Nu am vazut vreodata un sondaj care sa arate cati dintre angajati chiar cred cand li se spune cu orice ocazie si sub orice forma (in discursuri, in revista firmei, la team-buildinguri, in articole etc.) cat de importanti sunt ei cu totii si fiecare in parte pentru companie si cat ar suferi businessul in lipsa lor. Sunt convins, insa, ca procentajul e mare, chiar foarte mare.
Sigur, la nivel de discurs public, “oamenii sunt cel mai valoros capital”, insa orice manager realist si responsabil face tot ce poate pentru ca lucrurile sa se intample exact pe dos. Mai ales pentru corporatiile mari si foarte mari, e nu numai normal, ci si vital sa se intample asa: cu cat compania depinde mai mult si de mai multi dintre angajatii ei, cu atat e mai vulnerabila si businessul mai greu de administrat si mai putin predictibil.
Rezultatele unei companii sunt influentate decisiv de activitatea si de deciziile catorva angajati-cheie, doar ei conteaza cu adevarat pentru FIRMA. Productivitatea, eficienta, rentabilitatea si profitul nu au fost niciodata treaba si responsabilitatea angajatilor “de rand”, si nici nu vor fi vreodata. Niciodata “simplii angajati” nu-si vor creste singuri productivitatea, dimpotriva! Daca vor avea posibilitatea sa munceasca mai putin si mai prost fara a fi penalizati (adica sa consume mai putine resurse pentru acelasi castig), majoritatea o vor face si altii ii vor urma in scurt timp. Cei cativa foarte morali si constiinciosi, care vor “rezista” o vreme, vor acumula o frustrare care sigur va rabufni intr-un fel sau altul, voluntar sau subconstient.
Vad adesea angajati care, in urma unor astfel de discursuri si in numele culturii organizationale de tip “suntem o mare familie”, se ataseaza emotional si afectiv de FIRMA si de manageri mai mult decat ar fi sanatos, prudent si rentabil, atat pentru ei, cat si pentru companie. De multe ori consecintele sunt dramatice, am vazut oameni distrusi pentru ca s-au simtit “tradati” de catre FIRMA. Unii ar mai accepta o tradare din partea unor apropiati, a unor colegi, insa cu greu inteleg ca FIRMA, in care vad o adevarata personificare a idealurilor lor, le poate face asa ceva. Ei bine, FIRMA, oricare ar fi ea, o face, si nici nu are vreo remuscare. Sa stiti ca FIRMA nu e o vietate, asa cum incearca directorii sa va convinga…
Sunt de acord intru totul, si am citit cu placere articolul.
Cred ca ar trebui sa scrii mai rar articole despre restaurante….la un moment dat spuneai ca le scrii pentru trafic, ai verificat cumva daca genereaza traficul sperat?
Nu cred ca aduc trafic articolele despre restaurante. O sa fac un site separat pentru ele, pana la sfarsitul anului, cred.
GB
1) Articolasul este contine o buna doza de adevar
2) Trafic aduc chestiile care ofera ceva cititorului. “What’s in for me?” sau “Attention must be paid”, cum se spune.
Daca vrei trafic, gindeste-te sa pui ceva care eventually vizitatori ar putea folosi
D-zeu stie ce ?! ….. predici cum sa se comporte la interviuri, informatii despre ce se mai cauta pe piata locala. etc…..needs some brainstorming if trafic is the goal
Faptul ca ai mentionat la inceput ca aceasta regula se aplica in special companiilor mari da o nota mai mare de adevar articolului in sine.
Totusi la nivel mai mic e ideal formarea unei echipe cat de cat omogene. La nivel mare nu este interes si nici nu cred ca merita efortul. Ca ce chestie sa faci familie cu angajatul care s-ar muta la vecinul pentru 10%?
Cam asta cred eu!
Firma este o vietate atata timp cat angajatii sunt entuziasti, competenti si foarte disponibili din puncte de vedere profesionale, bineinteles. In momentul in care apare la acestia sentimentul de usoara „relaxare”menita sa conduca la plafonare, la rezultate slabe …ca si intr-o familie, poate aparea divortul. Firma vietuieste in continuare prin aceleasi calitati pe care le-am mentionat mai sus, cu oameni noi, dornici sa vietuiasca in acest fel.
Se face uz de concepte sensibile cum ar fi cel de familie si inca multe altele, tocmai pentru a calauzi mai bine libertatea simturilor angajatilor si este foarte corect. Oamenii ar trebui sa stie in permanenta incotro merg, nu doar sa astepte ca firma, mama, prietenul etc. sa faca „ceva” pentru ei, sa puna umarul la munca si sa astepte mai putine favoruri, complimente etc.
Piata muncii la nivelul mentionat in articol comporta alte rigori si capabilitati, decat cele de uz general si bun simt comun.
D-nule GB va citesc de cateva luni bune si ma bucur ca am aceasta sansa!
Va multumesc!
GB, te rog sa te orientezi, observ si aici o posibila mutare de pe blog mai la caldurica.
Romania, tara latina, e la ani lumina de cultura “corporate” cu dominanta anglosaxona, cu tot ce are ea bun si/sau rau. S-au prins foarte repede cei trimesi aici pentru societatile mama ce teren fertil exista pentru manipularile mintilor tinere sau cu experienta de pina la 5 ani, iesite din tiparele scolii/facultati si vietii de familie cu specificul local (“pionieresti”, tiparele ?). E bine sa poti folosii limba (engleza) sa scrii un memo si sa vorbesti la telefon, dar cultural, habar nu ai ca sunt doua lumi la mare distanta una de alta, cea romaneasca si cea anglosaxona. Pina n-ai trecut prin anuntul asteptat sau ne-asteptat ca esti dat afara, esti o creatura nevinovata. Poveste: cand de ziua ei trei colegi au intrat la ea in birou a crezut ca era o surpriza. I-au spus sa nu atinga claviatura claculatorului, sa-si ia obiectele personale, daca sunt prea multe sa le puna in cutia asta, sa semneze descarcarea ca a predat legitimatia si cheia, restul va venii prin posta – a venit un an de salariu ca indemnitate. Am lucrat in Europa/V si USA, incepand de la 0, dezvoltand pozitia si parasind joburi. Evident cel mai placut este cand tu poti sa le spui: “a fost foarte bine dar, acum este momentul si ma indrept acum spre altceva”. Din momentul cand ajungi intr-o noua firma trebuie sa te pozitionezi mintal ca nimeni nu e de neinlocuit. Cunostintele vor devenii rar prieteni. Greu exercitiu, dar util pentru a ramane intreg la cap. Dupa aceea vin copii si e bine sa-i vezi crescand – trece foarte repede.
am citit cu placere articolul si ma regasesc in ultimul paragraf din el
acum 7 ani am fost primul angajat al unei firme, am format acea “mare familie”, am investit mult suflet in tot ce am facut si m-am trezit tras pe linie moarta (m-au trimis sa lucrez de acasa ceva mai banal decat faceam inainte)
normal ca m-am simtit “tradat” de catre FIRMA mai ales pentru ca nu mi s-a explicat aceasta decizie (daca eram incompetent profesional imi desfaceau contractul de munca)
asa cum e scris si in articol sentimentul de “tradare” e mai puternic in ceea ce priveste FIRMA decat fata de alte persoane pentru ca cea mai mare parte din timpul si preocuparile tale sunt daruite FIRMEI
consider ca titul si concluzia articolului : “firma nu e o vietate…” poate fi trasa doar de un analist, de un om din afara; atunci cand te implici mai mult decat fac altii in activitatea FIRMEI e greu sa accepti ca FIRMA “nici nu are vreo remuscare”
altfel, daca nu daruiesti multa energie FIRMEI cred ca te transformi intr-un “bugetar” care ofera FIRMEI doar ceea ce i se cere, implicare suplimentara ce tinde spre zero si care abia asteapta sa vina ora de plecare
@Sandu Coros – eu cred că ar fi ideal să fii “bugetarul” care abia aşteaptă să plece acasă. Nu înţeleg de ce ar fi altfel
[...] This post was mentioned on Twitter by Oferte joburi, Mihaela Georgescu. Mihaela Georgescu said: Firma nu e o vietate… http://ht.ly/1Z82g [...]
- “bugetar” care ofera FIRMEI doar ceea ce i se cere -
asta este idealul. Prietenii, familia si sanatatea sunt mult mai importante decat o firma.
Smekerii care iau deciziile daca nu au cu cine sa le duca la bun sfarsit isi pot baga deciziile in cur.
Desi n-am lucrat intr-o corporatie, am trecut si eu prin faza “firma crapa fara mine”. Rezultatul? Aproape doi ani am “pus umarul” si am incercat sa construiesc si sa fac si sa dreg… Entuziasmul de la inceput de drum (aveam 19 ani cand m-am angajat acolo, era primul serviciu serios – mai lucrasem in doua locuri, primul a fost o colaborare si al doilea un job de weekend).
Evident ca plecatul la ora 6, cand se termina programul, era pentru altii, eu eram zmeu.
Cand s-a pus problema ca eram in plus, am injurat doua zile ca pe santier (da, sunt o delicata. care este) si m-am umplut de scarba. Scarba care m-a dus la concluziile:
viata personala nu se sacrifica pentru ca e ceea ce te implineste;
obosesti daca lucrezi cel putin 10 ore pe zi, 5 zile pe saptamana si nici macar nu te prinzi imediat, ci prea tarziu, cand e deja obicei;
nimeni nu tine cont de cat ai muncit – in momentul in care obosesti lucrand pe plantatie nu primesti multumiri, ci un sut in fund;
e ilegal daca-ti cere cineva sa lucrezi mai mult de 48 de ore pe saptamana si orele suplimentare se platesc sau se compenseaza cu timp liber – cand trebuie, nu “data viitoare”, nu “mai incolo”;
nu e cool sa muncesti foarte mult, nu e cool sa fii stresat (nu stiu de ce am crezut chestia asta to begin with).
Ce pot sa spun? M-am invatat minte iar urmatorului care incearca o schema de-asta nefericita ii intorc spatele.
Firma nu e o vietate si nici nu crapa fara mine.
Deci daca firma nu-i o vietate atunci nu-i nici o problema daca-i intoarcem spatele atunci cand vrem sa mergem la un alt os de ros.
Si uite asa se umple lumea de lideri care vin, iti troznesc trei powerpointuri, stau un an si cand te prinzi ca-s incompetenti o taie si-si adauga la CV o alta pozitie de ‘ledearship’ unde au pus ei coada la pruna.
In principiu, daca stapanul plantatiei realizeaza care-s negrisorii care fac treaba si ii trateaza cu respect, atunci a) negrisorii ar fi bucurosi sa fie tratati omeneste si ar pune umarul la bunul mers al lucrurilor, b) sefu’ s-ar concentra cum sa dezvolte plantatia si nu cum sa-si umple golurile din organigrama.
Asta presupune un anumit grad de civilizatie si educatie totusi…
Domnule Butunoiu, se vede ca nu sunteti “un conservator clasic de dreapta”.
Din cauza sfaturilor dumneavoastra cred ca putine firme vor avea un istoric de 100 de ani.
Ceea ce ar fi pacat..
Nu m-am prins ce vrei sa spui…
GB