(o cronica subiectiva)

Daca ar face cineva un mic sondaj printre patronii de restaurante din Bucuresti si i-ar intreba ce ar alege intre un mic restaurant mediocru si un bistrou bun, cred ca aproape toti ar raspunde in cor: “Vrem restaurant, oricat de prost ar fi, numai restaurant sa fie, si nu bistrou!” Pe de alta parte, toti cei pe care ii stiu eu (de clientii mancaciosi vorbesc) ar prefera un bistrou mediocru unui restaurant mediocru, ca sa nu mai vorbim de un bistrou bun unui restaurant mediocru. Sa inteleaga fiecare ce vrea de aici.

Doamna Maria Popa, despre care am auzit ca a lucrat (sau lucreaza inca) la ambasada Angliei, de peste drum, si despre care am citit pe Internet ca a fost bucatareasa, a deschis restaurantul acum vreo doi ani in locul unui Trocadero prafuit si insipid. Nu stiu unde a fost bucatareasa doamna Popa, insa ambitia ei a fost sa aiba un restaurant “cu staif”. Vezi asta chiar inainte de a ajunge acolo, cand te uiti pe pozele cu cupe de sampanie fina de pe site, de iti vine sa duci instinctiv mana la portofel ca sa vezi daca o sa-ti poti permite: “Chez Marie este un restaurant elegant si intim situat in centrul Bucurestiului, un spatiu ideal atat pentru business cat si pentru relaxare, cu specialitati si bauturi din bucataria internationala. Va invitam sa ne pasiti pragul intr-o atmosfera deosebita, ce va imbie sa va bucurati de aroma fiecarui moment petrecut alaturi de noi.” – ne scrie doamna Popa. A vrut sa ne faca o surpriza, fara indoiala, cine s-ar fi gandit la asa ceva cand aude de un restaurant care se cheama “Chez Marie”?

Casa din apropierea Bisericii Anglicane e bine amenajata, curata, si are o terasa cu vedere frumoasa spre biserica si spre parcul de la Icoanei. Doamna si fiul cu ambitii de proprietari de restaurant elegant au pus acolo mese mici si inghesuite, de bistrou, de a trebuit sa imi sug burta si sa ma aplec de fiecare data ca sa fac loc chelnerului care trecea cu niste farfurii amenintatoare chiar peste capetele noastre. As fi facut-o cu drag si cu amuzament intr-un bistrou insa ma enerveaza sa o fac intr-un restaurant cu pretentii. Toane de client nesuferit, evident…

Am auzit ca restaurantul e mai mereu plin, si asa l-am vazut si eu. Multi oameni cunoscuti, intelectuali mai ales, dar si politicieni, artisti de televizor, oameni din business, turisti; majoritatea tineri – si nu dintre cei saraci -, voiosi, politicosi, cu aer civilizat, spre dispretul interlopilor si al fufelor care, se pare, nu considera Chez Marie un loc frecventabil.

Doamna Marie nu se multumeste cu putin. Nu a atins inca suta de feluri in meniul sau international, dar nici mult nu mai are pana acolo. Spirit renascentist, doamna e specialista in carpaccio de caracatita, in cocktailuri din fructe de mare, in somon fume, fasole batuta, calamari si creveti, salata de vinete, Buffalo wings, salate de toate alte felurile, supe si ciorbe, in zece feluri de pui, sarmalute, pesti si fructe de mare, tochitura, chili con carne, rata, miel, porc, in vreo 15 garnituri si, mai ales, in sase feluri de vita…

Prima data am fost in grup, cu vreo sase prieteni care, stiind de mania mea cu cronicile, m-au lasat liber prin farfuriile lor, asa ca am putut gusta din cel putin zece feluri diferite. “Ei, nu-i asa ca vita e absolut delicioasa?” “Si rata? Rata, George, ai mai mancat undeva ceva atat de bun?” “Dar de dorada asta ce zici? Ei?” Aici cineva are o problema, si nu sunt sigur ca eu sunt acela, desi conform legilor statisticii asa ar parea. In afara de o crema de ciuperci, eu nu am gasit nimic “absolut delicios”, adica ceva pentru care sa strabat Bucurestiul ca sa vin sa mananc (la) “Chez Marie”. Nu a fost nimic rau, unele mi s-au parut chiar bunicele si sunt sigur ca daca as mai merge la ei as mai da peste cateva lucruri foarte bune, printre zecile de feluri din meniu. Insa nu cred ca va fi vreo vita printre ele, si nici legume.

Preturile sunt rezonabile la doamna Marie. Cu 100 de lei, sau chiar ceva mai putin, poti manca un meniu complet, cu un pahar de vin si cu o cafea la sfarsit. Cele mai scumpe sunt felurile cu peste si fructe de mare si vita, care mai sar uneori de 40 de lei.

“Chez Marie” nu e tocmai un “chez”, asa cum ti-ai imagina prima data cand ii auzi numele, si nu are nimic frantuzesc in el. E un restaurant bucurestean tipic. De succes, insa, spre norocul doamnei si al fiului.

(www.restograf.ro)

(o cronica subiectiva) – (www.restograf.ro)

Daca ar fi pe mana cui trebuie, micul restaurant cu marea lui gradina ar putea fi unul dintre cele mai frumoase si mai de succes localuri din Bucuresti. Insa nu a fost sa fie, si nici nu va fi.

Sa presupunem ca un om obisnuit are o casa mica si cocheta, fara etaj, intr-o zona inca plina de poezie din centrul Bucurestiului, cu o gradina imensa in fata, plina cu copaci mari, batrani si umbrosi. Sa mai presupunem ca omul acela vrea sa-si faca un restaurant acolo, un bistrou, o terasa sau ceva de felul acesta; fie de placere, ca sa isi invite prietenii si sa mamance in fiecare zi impreuna sub copac, fie ca pe o mica afacare, ca sa-si hraneasca familia, fie din cine mai stie ce alte motive. Sa ne mai imaginam ca omu’ are putini bani, foarte putini. Ce credeti ca ar face, deci, omul acela obisnuit?

In primul rand, ar face curat. Ar strange excrementele de caine si de alte dobitoace, ar da cu matura, ar da casa cu var, ar varui si copacii si zidurile din jur, care marginesc curtea, ar sapa gradina si ar pune niste flori, ar da cu furtunul si cu stropitoarea prin jur… lucruri din astea simple, care nu te costa decat niste transpiratie si cateva julituri. Apoi, s-ar aseza cu nevasta la umbra sub un copac batran si ar spune: “Femeie, oare ce le-ar placea oamenilor sa manance cand vin intr-un loc ca acesta si se asaza la umbra sub un copac batran? Si oare ce gasim noi de cumparat in piata? Si, din ce gasim acolo, ce stim noi sa pregatim mai bine? Crezi ca din intersectia acestor multimi ar putea iesi vreo 10 – 15 feluri bune pe zi?”

Insa patronul Livezii cu Visini nu e un om obisnuit. Prin urmare, vrea sa faca lucrurile taman pe dos decat le-am face noi, astilalti. In primul rand, tine gradina aceea cu farmec nebucurestean intr-o mizerie cum rar am mai vazut la vreo terasa din centru. Cand intri in curte, mai intai dai peste un loc viran, lasat in paragina, fara urma de verdeata pe el, cu gunoaie, moloz si resturi (e cel din poza in care se vede si poarta). Apoi iti sar in ochi zidurile (si cele ale casei si ale curtii) pe care cineva a intins la repezeala si in sictir o vopsea urata, ceva intre visiniu si caramiziu inchis, fara sa curate sau sa repare inainte. Intr-o astfel de gradina imensa abia daca sunt cateva flori, si acelea nu in pamant, ci in ghivece, neingrijite si ofilite. In rest, mai mult tufe anemice de gard viu, care traiesc doar de pe urma ploilor din ultima vreme. Si,ca sa extrapolez putin, eu sunt sigur ca la Livada e bine “reprezentata” si mizeria pentru care Sanepidul iti inchide restaurantul, nu numai cea care doar te indispune.

Daca ar vrea, patronul ar lua doi studenti amarati care i-ar face locul acela luna intr-o saptamana, cu cativa banuti. Dar nu o va face! Stie ca amenajarea si chiar curatenia sunt printre lucrurile care ii impiedica cel mi putin pe oameni sa mearga undeva sa manance, daca stiu ca gasesc acolo mancare buna. De aceea multi traverseaza tot orasul ca sa se inghesuie la Cocosatul, de pilda. Si patronul Livezii crede ca si el face mancare buna, si se bizuie pe asta.

In urma cu multi ani, un om si-a deschis un restaurant intr-un sat din judetul Arad, departe, foarte departe de oras. I s-a dus vestea ca face mancare buna. Poate si pentru ca nu existau supermarketuri pe vremea aceea, omu’ facea toata mancarea si bautura numai cu ce gasea prin batatura lui si prin cele ale vecinilor. Au inceput sa se duca sa manance la el oraseni din Arad, din Timisoara si din alte locuri, de la peste 100 de Km. Se duceau cate doi, cate patru, dar si in grupuri mai mari, organizate. M-a dus si pe mine acolo un prieten intr-o zi, cand am fost la el in Timisoara. Am facut aproape doua ceasuri la dus, ceva mai mult la intoarcere. A fost foarte buna mancarea, intr-adevar! Am depanat amintirile acestea doar ca sa spun ca acolo mizeria si ruina erau si mai mari decat la Livada cu Visini. Insa nu m-a deranjat “decorul” neuzual, catusi de putin, si imi aduc aminte de jumatatea aceea de zi ca despre una in care am mancat si m-am simtit bine.

Dar asemanarea dintre taranul transilvanean si bucurestean se opreste aici. La primul puteam alege dintre afumaturile si borcanele din pod si din pivnita si cele cateva feluri de mancare pe care ni le putea prepara in ziua respectiva. Bucuresteanul ne imbie cu peste 100 de feluri in meniu, in buna traditie a locului: ciorbe de perisoare si de morcovi Vichy, tochitura, pastrav cu migdale si calcan, zacusca, vitello tonatto, bulz, pui Shanghai, gustare taraneasca, pollo con verdure (specialitatea bucatarului), tochitura, Valdostana, cestino di pollo, cartofi boieresti, tocanita, escalop Zingara, nido di manzo, saltimbocca alla romana, Stroganoff, Chateaubriant (sic!), penne de toate felurile, salata Paulista si multe altele.

Am fost o singura data la Livada, in urma cu multi ani, am mancat prost si nu aveam de gand sa mai revin. Insa zilele trecute am ajuns din nou acolo, pe neasteptate, la o intalnire cu fosti colegi de facultate. In amintirea zilelor in care imparteam mancarea la cantina, m-au lasat sa iau cate ceva din farfuria fiecaruia. Am fost destui, asa ca am putut gusta din multe feluri si am facut si un sondaj ad hoc. Cel mai mult ne-a placut slanina cu ceapa – aici a fost unanimitate. Si zacusca si salata de vinete au fost bune, la fel si branza si maslinele. Parerile au fost impartite la salata berlineza, facuta din carne de vita, ciuperci, ou, castraveciori, ceapa si maioneza. Insa abia la felurile principale ne-am lamurit cum stau lucrurile… Evident, am cerut cele doua recomandari din meniu: specialitatea casei si specialitatea bucatarului, adica Muschi “Livada cu Visini” (un muschi de vita pe cruton de paine, cu sos de visine), respectiv Polo con verdura, un fel de a-i spune unui pui fiert cu legume. Tot la o recomandare expresa am luat Pui “Livada” – un piept de pui gratinat cu sos de vin, chimen, coriandru si mozzarella. Apoi, Pastrav cu migdale, Carnati de casa, Ciuperci cu Gorgonzola, Tigaie picanta de porc, Tochitura, Somon, Ciorba de vacuta, legume si inca vreo cateva feluri pe care am uitat sa le notez. Mai toate au venit intr-o prezentare e destul de pretentioasa, pe farfurii mari, patrate, cu decoruri si cu arabescuri ca la restaurantele de lux.

Felurile principale au fost intre mediocru si lamentabil, nu am primit nici macar un singur fel despre care cineva (si am fost vreo zece oameni acolo, cu gusturi si experiente culinare extrem de diferite, prin toate colturile lumii) sa fi spus ca a fost bun: sosurile fara niciun gust (cand nu erau proaste de-a binelea), carnea si proasta si prost gatita, ciupercile crude, din tochitura s-au mancat doar mamaliga si oul, carnatii “de casa” suspect de asemanatori cu cei de pe rafturile pentru saraci de la supermarket, painea uscata, muraturile banale. Legumele au fost oribile: imbibate cu ulei rece, prost facute. Pastravul cu migdale, mai ales, l-am socotit o insulta la inteligenta noastra. Nu ca ar fi fost rau (doar un peste banal, luat din congelator si pus in farfurie, dupa un scurt pasaj pe un gratar), ci pentru ca, la Livada, “cu migdale” inseamna, pur si simplu, ca bucatarul da o fuga pana la primul chiosc al unei statii de autobuz, cumpara o punga cu migdale de doi lei, o desface, baga doua degete in ea, apuca vreo cativa samburi, ii pune peste peste si apoi o cheama pe chelnerita ca sa ne serveasca cu mandrie un “pastrav cu migdale”! Doar prajiturile “toate facute in casa” ce au mai salvat masa, desi nu inteleg de ce si-or mai fi batut capul sa le faca ei de vreme ce ar fi putut cumpara ceva absolut identic de la Carrefour sau de la Metro. Si visinata “din partea casei, facuta din visinele noastre, din gradina”, singurul lucru bun, dupa slanina…

Si a mai fost ceva care a salvat situatia, si inca in asa fel incat toata lumea a plecat binedispusa de la Livada cu Visini: cele patru chelnerite adorabile (probabil minore, eleve de liceu), dintre care Lacramioara iesea cu mult in evidenta, plina de verva si hotarata sa ne convinga ca tot ce am mancat acolo “a fost facut de catre noi, in casa, numai cu produse naturale, de buna calitate, langa care noi am adaugat mult suflet si daruire, pentru care trebuie sa reveniti neaparat, asa cum fac multi dintre clientii nostri fideli, oameni mari si importanti, unii dintre ei (a dat si nume: un anume domn Voicu si inca vreo cativa, pe partea barbateasca toti), care vin aproape in fiecare zi, si nu neaparat din vecinatate…”. In clasamentul cu cei mai placuti chelneri din Bucuresti, pe care il voi face la sfarsitul anului, sunt aproape sigur ca Lacramioara va fi in frunte, alaturi de Nicoleta de la Capricciosa, de indianul de la Karishma, de doamnele de la Select si de Claudia de la DonCafe.

Daca mancarea ar fi mai buna, as spune ca preturile sunt mici la Livada cu Visini. Cu 100 – 200 de lei, doi oameni mananca si beau indestulator, insa nu cred ca mai bine decat am mancat noi. Un entry level sau un angajat mai putin mofturos de la numeroasele firme din zona pot manca la pranz o “oferta speciala” (un fel principal si garnitura) cu 15 lei. Altfel, platesc vreo 10 lei pe una din cele opt ciorbe, 10 – 20 pentru puzderia de gustari, salate si alte feluri, 20 – 25 puiul sau porcul si cam 50 de lei vita.

Clienti sunt destui la Livada, si la pranz si seara. Multi tineri, dar si familii cu copii si chiar cu bunici. Cei mai multi par elevi, studenti, intelectuali saraci sau locuitori si angajati din zona, nu dintre cei mai instariti, nici ei, pentru care un copac umbros si un gol nu prea mare in buget par sa le justifice masochismul. Si, spre amuzamentul destinului, chiar acum, cand scriu aceste randuri, aflu ca va trebui sa le fiu din nou client, in curand. Tocmai am primit un mesaj prin care mai multi oameni subtiri, romani si straini deopotriva, deloc saraci, ma invita la o intalnire importanta la… Livada cu Visini! Imi si inchipui urmatoarea conversatie (in germana) dintre un om cu greutate si ocupat si o tanara si exaltata secretara: “Domnisoara, avem o intalnire importanta saptamana viitoare, va rog sa imi faceti o rezervare.” “Sigur, domnule, unde?” “Nu stiu, unde credeti dumneavoastra, dar sa fie un loc frumos, in apropiere.” “Preabine, domnule, mi-a venit o idee grozava, o sa va fac o surpriza…” “Gut. Danke!”

De ce are patronul Livezii cu Visini ambitia sa concureze cu restaurantele de lux si isi incordeaza muschii cu meniuri sofisticate, cand e evident ca nu are nici cu ce si nici de ce, eu nu voi intelege in veci. Norocul lui ca nu e singurul si nu iese prea mult in evidenta, pentru ca mai toti fac asa in Bucuresti. Pacat de gradina aceea nemeritata, cu visini adevarati! Si de chelnerite…

(o cronica subiectiva) – (www.restograf.ro)

Osteria Gioia by Patrizia (asa se prezinta) e singurul restaurant italian, dintre cele cunoscute mie in Bucuresti, pe care il includ in grupul foarte restrans al celor cu gastronomie fina. Nu sunt un bun cunoscator al bucatariei italiene sofisticate, nu am fost niciodata la un restaurant cotat, de cate ori am ajuns la ei in tara, insa sunt convins ca acesta e nivelul lor de “haute cuisine”. Si asta cu toate ca “osteria” la italieni pare sa insemne un fel de local familial, mai degraba pentru clienti apropiati si fideli, cu un serviciu foarte personal si informal, oarecum opusul lui “haute gastronomie” sau “fine dining”.

Restaurantul e deschis de cateva saptamani pe Bv. Ion Mihalache, foarte aproape de Piata Victoriei, si apartine lui Vladimir Mihulescu (Vova), fost om cu greutate pe la niste multinationale cu nume sonore. Am inteles ca a renuntat definitiv la businessul corporatist si, impreuna cu toata familia, are planuri mari in domeniul acesta al restaurantelor si cluburilor, urmand chiar sa deschida in iarna ceva nemaivazut in Romania.

In aceasta combinatie mai apare un personaj interesant – Patrizia,“italianca ciudata de la Buftea”, asa cum am auzit spunandu-i-se de multe ori pana acum. Timp de cativa ani, pana de curand, a avut un fel de “restaurant” in sufrageria casei ei de la marginea Bucurestiului, in care ajungeai cu o programare greu de obtinut si unde mancai ce avea inspiratia sa gateasca in ziua respectiva, ca un fel de oaspete personal al ei. Eu nu am fost niciodata acolo, desi curiozitatea mi-a dat ghes de mai multe ori, mai ales ca multi vorbeau despre locul acela ca fiind “cel mai bun restaurant italian din Bucuresti”.

Pe scurt, Vova a reusit sa o convinga pe Patrizia (cea din poza, in negru) sa se asocieze si sa mute “cea mai buna mancare italiana” din Buftea in centrul Bucurestiului, spre bucuria sutelor de corporatisti cu dare de mana de la firmele din jur, care au inceput deja sa le umple restaurantul, mai ales la pranz.

Vova a avut multi bani si multa vointa ca sa transforme cu totul o casa veche (si, probabil, frumoasa) intr-un fel de capela mortuara, in care aproape totul e inchis la culoare, foarte asemanator cu ce au facut cei de la Mandragora tot intr-o casa care ar fi meritat alta soarta. Sunt sigur insa ca Vova e foarte mandru de cum i-au iesit decorurile si ca multi il si felicita sincer pentru asta, mai ales ca toate lucrurile par de calitate pe acolo. Inca un arhitect cu gusturi ciudate care a convins un client sa-si puna singur bete in roate si sa mai si plateasca bani buni pentru asta…

Meniul nu e lung la Osterie. Are o parte fixa (un fel de a spune, pentru ca nu intotdeauna au tot ce scrie acolo) si mai multe “feluri ale zilei”, in functie de ce produse mai bune gaseste, sau in functie de ce inspiratie are Patrizia in ziua respectiva. Multe nume le regasesti si in meniurile puzderiei de restaurante italienesti care au impanzit Bucurestiul, insa diferenta e de la cer la pamant. Vova mi-a spus ca nu cumpara nimic semipreparat si ca totul se face la ei in bucatarie, chiar si painea, si am toate motivele sa-l cred.

Am fost de trei ori intr-o saptamana la ei si tot ce am mancat a fost bun sau foarte bun: Crema de hribi de padure si crutoane cu rozmarin, Tartina de vinete la cuptor, Branza Burrata cu rosii cherry, mai multe feluri de paste (papardelle si tagliatelle moi si pufoase, asa cum imi plac mie, nu tari, asa cum spun unii cunoscatori ca ar trebui sa fie), cel mai fin ton pe care l-am mancat vreodata, cu nuci si alune caramelizate, Crema mascarpone excelenta, cu scortisoara si sos de pere, Clatite cu prosciutto, parmezan si smantana, Dorada cu lamaie si capere, Vita cu sos de trufe (adevarate!), deserturi si alte cateva feluri pe care am uitat sa le notez, ocupat fiind cu infulecatul… Au intotdeauna mai multe feluri de paine scoasa de curand din cuptor, aproape toata nesarata, din motive pe care o sa le inteleg si eu, cu siguranta, intr-o zi. Toate vinurile sunt si la pahar, ceea ce nu stiu daca a mai avut cineva inspiratia si curajul sa faca in Bucuresti.

Atmosfera de la Osteria Gioia e neobisnuita pentru multi bucuresteni, mai ales pentru cei care vin acolo pentru prima data (cu siguranta ca numele nu a fost ales la intamplare). Vova e mereu in verva si cu chef de vorba, mutandu-si cu sprinteneala cele 130 de Kg. cand la o masa, cand la alta, si dand bucuros explicatii curiosilor. Nevasta-sa (un fel de sefa de sala) e adorabila, iar italianca – adorabila si ea – face un spectacol de zile mari, revarsand o gioia orgasmica asupra oricarui client pe care il cunoaste sau pe care i se pare doar ca l-ar mai fi zarit vreodata in viata. In 10 minute tot restaurantul invata numele fiecarui musafir, indiferent in ce ungher s-ar ascunde, si uneori afli cine si ce mananca acolo chiar din strada, daca nu e un trafic cu totul si cu totul asurzitor, care sa acopere vocea Patriziei.

Preturile sunt rezonabile la Osterie pentru ce poti manca de acei bani. O masa completa pentru doi, cu un vin bun, e pe la 3 – 400 de lei. Au si cateva feluri care sar de suta: Creveti jumbo la 180, Texas T-bone steak la 220 lei portia sau Spaghete cu homar la 130.

Daca am inteles eu bine cum merg lucrurile cu restaurantele si cu preferintele bucurestenilor, cred ca Osteria va avea mai mult succes decat restaurantele frantuzesti “omoloage”, ca Mangerie si La Cantine de Nicolai. Asta la preturi comparabile si chiar daca multi cunoscatori in ale gastronomiei fine vor considera mancarea frantuzeasca ceva mai sofisticata si mai indreptatita sa aspire la titlul de cea mai buna din oras. Cred ca, la sfarsitul anului, cand se vor face topurile, in clasamentul publicului va conduce un restaurant italian, iar in cel al expertilor unul frantuzesc.

Pana in urma cu nu multi ani, culmea gastronomiei bucurestene erau cateva restaurante “fusion” dar, mai ales, restaurantele italiene. Adica asa cum e acum in orasele mai mari de provincie, care se mandresc cu restaurante precum Aquarium sau vreo Trattoria oarecare in capitala. Apoi, au venit puternic din urma restaurantele si bistrourile frantuzesti, pe calea deschisa de La Villa si de Bistrot Français al lui Alain Kremeur. La Cantine de Nicolai, Escargot, La Bonne Bouche, Paparazzi, Ici et La, Aqua (mai cosmopolit) si alte cateva au preluat conducerea in preferintele pretentiosilor, chiar daca nu sunt pline, si nici nu vor fi, probabil, prea curand. « Tabara » italiana am auzit ca isi pune toate sperantele in Osteria Gioia ca sa mai reechilibreze balanta, insa nu cred ca o vor mai inclina vreodata in favoarea lor, asa cum nu pot face nicaieri in lume cand e vorba de gastronomie fina.

Ultimul intrat in forta in aceasta batalie franco – italiana e La Mangerie, un restaurant elegant deschis in urma cu mai putin de 3 luni chiar pe Bv. Primaverii de catre Costin Costanda, nepotul unchiului cu acelasi nume bine cunoscut bucurestenilor, si nu numai lor. Dl. Costanda nu s-a uitat la bani cand a amenajat un restaurant la parterul unui bloc luxos, abia construit pe celebra strada. Insa, spre deosebire de altii cu mana larga, el a avut inspiratia sa ii ceara unui bun arhitect sa faca treaba. Rezultatul e remarcabil, daca pana si pe mine – un anti-modernist inrait cand e vorba de arhitectura si de amenajari – m-a facut sa scriu de bine despre el.

Cafe-bar-restaurantul (cum se prezinta ei insisi) nu e foarte mare; au o singura sala cu vreo 15 mese si o terasa ingusta de jur imprejur, pe ambele laturi ale coltului cladirii. Totul pare de calitate si bine ales la Mangerie: organizarea spatiului, decoruri, vesela si tacamuri, iluminat. Din aproape toate punctele de vedere (de la conceptul general, modul de amenajate, decor, mobilier si pana la tipul de meniu si calitatea mancarii) seamana cu La Cantine de Nicolai, ceea ce e in avantajul Mangeriei – ca ultim sosit, cel putin in acest moment.

Consultantul francez pe care l-au adus pentru crearea conceptului gastronomic de la Mangerie stie foarte bine despre ce e vorba: meniu pe doua pagini, cu 5 antreuri, 2 supe, 6 pesti, 4 carnuri, 2 paste, 3 garnituri, 2 salate si 3 deserturi. Am fost de trei ori pana acum la ei si am luat altceva de fiecare data, evident. Totul a fost foarte bun sau excelent, cu exceptia unui miel si a unor scoici care au fost doar bune sau mediocre (probabil ca accidental).

Excelente au fost Trio de scampi cu spuma de crustacee pe un pat de praz cu sofran, Foie gras-ul, Medaillon de lotte cu sparanghel si sauce vierge, Caracatita in stil provencal, Fileul de vitel la tigaie in crema de mamaliga cu trufe si sos de trufe (adevarate!) si Ratatouille. Bune si foarte bune au fost Tartarul de biban salbatic cu ghimbir si salata mixta de plante, Bibanul cu ciuperci chanterelle si cartofi piure cu sos de usturoi, Tagliatelele genoveze (desi un invitat al meu le-ar fi preferat putin mai tari, insa sosul l-a gasit excelent) si deserturile.

Fata de toate aceste feluri, dupa gustarea carora standardele noastre de evaluare s-au ridicat brusc la niveluri pe care aproape ca le uitaseram, am gasit mici defecte la Scoicile Saint Jacques rumenite cu ghiveci si sos aromat de vitel si la Friptura de miel cu piure de cartofi dulci si sos negru, care mi s-au parut putin cam tari, si asta probabil de la felul in care le-a preparat si nu de la calitatea carnii. Poate ca scoicile or fi fost intentionat facute astfel (ca scria « rumenite » in meniu, si eu nu prea sunt obisnuit cu asta), insa mielul sigur i-ar fi putut iesi un pic mai bun fara mult efort. Oricum, daca le-as fi mancat pe acestea primele, si nu ultimele, si nu as mai fi mancat altceva dupa aceea, cu siguranta ca as fi scris ca sunt foarte bune si ele. Deh, asa e cand ii obisnuiesti pe oameni cu ceva prea bun…

Serviciul e rezonabil la Mangerie, cu chelneri « de meserie », toti baieti, dintre care unii exagereaza cu o politete careia nu cred ca-i inteleg fundamentele. Timpul de servire e cam inegal; in unele zile a fost rapida, altadata a durat aproape trei sferturi de ora pentru al doilea fel. In orice caz, pranzul acolo nu e pentru angajatii de rand, ci numai pentru sefii care-si pot permite o pauza de cel putin o ora si jumatate, daca vor sa manance un meniu complet.

Preturile sunt destul de bune la Mangerie, ceva mai mici decat la Nicolai. Cel mai scump fel e bibanul salbatic, la 124 de lei. Antreurile sunt intre 30 si 40, pestele intre 40 si 60 (cu bibanul care face singura nota discordanta), carnea intre 60 si 80, pastele si salatele in jur de 30, iar deserturile 19 lei pe toata linia. Cu 3 – 400 lei pentru doua persoane mananci excelent la Mangerie, cu un meniu complet si cate un pahar cu vin bun.

La Mangerie a reusit sa intre direct in topul restaurantelor bucurestene, alaturi de Cantina, in « aripa » franceza a clasamentului. Pentru moment, Nicolai are avantajul ca cheful francez e acolo tot timpul si poate improspata oricand meniul. La Mangerie nu cred ca au intentia sa-l schimbe prea curand (de meniu vorbesc), mai ales ca e tiparit deja pe carton, nu pe o foaie detasabila de hartie, ca la Nicolai. Eu sper sa le mearga bine amandurora.

(www.restograf.ro)

(o cronica subiectiva)

Se spune ca cel mai puternic instrument de marketing pentru un restaurant este sa stii ca tot timpul il gasesti pe patron acolo, sa vezi ca-si cunoaste clientii si ca acestia il cunosc, la randul lor, si ca se considera musafirii lui. Asa fac cucoana de la Jaristea,  Nicolai la Cantina lui, cel de la Select, cei de la DonCafe si multi altii. Si mai e ceva care face diferenta, un lucru care se vede si se simte cu usurinta: daca pentru acel patron e singura afacere, sau doar una dintre mai multe.

Nu stiu cat marketing de servicii sau de hospitality a studiat Romica, insa chiar daca nu ar fi citit un singur rand, sunt sigur ca si-ar fi facut afacerea exact in acelasi fel, pentru ca se vede usor ca are reflexul de client service si ca face asta cu placere. Si cu mult instinct. Romica nu mai are alta afacere. Micul (dar nu foarte) restaurant de pe strada Sofia e singura lui sursa de venit. Inainte l-a avut pe Clucerului, langa Arcul de Triumf, insa l-a mutat in Piata Dorobantilor de curand.

S-a ocupat singur de renovare, il vedeam acolo zi de zi, luni de-a randul. Romica nu e un arhitect faimos. Prin urmare, resturantul lui nu arata ca unul amenajat de un arhitect faimos. Nu arata nici ca restaurantul unui bogatas, pentru ca Romica nu pare sa fie un bogatas. A facut ce a putut si el mai bine, cu multa grija pentru banii lui. Nu a iesit rau. Exile – pentru ca asa i-a spus restaurantului – e intr-o casa veche, cocheta, cu multa personalitate, intr-o zona in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate. Sunt sigur ca Romica a ales locul acela pentru mica gradina din fata. Cine nu ar vrea sa manance in gradina, intr-un loc in care toate casele si toate lucrurile au multa personalitate? Chiar si copacii batrani si veveritele din ei.

La Romica vin la pranz oameni care lucreaza la firmele din zona. Seara vin cei din cartier, cu copii mici, mari, parinti si bunici. Ca la Jadoo, despre care am mai scris. Ca si acolo, cei mai multi sunt instariti. Si cei de la pranz si cei de seara. Romica ii primeste pe toti cu bratele deschise, cu zambetul mereu pe buze si cu aerul lui de om fericit. Asta le place clientilor, care-i spun deja pe nume de la a doua sau a treia vizita acolo. Si Romica face la fel, si are memorie buna. Romica se asaza cand la o masa, cand la alta, sta de vorba cu musafirii, bea cate ceva cu ei si se bucura. Se bucura si clientii, mai ales cei de pe partea femeiasca, pentru ca Romica e baiat chipes, tanar, cu parul ondulat, in blugi, cu camasa descheiata la doi nasturi (daca nu chiar la trei cand e canicula) si cu un lant discret pe pieptul bronzat si viril.

Foarte important la un astfel de restaurant e ca mancarea sa nu fie rea. Daca se poate, nici macar un singur fel. Si la Romica nu e rea, ba unele feluri sunt chiar bune. Eu ma duc rar la Romica pentru ca nu sunt innebunit dupa mancarea italieneasca si, cu atat mai putin, dupa bucatarul lui Romica. Insa fetele de la mine de la birou merg foarte des acolo. Si incearca sa ma convinga ca mancarea e chiar foarte buna. Chestie de gust…

Romica s-a oprit cu studiul marketingului la capitolul in care scrie ca prea multe feluri nu pot sa-ti inspire toata increderea si ca, chiar daca gasesti un bucatar care sa stie sa le fac bine pe toate, s-ar putea sa nu-ti poti permite sa-l platesti. Si ca zambetul frumos, parul ondulat si pieptul viril nu pot salva situatia chiar in orice conditii.

Romica a citit undeva (si daca nu ar fi citit, sigur ar fi facut la fel, din instinct) ca daca intr-un astfel de restaurant le dai oamenilor mancare italieneasca, daca nu iti asumi riscuri inutile, nu faci prostii flagrante si nu sari calul cu preturile, atunci nu prea ai cum sa dai gres. Mai ales daca tu insuti arati ca un italian tanar, frumos si vesel, iubitor de fotbal si de masini, cu par ondulat, piept bronzat si viril si nu cu prea multi nasturi incheiati la camasa.

Si Romica asa a facut: iti da supe, aperitive, salate, fructe de mare, paste, multa carne si multa pizza. Nu par sa fie feluri pentru care sa vii din alt cartier ca sa le mananci, insa merg bine, nu ai surprize. In meniu au denumiri si descrieri pretentioase, care parca vor sa te tina la respect. Nu stiu de ce a vrut Romica sa fie astfel, mi se pare cu totul pe dos fata de spiritul locului. Insa, o fi stiind Romica ceva ce eu nu inteleg. Preturile lui nu sunt mici, dar nici nu ia pielea de pe tine. Aperitivele sunt pe la 20-30, la fel si salatele. Pastele si pizza in jur de 20, carnea si pestele intre 25 si 50, iar supele 10-15.

Cand o sa-mi fac restaurantul meu, la care visez de cand eram mic, sigur o sa ma inspir si din “exilul” lui Romica. Doar ca eu nu prea o sa mai am ce par sa-mi ondulez si nici sa tin doi nasturi descheiati la camasa nu-mi va mai fi de mare folos…

(www.restograf.ro)