In orice firma sau institutie, fie ea din Romania sau de aiurea, sunt cativa oameni constiinciosi si onesti prin natura lor, care ar munci la fel in orice conditii. Ceilalti muncesc mai mult si mai bine doar de frica. Cum slabeste supravegherea, cum se duce si productivitatea pe apa sambetei, si asta instantaneu. Sigur, in discursurile publice ale managerilor, de orice fel ar fi ei, se vorbeste numai despre motivare, niciodata despre frica. Insa a scoate in fata stimulentele, sau, dimpotriva, teama de a le pierde, de a nu mai primi recompense, mariri de salariu, avansari in cariera etc., inseamna a vorbi despre acelasi lucru, in fond. Nu pot exista recompense fara frica asociata de a nu le (mai) primi. Si in tarile civilizate aceste mecanisme functioneaza la fel, desi mai subtil si de multe ori cu bataie indirecta: punitate sociala difuza, limitarea accesului la oportunitati, marginalizare sociala si profesionala etc. De aceea, autoreglementarea e o utopie frumoasa pentru Romania in acest moment, si va fi inca multa vreme de acum inainte. Fara un mecanism de dublu sau chiar triplu control, nimic nu poate functiona fara suspiciune in Romania in acest moment; nici macar la Biserica sau la Academia Romana, adica acolo unde ar trebui sa fie efluvii de moralitate. Unde au dus autonomia locala, descentralizarea, achizitiile publice lasate la mana fiecarei institutii (a managerilor, mai bine spus), autonomia universitara? Dar toate categoriile profesionale care functioneaza in regim de autoreglementare: magistratii, avocatii, notarii, farmacistii si multi altii? Cate dintre aceste Consilii Superioare, Asociatii, Comisii, Autoritati sau ce mai sunt ele, nu au ajuns sau nu sunt pe cale de deveni adevarate sindicate mafiote? Fara o Justitie credibila si fara un sistem eficient de punitate sociala, nu poti lasa pe nimeni sa-si stabileasca singur regulile jocului si sa-si acorde siesi salarii, sporuri, beneficii, bonusuri si privilegii. Poate ca dupa vreo cinci ani de functionare ireprosabila si irevocabila a Justitiei se poate gandi cineva sa inceapa o introducere progresiva, treptata si foarte lenta, a autonomiei, autoguvernarii si autoreglementarii in Romania. Daca vor avea posibilitatea sa munceasca mai putin si sa primeasca mai mult decat li se cuvine, sa foloseasca resursele institutiei in interes personal sau chiar sa fure, cei mai multi angajati o vor face, daca nu le e frica de urmari. Cei cinstiti vor fi extrem de frustrati si de suparati si le va scadea productivitatea de inima rea, in consecinta. Insa supararea lor se va indrepta mult mai mult catre institutile sau catre sistemul social care permit asa ceva, decat catre profitori, impostori si hoti. Studiile au aratat clar ca injustitia e mult mai greu de suportat decat greutatile, de orice fel ar fi ele, dar asta numai daca aceste greutati sunt distribuite uniform si suportate echitabil de catre toti membrii grupului sau societatii. Cu alte cuvinte, contrar aparentelor si chiar daca nu recunosc in public (sau chiar daca nu isi dau seama si au asta doar in subconstient), oamenii prefera o frica echitabila si cu reguli clare absentei totale a pedepsei.
Archive for September, 2010
Daca frica nu e, nimic nu e!
Monday, September 20th, 2010Trattoriile Roma – cum se construieste un “brand”
Friday, September 3rd, 2010(o cronica subiectiva)
Sa ai langa tine un office building cu mare staif, cu peste 1,000 de oameni bine, foarte bine si indecent de bine platiti in el, sa nu mai fie niciun alt restaurant cat de cat frecventabil in jur si totusi sa nu-ti calce niciunul pragul – asta da performanta!
Despre primul lor restaurant (isi spun “trattoria”), cel de pe Eminescu, s-a vorbit foarte admirativ, cu multi ani in urma, cand iti planificai cu cateva zile inainte ca sa te duci la o mancare italiana. Luati de val de acest noroc, surprinzator chiar si pentru ei, probabil, patronii s-au hotarat sa treaca la actiune si au mai deschis o Roma in Piata Dorobantilor, in locul unui restaurant unguresc, si in Cotroceni, unde era Opera (de restaurant vorbesc…) inainte. Adica si-au construit oamenii « un brand »!
Am incercat si eu sa intru odata in cel de pe Eminescu, insa am iesit instantaneu, in clipa urmatoare, cu ochii inlacrimati de fum si cu urechile tiuind de vacarmul unei multimi de masochisti transpirati inghesuiti intr-un spatiu minuscul si fara nicio personalitate. Sper, pentru ei, ca mancarea sa fi fost buna si sa-si fi meritat supliciul. Apoi am fost la cel din Piata Dorobantilor, de cateva ori, fiind aproape de biroul meu. Acela e, oricum, frecventabil, mai ales vara, cand poti sta pe terasa. Cu mancarea, nicio surpriza. Pentru optimisti asta e de bine, pentru pesimisti e invers…
Roma de la Opera ar trebui inclus(a) in cursurile de marketing, la lectiile despre cum se fac lucrurile pe dos. Arata lmentabil, mai ales sala de la subsol si terasa. E totul imbacsit, miroase urat, nici foarte curat nu pare. Meniul e imens. Cum au auzit de vreo mancare cu nume italienesc, cum au pus-o acolo. Au si un galantar cu pesti, caracatite si alte astfel de vietati, pe un pat de gheata – ce-o fi cautand acolo? Ca eu nu pot sa-mi imaginez pe cineva care ar putea lua un chelner de mana si sa-i spuna, aratandu-i cu degetul : « Uite, pe ala vreau sa mi-l faceti! »
La recomandarea expresa a chelnerului am luat o vita cu ciuperci si un pui cu ceva sunca si branza prin el. Sigur, in meniu aveau niste denumiri care ni s-au parut caraghioase dupa ce ne-am lamurit despre ce era vorba. Daca nu ne-ar fi fost foarte foame nu am fi mancat mai mult de primele inghitituri din ele. Nici nu ne-am mai gandit sa luam alt fel sau cate un desert. Nici macar cafeaua, ne-am mutat cu cativa metri mai incolo, la cafeneaua office buildingului, ca sa bem una la sfarsit, totusi.
Serviciul a fost si el pe masura. Dupa prima intalnire cu chelnerul, ne-am uitat suspiciosi unul la altul (eu si invitatul meu): « I-ai facut tu ceva? » « Nu! Dar tu? » « Nici eu! Ciudat… Ce-o fi avut cu noi? »
Ne-au adus primul fel dupa vreo 40 de minute. Oare ei isi inchipui ca vreunul din corporatistii aceia platiti cu 200 de Euro pe ora, care iti factureaza si minutele in care iti fac niste fotocopii, va veni la pranz acolo? Rareori mi-a fost dat sa vad un asemenea nonsens!
Am platit 88 de lei.