(o cronica subiectiva)

Cochetul bistrou de pe Beller a fost deschis de George Copos, cu multi ani in urma, care l-a vandut lui Nicolae Ghinea (cel care are magazinele Nic si alte acareturi in zona), care l-a inchiriat patronului de la White Horse, care nu a schimbat nimic, nici macar paginile jerpelite rau ale meniului, ramase de la Copos, pentru ca nu avea nevoie sa schimbe ceva pentru ca lucrurile merg foarte bine la Belle Epoque asa cum le-a lasat Copos si pentru ca vor merge bine si in continuare si, atunci, pentru ce sa mai schimbi ceva?

Copos nu si-a asumat multe riscuri si a mers pe o reteta sigura, si in Romania si peste tot in Europa: un bistrou sau o braserie intr-o locatie buna, stil traditional (decor, ambianta, mancare), banchete in loc de scaune, pe unde se poate (succes garantat), serviciu rapid, multa bere, mancare intre acceptabila si buna (important e sa nu fie rea), preturi rezonabile.

Restaurantul e la parterul unui bloc din Piata Dorobantilor, fara terasa, insa cu cateva mese puse direct pe trotuar, cu vedere buna spre fauna de la Turabo si la masinile parcate pe trotuar. E amenajat ca un bistrou tipic belgian, cu foarte mult lemn inchis la culoare, multe obiecte vechi pe post de decor, lumina calda, destul de redusa, fara fete de masa, vesela simpla.

Meniul e si el belgian si cred ca nu a fost schimbat de multi ani, poate chiar de la deschidere (vorbesc aici si de mancare si de hartiile murdare, ferfenitite si cu greseli de gramatica). Au cateva antreuri (inele de ceapa, pateu de casa, spanac, varza de Bruxelles gratinata, paine prajita cu hering in otet), vreo 20 de feluri principale, din care unele mai putin obisnuite bucurestenilor (carne de vita flamanda cu sos de castraveciori si piure cu praz, tocanita belgiana, somon cu sos de bere si andive, somon cu Joulienne de legume si sos de lamaie), salate si sandviciuri (croque madame & monsieur, evident!), niste deserturi si un meniu separat cu cateva fructe de mare, prezentate ca “Specialitati La Belle Epoque”. Si mai au si un “meniu al zilei”, scris cu creta pe o tablita (tot evident), cu unul sau doua feluri de mancare gatita.

Am mancat de multe ori la ei, fiind aproape de biroul meu si pentru ca sunt genul de restaurant la care te hotarasti sa mergi cand cauti ceva aproape si rapid sau cand treci prin fata lui si iti aduci aminte ca ti s-a facut foame. Cred ca sunt foarte putini cei care se suie in masina ca sa vina in mod special la Belle Epoque pentru un anume fel de mancare sau chiar pentru vreo bere. Am gustat din fiecare fel, dar nu si din fructele de mare, despre care mi-e greu sa cred ca ar putea fi altfel decat congelate sau la conserva, de la supermarket, uitandu-ma la preturi si stiind ce logistica impresionanta ar trebui pusa in functiune ca sa poti manca asa ceva la Bucuresti si sa aiba acelasi gust ca la Liege, la Cherbourg sau la Atena.

Un singur lucru mi-a displacut foarte tare odata la ei, un porc cu sos alb (cred ca file de porc cu sos de branza si oregano). Dintre celelalte feluri, unele sunt acceptabile, ca la cantina (spanac cu oua, cateva deserturi banale) iar altele sunt mai bune (mie imi plac mai mult cele cu sos, somonul si vita, dar si bilutele de cascaval). De vreo doi ani, eu iau numai carnati belgieni cu piure de cartofi, muraturi si o bere cand merg la Belle Epoque.

Restaurantul e mai mereu plin. La pranz se mananca mult si se bea mai putin, seara se schimba radical proportia. Preturile sunt normale: 15-20 de lei pentru antreuri, 30–40 felurile principale si fructele de mare (cea mai scumpa e o vita, la 45). Meniul meu “fix” produce un transfer de 44 de lei dinspre buzunarul meu catre cel al succesorului lui Copos.

(www.restograf.ro)

(o cronica subiectiva)

Daca as fi fost de trei ori si nu de patru la Beraria Dorobanti inainte de a scrie despre ei, i-as fi pus direct in lista celor care dau mancare proasta bucurestenilor, alaturi de Burebista, de La Mama si de alt cateva ca ele. Nu stiu daca e doar o intamplare ca toate cele la care am mancat cel mai rau sunt “cu specific romanesc”.  Eu sunt mare amator de mancare romaneasca de la tara, in gusturile mele e pusa imediat dupa cea frantuzeasca; insa carnatii cu resturi de carne si zacusca la galetusa de la supermarket mi se par oribile. Si ma enerveaza foarte tare cand le regasesc in farfuria de la restaurant pe post de “feluri traditionale”.

Tocmai ma pregateam sa “reciclez” cronica despre Burebista, aproape tot ce scrisesem acolo, cu exceptia pasajelor despre amenajare, mi se parea ca s-ar fi potrivit si aici. Azi (adica miercuri) m-am dus din nou, mai mult intr-o doara si pentru ca e foarte aproape de biroul meu. Am avut o surpriza de proportii. Nu stiu daca s-a schimbat bucatarul intre timp, daca le-oi fi fost eu mai simpatic de data aceasta sau daca am nimerit din intamplare cu degetul in meniu unde trebuie, ca mancarea a fost atat de buna incat nu m-am oprit pana mi s-a facut rau, de a trebuit sa ma duc acasa sa ma intind in pat ca sa-mi revin, ca nu mai eram in stare sa ma intorc la birou asa ghiftuit. Nu sunt un om cumpatat cand e vorba de mancare, sunt pofticios si lacom. Imi pare intotdeauna rau cand intrec masura, insa data viitoare fac la fel.

Restaurantul acesta e deschis de curand, de cateva luni, de catre Marius Locic (da, cel din televizor) si de un asociat (Alin Simion, pe numele lui) chiar in rondul de la Piata Dorobantilor, unde isi are si sediul firmei cu afacerile lui imobiliare si unde e amplasat panoul electronic pe care ruleaza celebrul filmulet. E amenajat destul de bine, nici cu mare rafinament sau cu grija pentru toate amanuntele, dar nici cu economie. Insista sa-l numeasca “berarie”, cu toate ca putin din ce vezi acolo te duce cu gandul la asa ceva. Au un spatiu mare la demisol si o terasa deschisa la etaj, la fel de mare, care incepe pe o strada si se termina pe alta, facand inconjurul casei. Salile de jos sunt luminoase, au ferestre mari chiar la nivelul trotuarului si trebuie sa faci eforturi mari ca sa nu intorci instinctiv capul ca sa te uiti pe sub fustele femeilor care iti trec pe deasupra, la cativa centimetri. Mai ales acum, de cand cu canicula…

Desi au bagat multi bani in afacerea aceasta, se vede de la o posta ca nu au catusi de putin reflexul de client service si nici cel mai mic simt al detaliului, Sunt sigur ca se tot intreaba de ce nu au mai multi clienti (e aproape gol, mai tot timpul), dar, cand esti obisnuit cu lucrurile mari – asa cum e Locic – mai greu iti dai seama ca vreo cateva maruntisuri pot face diferenta de la un restaurant gol la unul plin.

Geamurile salilor de la subsol par sa fie ermetice toate, nu se deschid, asa ca e o atmosfera cam inchisa (mai ales ca miroase mult a fum) si calda. Ori aerul conditionat nu face fata, ori era pe cost-cutting, ca eu am transpirat suficient incat sa astept cu nerabdare sa termin de mancat si sa plec de acolo mai repede. Daca aceasta cronica ar fi scrisa de catre un rauvoitor, sigur ati mai citi si despre praful din cateva locuri in care ar trebui sa nu fie, despre paianjenii de pe la colturi, despre mustele decedate sau despre chistoacele de tigari (pleonastic, dar merita subliniat) de pe jos. Dar mie mi-au atras atentia mult mai mult sefii de sala (asa pareau) si niste personaje despre care o sa scriu intr-un articol separat, la alta rubrica. Daca dl. Locic nu vrea sa ai senzatia ca iei masa chiar in biroul lui, atunci cred ca ar trebui sa nu-si mai lase angajatii sa umble liber prin restaurant si sa-l ia drept cantina-de-la-subsol, discutand de-ale lor in gura mare, peste capul clientilor, chiar asa putini, cati sunt.

Asadar, o buna parte dintre cei care mananca la Beraria Dorobanti par sa vina din birourile de la etaj sau sa aiba o legatura directa cu ce se intampla acolo. Am mai vazut si cativa turisti razleti (cu pantalonii scurti si rucsacii aferenti), dar, mai ales, pe domnii si pe duduitele de pe Beller, cu inconfundabilii markeri sociali la vedere, scosi ostentativ in evidenta ca sa fie clar despre ce e vorba si sa nu se produca vreo confuzie. Dupa ce stau cateva ore in meditatie si asteptare la The Eatery sau la Turabo, domnisoarelor li se face foame si vin in grup compact si gures la Berarie, ciugulesc o frunza de salata, un morcov, o limonada, dupa care repede inapoi la The Eatery si la Turabo, ca nu cumva sa le fi scapat ceva intre timp. Pe seara, iarasi o scurta deplasare in grup catre Berarie… tup-tup- tup… salata, morcov, limonada… si repede-repede, tup-tup-tup, inapoi la The Eatery si Turabo pentru alte cateva ore de reflectie si de asteptare. Si a doua zi la fel, si tot asa…

Dar sa vorbim si despre mancare! Meniul e aproape exclusiv de tip “grill”, cu cateva ciorbe si salate ca antreu. Mai multe feluri de carnati, mici, frigarui, pastrama, pomana porcului, bulz, ciolan cu fasole, sarmale, snitele si un peste sau doi, iar ca desert papanasi, clatite si placinte. Cu exceptia gulasului, mancarea de la primele vizite la Berarie a ramas aproape neatinsa in farfuriile noastre. Micii si carnatii, mai ales, au fost de cea mai proasta calitate, aduse direct de pe raftul cu solduri din raionul pentru saraci-lipiti ai celui mai cinic supermarket (tot pleonasm). Varza rece plutea intr-o balta de ulei rece, legumele erau facute in sictir – ca sa folosesc un eufemism. Doar ciorba a facut sa nu fiu obligat sa ma opresc la vreun restaurant de peste drum, pentru a nu ma reintoarce nemancat la birou. Si toate acestea au fost recomandarile chelnerului, facute fara macar sa clipeasca! Omul acela ori a vrut sa se razbune pe mine, din cine stie ce motiv, ori sa i-o plateasca lui Locic, facandu-l de ras cu mancarea aceea, ori avea ceva cu amandoi.

Ultima data nu am mai mers pe mana chelnerului si am ales eu patru feluri, sperand – dupa experientele de data trecuta – ca macar unul dintre ele sa poata fi mancat pana la capat. Mi-am permis asta, fiindca preturile sunt mici la Berarie. Prima a venit iahnia de fasole cu un ciolan care nu era ciolan, ci sunca cu multa grasime si sorici. Au fost destul de bune amandoua (si fasolea si sunca), asa ca nu a mai ramas nimic in farfurie. Pastrama de oaie cu usturoi si cu mamaliga a fost excelenta, asa ca am dat-o gata rapid, desi aproape ma saturasem dupa primul fel. Ei bine, spre stupefactia mea, si pomana porcului, in grasime fierbinte, cu mamaliga si cu usturoi, si bulzul cu doua feluri de branza, carne si cu ou deasupra au fost excelente, asa ca nu a mai ramas nimic nici din ele. Si, in lacomia mea, am mancat si o portie de papanasi! Si am dat gata si doua sticle cu bere nefiltrata. Sigur ca mi s-a facut rau de atata mancare, abia am ajuns acasa (noroc ca stau peste drum) unde am zacut pana seara. Dar macar satisfacut.

Serviciul a fost si el de la o extrema la alta. Prima data am asteptat 45 de minute pentru cei trei mici pe care i-am lasat in farfurie. Ultima data, in timpul acesta infulecam deja al patrulea fel. Sa inteleaga fiecare ce vrea de aici.

Preturile sunt mici la Beraria Dorobanti, cam 20 de lei, in medie, pentru un fel consistent. Eu am mancat si am baut pana era sa ajung la spital, cu 127 de lei, patru feluri principale cu carne, desert bere si o limonada. Se plateste cu banu’ jos, ca in imobiliare, cartile de credit nu sunt agreate acolo.

Mi se pare greu de crezut cat de putin le pasa multor patroni de restaurante de clienti, si, la urma urmei, de profitul lor. Sau poate e doar locica de vina? Una din regulile elementare le restauratorilor spune ca daca odata nu gasesti ingrediente de calitate si felurile respective risca sa iasa prost, mai bine le scoti din meniu in ziua respectiva. Oare cand s-ar supara mai tare cineva? Cand ii spui: “Imi pare rau, domnule client, nu mi-au placut sparanghelul si telemeaua pe care le-am vazut dimineata la piata si am preferat sa nu le iau, asa ca azi le-am scos din meniu. Insa am gasit niste momite grozave, nu ati vrea sa le incercati?”? Sau cand ii spui: “Da’ nu e vina noastra, sefu’! Iar ne-a adus furnizorul ala carnati plini cu grasime si cu zgarciuri, ca nu mai stii la ce sa te astepti de la el. Niste nenorociti, dom’le! Asa fac toti in ziua de azi, c’asa-i la noi la Romanica. Ce poti sa le faci? Pai, cand lucram eu pe vapor la nemti…”?

Dle Locic, daca intr-o zi ajungeti prea tarziu in piata si nu mai gasiti mare lucru, de ramaneti cu un singur fel in meniu, dar la fel de bun ca acelea pe care mi le-ati dat miercuri, sa nu va fie frica. Va asigur ca vor veni mai multi clienti sa manance doar felul acela decat va vin acum ca sa aleaga exact ca la loterie intre 20 – 30 de feluri. Credeti ca cel din Dristor, care s-a imbogatit, avea 20 de feluri de shaorma in pravaliile lui? Nu, are unul singur, de ani de zile!

(www.restograf.ro)

(o cronica subiectiva)

La cat de tare m-au enervat niste chelneri de la cantina din Povernei, tare mult as fi vrut sa umplu cateva pagini numai cu grozavii despre Nicolai si despre afacerea lui. Din pacate pentru orgoliul meu, trebuie sa scriu acum ca acesta e cel mai bun restaurant la care si eu si cunoscutii mei am mancat in Bucuresti in ultima vreme, chiar si asa, cu chelneri care reusesc sa-ti strice tot cheful numai cand ii vezi apropiindu-se.

Asadar, i-am cautat cu lumanarea toate cusururile si iata ce am gasit:

• Pubelele cu gunoi (stiu ca e pleonasm, dar am subliniat ca sa-mi vars nervii) ale blocului vecin sunt la jumatate de metru de mesele de pe terasa lui Nicolai, care nu a socotit necesar sa le separe printr-un gard opac, a pus doar un gratar de lemn si niste plante in jurul lor.

• Intr-un decor bine facut, destul de elegant si de unitar, pe Nicolai l-a lovit inspiratia intr-o zi si a pus pe pereti niste lucrari neopop care mi s-au parut atat de urate si de nepotrivite incat eram sigur ca il voi prinde cu asta. Dupa o vreme le-a scos (a mai ramas doar una, silueta albastra din poza) si le-a inlocuit cu niste lucrari de pop art (mai multe obiecte si tablouri in tehnici mixte, fotografie, print, colaj si pictura) destul de figurative, colorate si decorative, adica exact pe gustul meu. Intre timp, mi s-a pus in vedere ca daca imi plac lucrarile figurative, colorate si decorative, mai bine sa nu scriu despre asta in public, pentru ca ma fac de ras. Mai mult, am aflat si ca lucrarile acelea par sa provina dintr-o galerie pariziana in care expun artisti faimosi, care au putut demonstra cu succes ca un capac de bere lipit pe un plexiglas poate fi vandut cu cateva zeci de mii de Euro. Asa ca daca nu-mi plac siluetele albastre, inseamna ca eu am o problema serioasa de rezolvat.

• Trei lucruri nu prea mi-au placut din ce am mancat la Nicolai: cateva bucatele de conopida dintr-o supa, care mi s-au parut mai crude decat era cazul; o supa de dovleac din care nu am putut manca nici macar o lingura intreaga (si pe care am mai si platit 50 de lei) si un orez destul de crud si el (al dente? Nu era specificat in meniu, ca nu l-as mai fi luat) cu parmezan invechit. Fiindca mai auzisem eu cate ceva despre ce se considera bun si ce nu la Paris, data urmatoare l-am luat pe un prieten al meu francez, mare cunoscator in ale gastronomiei, care a trecut prin toate restaurantele mari ale lumii (e milionar, de aceea) si i-am dat sa manace supa de dovleac si pe cea cu conopida. Lui i s-au parut delicioase amandoua, asa ca ramane ca el. Probabil ca si orezul i s-ar fi parut bun, deci nici acest cusur nu se mai pune la socoteala.

Prin urmare, daca Nicolai se hotaraste sa acopere si tomberoanele intr-o zi, o sa-l puna chiar intr-o situatie dificila pe orgoliosul si vesnicul nemultumit din mine. ..

Cantina a fost deschisa de putin timp de doi asociati, un roman si un francez. Nicolai (cel din poza, cu palarie), care conduce direct afacerea, e un maramuresean care a stat mai mult de 10 ani in Franta, lucrand pe la diverse restaurante. Laurent Strouk e un artist francez care are o galerie de arta contemporana la Paris si a carui prietena romanca, prietena cu prietena lui Nicolai, l-a convins ca e bine sa faca o astfel de investitie la Bucuresti. Laurent a crezut-o si a platit un bucatar francez care stie despre ce e vorba, ca sa vina in Romania si sa stea aici macar un an. Acum sunt mandri cu totii de ce a iesit.

Se pare ca Laurent si Nicolai au fost in bani, pentru ca au inchiriat sau cumparat parterul unui bloc nou, din acelea scumpe, din centrul Bucurestiului, pe Povernei si l-au amenajat foarte bine, cu materiale si mobilier de cea mai buna calitate. Mesele sunt destul de departate unele de altele, fara fete de masa, scaunele comode, canapele pe unde se poate. Gurile rele spun ca Nicolai nu ar avea autorizatie pentru cantina lui, dar cine are chiar toate autorizatiile in Bucuresti?

Meniul de haute gastronomie al cantinei e scris pe o singura coala de hartie, si mai ramane si loc… E impartit pe antreuri, supe, paste si orez, peste, carne si desert. Cateva din fiecare, incat sa-i poti crede pe cuvant. Evident, trufele si foie gras-ul sunt la ele acasa, le gasesti si in supa, in orez si in sosuri, in ulei si in garniturile cu cartofi. La Nicolai mananci Carpaccio de dovlecel cu vinaigrette cu trufe, Sparanghel verde cu ou romanesc (sic!) si sos verde, o reteta originala de Foie gras cu niste straturi de paine dulce si ghimbir, cu sos de vin solid (jeleu) sau de ceapa alaturi, Gustare de ton rosu, Ou cu trufe si ciuperci, Supe de dovleac (aici amintiti-va ca nu sunteti francezi!), de mazare cu menta sau de rosii, busuioc, gaspacho de castraveti si ulei de masline, Cod, Biban de mare si Saint Jacques, Risotto cu trufe, carne de vita, vitel, miel si rata (Tartita prajita de carne de manzat, File de ratusca cu mirodenii, Coapsa de rata zaharisita etc.) – toate cu garnituri dintre cele mai fine -, branzeturi si deserturi tipice: Moelleux, Dantela de clatite, Mille Feuilles, Tarte, Creme brulee, Frigarui de fructe. Si toate sunt chiar ceea ce par a fi…

M-am dus de vreo sapte ori la Nicolai in ultimele luni. Nu mai descriu ce am mancat. Toate au fost bune, foarte bune sau excelente, nu am gasit vreun fel despre care sa pot spune ca e banal. Si prietenul meu  francez, cunoscator si bogat a zis la fel, ca e cel mai bun restaurant din Bucuresti in acest moment, mai bun decat Aqua sau decat altele cu pretentii mari la care am fost tot impreuna. Inca nu am ajuns la cel de la Continental ca sa-l includ si pe el in comparatie, insa promit sa ma duc in curand, sunt foarte curios. Si mai astept cu multa nerabdare sa-si deschida si Adrian Nastase restaurantul sau din Herastrau, luna aceasta, se pare.

Prima amintire de la cantina lui Nicolai e legata de un chelner caraghios si arogant, care ne-a indispus teribil. L-am vazut si peste cateva zile si apoi in saptamanile urmatoare, si socul parca s-a mai atenuat. Ori si-a consumat repede doza de ridicol, ori am mai imbatranit eu cu o luna si am devenit mai tolerant, ori am revenit la sentimente mai bune dupa ce prietena lui Laurent a schimbat lucrarile de pe pereti, sau sunt mai subiectiv acum, dupa ce am gustat din mancarurile lor.

Cred ca sunt vreo patru chelneri acolo. Doi dintre ei sunt membri marcanti ai marii si bine cunoscutei “Asociatii a chelnerilor romani pe care ii doresti sa stea cat mai departe de tine”, care considera clientii un rau nu neaparat necesar: blazati, sictiriti, mereu pe ganduri si preocupati de detalii misterioase, din care niciunul legat de prezenta ta acolo. Al treilea nu ne-a enervat, iar al patrulea ni s-a parut chiar simpatic, mai ales cum alerga tot timpul intr-un suflet la bucatarie ca sa gaseasca raspunsul la oricare intrebare pe cere i-o puneam, legata de ce urma sa ne dea de mancare. Nu voiam sa-l pun in incurcatura, dimpotriva, ma gandeam doar sa notez cate ceva pentru articolul meu, insa am renuntat, dupa cum s-a si vazut.

Preturile sunt rezonabile pentru o mancare pe care nu o mai poti gasi cu usurinta in alta parte in Bucuresti, chiar daca portiile sunt ca la francezi, adica mai mititele: intre 30 si 50 de lei la aperitive, 20 – 30 de lei supele (vad ca au scazut de la 50, cat erau mai inainte), 25 de lei spaghetele si 100 risotto cu trufe, intre 50 si 80 pestele si 60 – 95 carnea, iar deserturile intre 20 si 30 de lei. Pentru o masa buna in doi trebuie sa treci pe la bancomat inainte si sa scoti 4 – 500 de lei, ba chiar mai mult daca vrei sa impresionezi pe cineva cu niste vinuri scumpe. Insa merita.

Daca Nicolai, Laurent si cele doua prietene ale lor (care sunt si prietene intre ele) isi vor lua inima in dinti si vor suna la Michelin, sunt sigur ca dupa cei cativa ani de evaluare vom vedea prima stea si in partea aceasta de lume. Eu m-as bucura, pentru ca Nicolai e mult mai simpatic decat chelnerii lui. De fapt, nu m-ar mira prea tare sa aflu ca tocmai de aceea i-a si ales astfel, ca sa iasa el mai mult in evidenta…

(www.restograf.ro)

(o cronica subiectiva)

O sa ma abat iarasi de la regula si o sa scriu despre un restaurant la care nu am mancat de cel putin doua ori in ultima vreme. Daca nu ar fi fost atat de greu de ajuns acolo (e prin spatele Caii Mosilor, pe la Foisorul de Foc) m-as mai fi dus si a doua oara ca sa incerc si alte mancaruri cu nume ciudate, chiar daca prima vizita nu mi-a lasat alta amintire decat o arsura in stomac si frustrarea ca am platit cam mult pentru asa ceva.

Daca nu esti indian, ca sa auzi despre Karishma din surse avizate, risti sa treci de multe ori prin fata lui fara sa iti dai seama ca acolo e un restaurant care e deschis de mai mult de 5 ani. Nici de la cunoscuti nu ai multe sanse sa afli despre el, pentru ca am auzit ca aproape toti clientii sunt indieni, care nu au nevoie sa umble cu Maaloxul in buzunar, ca noi. Nu mi-am dat seama daca si-au pus in minte sa atraga mai mult romani sau mai mult pe cei din comunitatile asiatice, asa cum am vazut mai peste tot in strainatate, unde mancarea traditionala (chinezeasca, vietnameza, thailandeza etc.) facuta special pentru europeni e foarte diferita de cea preparata pentru ai lor. Mi-au spus ca in limba lor Karishma inseamna miracol si ca restaurantul e al domnului Raj. Se pare ca toti angajatii sunt indieni, de la bucatari la ospatari si, cel putin cei din sala nu vorbesc deloc limba romana.

Amenajarea e dupa tipicul oriental cunoscut, cu decoruri specifice (carpete, statuete, draperii etc.), cu multe culori tari, complementare, cu contraste puternice. Nu am nimic cu decorurile din “alt film”, merg cu egala pofta de mancare si la Casa Vernescu, si la Piccolo Mondo sau la Deutsche Kneipe daca stiu ca gasec mancare buna. Singurul lucru care m-a facut sa vreau sa termin mai repede de mancat si sa plec au fost aerul inchis si caldura. Nu numai ca toate geamurile si usile erau ferecate bine, ci si putinele ferestre pe care le aveau erau acoperite cu niste rogojini groase. O fi avut asta vreun substrat cultural sau de alta natura, insa noi nu l-am “gustat” deloc. Sper sa-si deschida cat mai repede terasa despre care vorbeau (pe acoperis, parca), altfel au putine sanse sa mai prinda picior de roman pe acolo pana la iarna.

Meniul e bogat, toate felurile sunt trecute mai intai cu denumirea lor indiana, insa au o descriere destul de clara in romana. Si aperitivele si felurile principale sunt impartite pe vegetariene si nevegetariene, ceea ce mi se pare un lucru foarte bun. Atat felurile de mancare in sine, cat si asocierile de ingrediente si indicatiile de preparare cuprinse in titluri si descrieri sunt incitante: Mingiute de ceapa prajite in faina galbena, Pulpe de pui umplute cu oua, stafide, caju si alte alune facute in cuptor de lut, Linte neagra, Branza cu spanac, Conopida cu cartofi, Porumb si ciuperci in masala indiana, Pui in sos cremos de caju, alune si fistic, Miel cu naut, Paine cu menta, Iaurt cu legume, Ceapa marinata etc. Felurile principale sunt impartite in trei mari categorii: fara carne, pui si miel. Nu au peste si si fructe de mare in meniu, si (evident) nici vita. Mai au vreo opt feluri de paine si doua deserturi: Gulab Jamun si Kulfi, adica niste galuste insiropate si inghetata indiana. Stiu, si eu am avut aceeasi reactie cand am citit, insa lucrurile nu sunt chiar asa cum par…

Am fost de cateva ori in restaurante indiene, si in Romania si in strainatate, si nu imi aduc aminte sa fi mancat vreun fel care sa-mi fi ramas in minte, despre care sa intreb data viitoare cand mai ajung intr-un astfel de loc. Nici nu am retinut vreodata numele indian al vreunei astfel de mancari (si nici nu cred ca voi tine minte vreodata), asa ca i-am rugat pe chelneri sa ne dea ce cred ei ca au mai bun, cu singura conditie sa nu trebuiasca sa ma opresc direct la farmacie dupa ce plec de la ei. Ca aperitive ne-au adus Julie kebab (de pui) si Sikh kebab (de miel), paine indiana, sosuri de mango si de menta, ceapa marinata si indian pickles (niste legume marinate, nu am identificat ce), iar ca fel principal Butter chicken (pui in sos cremos de rosii si unt), Rogan Josh lamb (miel cu sos de rosii si ceapa) si Veg Pulao (orez cu legume si sofran). La sfarsit am primit singurele doua deserturi din meniu.

Aproape toata mancarea e iute la ei (uneori foarte tare) si trebuie sa le ceri in mod expres sa nu puna condimentele cu polonicul in ea. Chiar si cand va jura ca nu va fi asa (cum s-a intamplat in cazul nostru), nu-i luati in totalitate in serios. La fel, aproape toate felurile vin vopsite in culori vii, cred ca le dau cu pensula sau cu niste sprayuri. Carnea de pui a fost vopsita in rosu aprins, pe un pat decorativ de frunze de varza alba, vopsite si ele in rosu, verde electric si inca o culoare, nu mai tin minte care. Nici ceapa marinata nu a scapat, doar ca pentru ea au socotit ca purpuriul e mai adecvat. Garniturile de la miel erau si ele pictate si completate cu minisculpturi in morcovi portocalii si ardei galbeni. Sper ca era comestibila vopseaua aceea, inca nu am patit nimic pana acum.

Puiul de la aperitiv a fost ca toti puii pe care i-am mancat zeci de ani pana acum, si carnea tocata de miel (un fel de mici), la fel. Cele doua feluri principale erau, de fapt, niste tocanite de pui (respectiv miel) cu un banal sos taranesc de rosii, ardei, ceapa, smantana si ceva mirodenii. Nu erau rele, dar nici vreun deliciu culinar, nici pe departe. Vorba lui Cristi: “Vezi, George, cum am mancat noi zeci de ani pana acum Julie kebab si Rogan Josh lamb fara sa stim…” Foarte bune au fost painea cu bucati intregi de usturoi in ea si, mai ales, orezul cu legume si sofran. La sosuri eu nu am gasit vreun gust deosebit, si nici Cristi, asa ca le-am declarat cam inutile. Evident, aproape toate felurile sunt picante, de la putin pana aproape de limita suportabilului pentru un neindian. Deserturile au fost bune, asa cum sunt mai toate lucrurile foarte dulci: galuste din orez, gris si lapte praf, cu miere si fistic si o inghetata indiana pe care nu am inteles de ce au denumit-o asa pentru ca nu era nimic rece acolo, era doar un fel de sarlota din lapte, vanilie fistic si alte lucruri, foarte buna si ea, de altfel.

Dupa cum am spus, chelnerii sunt indieni si nu vorbesc romaneste. Mai multi prieteni m-au indemnat sa ma duc la Karishma, de multa vreme. Spre surprinderea mea, niciunul nu pomenea despre vreo desfatare gastronomica ce m-ar astepta acolo, ci doar ca sa vad chelnerii! Intr-adevar, a fost foarte placut sa ii ai pe aproape (ne serveau doi simultan), mai ales pe Jobince, care parea in extaz tot timpul, atat de zambitor si de fericit era.

Preturile mi s-au parut ca sunt doar pe masura serviciului, nu si a mancarii. Felurile principale au aproape toate pret unic, de 34 de lei la pui si 36 la miel, iar aperitivele pe la 30 si ceva. Noi am platit putin peste 200 de lei pentru cate un aperitiv, fel principal si desert, fara vin sau alte bauturi, ceea ce ni s-a parut cam mult.

Am avut totusi senzatia ca Jobince a vrut sa scape de noi mai repede si cand i-am cerut sa ne dea ce au ei mai bun, el ne-a adus ce era mai simplu si mai rapid de facut, sau gata pregatit de dimineata sau din ziua precedenta. Sunt sigur ca daca s-ar fi concentrat mai mult ar fi gasit si solutii mult mai deosebite si mai gustoase.

(www.restograf.ro)