013) cu sensul „specialist în resurse umane care face recrutare de personal”. Acesta este și sensul actual – preluat din engleză – pe care îl au, în domeniul resurselor umane, recrutor și recrutator.

Așadar, în limba actuală, cei mai mulți vorbitori preferă, probabil și pentru că e mai scurt, cuvântul recrutor, care este împrumutat, nu pe cel format în română (recrutator). Cuvântul împrumutat din franceză este reactivat sub influența modelului englezesc, sensul său nemaifiind legat de domeniul militar (unde, cum se știe, nu se mai fac recrutări).

Și în alte cazuri, agentul poate fi redat prin două cuvinte, asemănătoare ca formă, dar cu etimologie – și vechime – diferită. În articolul De ce autorii Republica.ro sunt „contributori”?, am analizat formele contributor și contribuitor (alături de colaborator), prima preluată din engleză, iar a doua creată în română. Oscilația ori preferința pentru una sau alta dintre variante e favorizată, așa cum reiese din analiză, și de faptul că dicționarele fie nu le înregistrează, fie le înregistrează cu un sens limitat în raport cu uzul. Dintre contributor și contribuitor – neincluse în cele mai multe dicționare sau, acolo unde sunt înregistrate, cu un sens care nu se întâlnește în mod curent în uz –, unii vorbitori preferă cuvântul derivat în română, considerând că celălalt (contributor) este un barbarism. În schimb, din perechea recrutor – recrutator, cei mai mulți vorbitori aleg varianta împrumutată cu multă vreme înainte și fixată în limbă în locul variantei formate în română, dar necuprinse în dicționarele actuale. La răspândirea unei forme sau a alteia contribuie cu siguranță și lucrările lexicografice și normative consultate de mulți vorbitori. Pe de altă parte, existența în limbă a numeroase nume de agent care conțin elementul sufixal -ator favorizează utilizarea paralelă a derivatului recrutator.

Pe lângă formele menționate, poate fi atrasă în discuție și forma recrutant, propusă în comentariul său de un participant la sondajul de la care am pornit. Forma se poate explica prin analogie cu numeroase alte cuvinte cu aceeași finală, care sunt împrumuturi din franceză: participant < fr. participant, simpatizant < fr. sympathisant. Pentru explicarea apariției formei recrutant se poate invoca de asemenea modelul atacator – atacant, executorexecutant, în care unul dintre cuvinte are sens mai general (atacator, executant), iar celălalt este utilizat, de obicei, cu un sens restrâns (executor, atacant se întâlnesc adesea în grupări precum executor testamentar, executor judecătoresc; atacant al unei echipe sportive).

Toate cuvintele discutate fac legătura între un verb care exprimă o acțiune și agentul ei (cel care face acțiunea). Regăsim în structura lor o componentă care trimite la verbul respectiv și o componentă sufixală care indică agentul: ‑or, ‑ator, -ător, -ant. Unele dintre cuvinte, ca recrutor, executor, executant, atacant, participant, simpatizant, sunt împrumutate din franceză, dar structura lor este analizabilă în română (se pot recunoaște sufixele -or și -ant atașate la verbele a recruta, a executa, a ataca, a participa, a simpatiza).

Prin urmare, pentru exprimarea agentului, avem a face fie cu împrumuturi mai vechi sau mai recente, de multe ori din franceză (recrutor, executor, executant, atacant, simpatizant), fie cu formații românești mai vechi sau mai noi de la verbe (fumător, jucător, atacator, finanțator, recrutator, recrutant). Unele formații noi, influențate de modele străine, dublează derivate existente în limbă, putând fi justificate prin faptul că limitează într-un anumit fel domeniul în care se realizează acțiunea. Dar, în multe cazuri, acestea sunt creații facile și superflue din punctul de vedere al limbii.

Cuvântul recrutator este sinonim cu recrutor, fapt pentru care recrutator nu este considerat necesar, de aceea cei mai mulți vorbitori nu îl folosesc, preferând cuvântul recrutor, întâlnit mult mai frecvent și înregistrat în dicționare actuale.

***

Isabela NedelcuIsabela Nedelcu este conferentiar doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti si cercetator la Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Romane.

Incepand din 2002, Isabela Nedelcu a colaborat la proiectele Sectorului de gramatica din Institutul de Lingvistica, finalizate cu publicarea lor la Editura Academiei Romane si la Oxford University Press: Gramatica Academiei (2005, 2008), Dinamica limbii romane actuale. Aspecte gramaticale si discursive (2009), Studii de istorie a limbii romane. Morfosintaxa limbii literare in secolele al XIX‑lea si al XX-lea (2012, 2015), The Grammar of Romanian (2013), The Syntax of Old Romanian (2016), iar in prezent este colaborator la proiectul Variatie sintactica in romana actuala nonstandard.

In prezent, Isabela Nedelcu preda cursuri de morfologie, sintaxa, cultivare a limbii si este indrumator al practicii de specialitate din cadrul masteratului de lingvistica. A tinut de asemenea cursuri si seminare de fonetica si fonologie, lexicologie si semantica, stilistica, redactare de text, limba romana pentru studentii straini.

Pe langa lucrarile mentionate, Isabela Nedelcu a mai publicat trei carti ca unic autor: Categoria partitivului in limba romana (Editura Universitatii din Bucuresti, 2009), 101 greseli gramaticale (Humanitas, 2012; tiraj nou, 2013), Particularitati sintactice ale limbii romane in context romanic. Infinitivul (Editura Muzeului National al Literaturii Romane, 2013), iar, in calitate de coautor, printre altele: Gramatica de baza a limbii romane (Univers Enciclopedic Gold, 2010, 2016) si Morfosintaxa limbii romane. Sinteze teoretice si exercitii (Editura Universitatii din Bucuresti, 2010).

Problemele pe care le ridica exprimarea corecta in limba romana si cercetarea dinamicii limbii actuale se afla printre preocuparile de baza ale Isabelei Nedelcu, asa cum o dovedesc o serie de articole (publicate in reviste de specialitate sau in volume colective ori pe internet) si cartea 101 greseli gramaticale. Alte preocupari ale sale privesc indeosebi sintaxa si semantica grupului nominal si a grupului prepozitional, precum si descrierea gramaticala, istorica si din perspectiva tipologica a infinitivului romanesc.

Intreaba sau comenteaza         (5 comentarii)



  1. Anonymous 2 - 03.04.2017 la 2:09 pm

    Este fascinant cum se repeta unii in articole si nu numai. :) http://www.georgebutunoiu.ro/blog/index.php/2014/06/05/cum-se-zice-recrutor-sau-recrutator/

    Mike B, ce mai conteaza? :) )

  2. Mike B - 02.04.2017 la 8:55 pm

    @all,
    A trecut si era cind orice occidental avea doua carti in casa….paginile albe si paginile galbene/aurii.
    Acum nu mai are nici o carte !

  3. Mike B - 02.04.2017 la 8:53 pm

    Auleu! Pai asta subiectul si abordarea aceasta are legatura directa cu postarea cealalata in care George sugera ca cei de 50+ sa nu devina ridicolo si sa degajeze!!!

    In era Fesbuc-ului, a Twitter-ului, a VKontakte etc. …. asa o abordare = dezastru.
    Spuneti merci daca se scriu toate cuvintele!

    Unii foloseau termenul “dinozaur”….

    “Speciile care nu se adapteaza pier”…. a citat unul (me!) care asemenea altor blogeri ( presupun “un Domn”, Florin, Dorina…) este si el suficient de “delusional” sa citeasca, sa invete si alte prostii total inadegvate lumii contemporane.

    Trebuie sa ne adaptam, George !!!

    • BD - 03.04.2017 la 10:54 am

      Apropo de adaptare – La antipozi vezi limba suedeza: zlatanera (a domina), googlar (a cauta pe google), ogooglebar (de negasit pe google). Intre ele, ‘snippa’ a avut un profund impact in societatea suedeza.

      Din ce auzeam (n.a. daca zic citeam mi-e ca sunt catalogat in categoria inadecvati, nu ca imi displace, dar nu e cool si intru cu “brandul personal” in gard, asa mi-a zis mie coach-ul pe care l-am frecventat o singura data din motiv de lipsa de potrivire si viziune comuna), adaptarea “dinozaurilor” de acolo e sa invete spaniola si sa se care…

    • un domn - 03.04.2017 la 1:37 pm

      servus Mike
      am fost in vizita la Berlin si cu drag l am admirat pe brachiozaurul de acolo (in prima sala de vizitare a muzeului de stiinte ale naturii), apoi cu drag am admirat o colectie de stibine (flori de mina) cuartz…una colectata chiar de la minele din Baia Mare !!!! slava Domnului ca mai exista muzee ! ca sa ma pot impaca cu Viitorul, io cred ca TREBUIE sa inteleg foarte bine Trecutul !
      p.s gastronomic daca nu ai fost recent prin Berlin este un loc popular (https://www.block-house.de/block-house-restaurant-best-steaks-since-1968/) unde se manca cu drag si savoare o vita fripta ca la Copenhaga , Londra..

Intrebari si comentarii


× 1 = one