(o cronica subiectiva)
Se spune ca cel mai puternic instrument de marketing pentru un restaurant este sa stii ca tot timpul il gasesti pe patron acolo, sa vezi ca-si cunoaste clientii si ca acestia il cunosc, la randul lor, si ca se considera musafirii lui. Asa fac cucoana de la Jaristea, Nicolai la Cantina lui, cel de la Select, cei de la DonCafe si multi altii. Si mai e ceva care face diferenta, un lucru care se vede si se simte cu usurinta: daca pentru acel patron e singura afacere, sau doar una dintre mai multe.
Nu stiu cat marketing de servicii sau de hospitality a studiat Romica, insa chiar daca nu ar fi citit un singur rand, sunt sigur ca si-ar fi facut afacerea exact in acelasi fel, pentru ca se vede usor ca are reflexul de client service si ca face asta cu placere. Si cu mult instinct. Romica nu mai are alta afacere. Micul (dar nu foarte) restaurant de pe strada Sofia e singura lui sursa de venit. Inainte l-a avut pe Clucerului, langa Arcul de Triumf, insa l-a mutat in Piata Dorobantilor de curand.
S-a ocupat singur de renovare, il vedeam acolo zi de zi, luni de-a randul. Romica nu e un arhitect faimos. Prin urmare, resturantul lui nu arata ca unul amenajat de un arhitect faimos. Nu arata nici ca restaurantul unui bogatas, pentru ca Romica nu pare sa fie un bogatas. A facut ce a putut si el mai bine, cu multa grija pentru banii lui. Nu a iesit rau. Exile – pentru ca asa i-a spus restaurantului – e intr-o casa veche, cocheta, cu multa personalitate, intr-o zona in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate. Sunt sigur ca Romica a ales locul acela pentru mica gradina din fata. Cine nu ar vrea sa manance in gradina, intr-un loc in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate? Chiar si copacii batrani si veveritele din ei.
La Romica vin la pranz oameni care lucreaza la firmele din zona. Seara vin cei din cartier, cu copii mici, mari, parinti si bunici. Ca la Jadoo, despre care am mai scris. Ca si acolo, cei mai multi sunt instariti. Si cei de la pranz si cei de seara. Romica ii primeste pe toti cu bratele deschise, cu zambetul mereu pe buze si cu aerul lui de om fericit. Asta le place clientilor, care-i spun deja pe nume de la a doua sau a treia vizita acolo. Si Romica face la fel, si are memorie buna. Romica se asaza cand la o masa, cand la alta, sta de vorba cu musafirii, bea cate ceva cu ei si se bucura. Se bucura si clientii, mai ales cei de pe partea femeiasca, pentru ca Romica e baiat chipes, tanar, cu parul ondulat, in blugi, cu camasa descheiata la doi nasturi (daca nu chiar la trei cand e canicula) si cu un lant discret pe pieptul bronzat si viril.
Foarte important la un astfel de restaurant e ca mancarea sa nu fie rea. Daca se poate, nici macar un singur fel. Si la Romica nu e rea, ba unele feluri sunt chiar bune. Eu ma duc rar la Romica pentru ca nu sunt innebunit dupa mancarea italieneasca si, cu atat mai putin, dupa bucatarul lui Romica. Insa fetele de la mine de la birou merg foarte des acolo. Si incearca sa ma convinga ca mancarea e chiar foarte buna. Chestie de gust…
Romica s-a oprit cu studiul marketingului la capitolul in care scrie ca prea multe feluri nu pot sa-ti inspire toata increderea si ca, chiar daca gasesti un bucatar care sa stie sa le fac bine pe toate, s-ar putea sa nu-ti poti permite sa-l platesti. Si ca zambetul frumos, parul ondulat si pieptul viril nu pot salva situatia chiar in orice conditii.
Romica a citit undeva (si daca nu ar fi citit, sigur ar fi facut la fel, din instinct) ca daca intr-un astfel de restaurant le dai oamenilor mancare italieneasca, daca nu iti asumi riscuri inutile, nu faci prostii flagrante si nu sari calul cu preturile, atunci nu prea ai cum sa dai gres. Mai ales daca tu insuti arati ca un italian tanar, frumos si vesel, iubitor de fotbal si de masini, cu par ondulat, piept bronzat si viril si nu cu prea multi nasturi incheiati la camasa.
Si Romica asa a facut: iti da supe, aperitive, salate, fructe de mare, paste, multa carne si multa pizza. Nu par sa fie feluri pentru care sa vii din alt cartier ca sa le mananci, insa merg bine, nu ai surprize. In meniu au denumiri si descrieri pretentioase, care parca vor sa te tina la respect. Nu stiu de ce a vrut Romica sa fie astfel, mi se pare cu totul pe dos fata de spiritul locului. Insa, o fi stiind Romica ceva ce eu nu inteleg. Preturile lui nu sunt mici, dar nici nu ia pielea de pe tine. Aperitivele sunt pe la 20-30, la fel si salatele. Pastele si pizza in jur de 20, carnea si pestele intre 25 si 50, iar supele 10-15.
Cand o sa-mi fac restaurantul meu, la care visez de cand eram mic, sigur o sa ma inspir si din “exilul” lui Romica. Doar ca eu nu prea o sa mai am ce par sa-mi ondulez si nici sa tin doi nasturi descheiati la camasa nu-mi va mai fi de mare folos…
mda, dar puteti sta cu camasa scoasa din pantaloni..
diversitatea…oare cate mii de afaceri decente, la locul lor, gen restaurantul de care vorbesti, se gasesc intr-un orasel civilizat dintr-o tara europeana tot civilizata?
nu au scopuri astronomice, nici toti nu au vreun piept viril aratat cu ostentatie, dar daca unul revine in orasul lui natal se asteapta sa il gaseasca si dupa 15-20 de ani tot acolo pe patronul tratoriei sau micului bistro din colt!
la noi, dupa 5 ani in locul carciumii a crescut o banca, in locul bacanului se vand chinezarii ordinare, etc…aproape ca nu ne regasim.
Daca tot iti plac restaurantele aflate in case cochete, incearca si restaurantul “Mica Elvetie-St. Moritz”, aflat in zona Manastirii Casin. Terasa restaurantului, amenajata in gradina din spate a casei, este absolut superba, iar unele dintre felurile de mancare servite acolo sunt un deliciu. Oricine merge la acest restaurant ar trebui sa incerce carnea de vita pe piatra incinsa. Preturile sunt destul de mari, dar merita.
Am fost acolo de cateva ori. Nu am mancat ceva despre care sa-mi aduc aminte. Am vazut faza cu pietrele si am si gustat de la un vecin de masa. Nu are cum sa iasa mai buna decat cea facuta de un bucatar bun – si nici nu a fost, evident. O sa scriu despre ei in curand.
GB
Chestie de gust…
si mie mi s-a parut super cool ideea cu piatra, dar rezultatul e cel putin dezamagitor. recunosc ca nu ma pricep la vita, d’aia ma si duc la restaurant sa mananc facuta de altcineva. hei, nu am nimic cu restaurantul (patronul ar putea fi un bucatar ok dar sigur este un manager bun!)! dar cu conditia sa gateasca bucatarul!
George: cand o sa iti faci restaurantul o sa semene mult mai mult cu ceea ce iti visezi decat cu reusitele altora. sincer si eu ma gandeam la asa ceva si incerc mai degraba sa gasesc greseli pe care sa le evit decat surse de inspiratie.
Am fost la Exile intr-o duminica dupa-amiaza prin iunie (2010) cu sotul. Am cerut 2 optiuni de mancare (nu mai retin exact), nu aveau niciuna din ele. Meniurile erau, sincer, facute parca de o gospodina la imprimanta fiului de acasa, cu niste foi de hartie mici, uzate, pe alocuri efectiv deteriorate. Nu voi intelege niciodata de ce unele restaurante au pretentii dar nu fac macar meniuri decente. Am vrut apa minerala, nu mai aveau, am luat in final doar o apa plata si un capuccino. Ce m-a deranjat a fost ca dupa ce ne-am asezat la masa am observat ca in scrumiera era o guma de mestecat. Pt. chelnerul care ne-a servit nu a fost suficient de important pt. a schimba scrumiera. Era foarte cald in acea zi si pe terasa mai era o singura masa ocupata inafara de noi. Masa la care ne-am asezat, de lemn, veche, avea la un colt sipcile din care era facuta desprinse, cu un mare cui iesind inafara, fata de care chiar trebuia sa fiu atenta sa nu ma zgarii. Asta a fost tot, am baut apa si capuccino si am plecat. Dezamagitor pt. locatie, pretentii si pt. nivelul preturilor.