La nivel de principii, exista doua abordari mari in orientarea invatamantului superior dintr-o tara: catre un sistem (ultra)liberal, cum e in America sau in Anglia, sau catre unul puternic reglementat, cum e in Coreea, Japonia sau in unele tari (foste) socialiste.
Alegerea uneia dintre cele doua orientari, sau a “concentratiei” optime din fiecare in amestecul final, depinde de modul in care in societatea respectiva se transeaza eterna dilema referitoare la cat de mult ar trebui Statul sa decida in locul cetateanului ce e mai bine si ce nu pentru el. Unii cred ca cei mai multi oameni nu sunt in stare sa aleaga si sa decida singuri – ceea ce e adevarat, evident! Altii spun ca si dreptul de a alege prost si de a-ti asuma consecintele trebuie considerat fundamental si garantat. Si asta e adevarat in egala masura: oricine poate argumenta ca are dreptul la un invatamant ieftin (si prost, pe cale de consecinta, dar nu e relevant aici) si ca doar el trebuie sa fie in masura sa aleaga ce si unde studiaza.
Prin urmare, niciodata nu va putea cineva sa demonstreze ca un sistem e decisiv mai bun decat celalalt. Dezbaterile aprinse si nesfarsite sunt destul de inutile si contraproductive si dilema nu poate fi transata decat printr-o decizie politica. E foarte important, insa, ca sistemul sa ramana coerent, indiferent de solutia care va fi aleasa. Daca pentru angajarea la Stat impui “fise de post” in care tipul si nivelul de studii sunt precizate pentru aproape fiecare functie in parte si daca orice diploma de “studii superioare” are aceeasi valoare pe “piata” angajarilor la acel Stat, atunci ai nevoie de un sistem hiperreglementat in tara respectiva. Or, in Romania avem un invatamant superior destul de reglementat (vezi sistemul complex de acreditare), insa, in realitate, e ultraliberal (vezi Spiru Haret si aproape toate celelalte facultati private).
Sunt voci – unele care se aud chiar si in Academia Romana – care spun ca sistemul de acreditare ar trebui desfiintat cu totul si ca dreptul la un invatamant prost e deja garantat de catre Constitutie. Si sunt altele care spun ca ar trebui sa facem exact pe dos. Si unii si altii isi pot argumenta pozitiile extrem de convingator, cu conditia, insa, ca sa nu incurce niste politicieni prosti (sau poate oar corupti) lucrurile.
Daca imi permiteti, Dle Butunoiu, as dori sa punctez ca angajarea “la acel Stat” nu ar trebui sa depinda in nici un fel de diploma pe care candidatul o poseda, ci de stiinta acestuia. In nici o tara cu o administratie functionala si cu un corp administrativ capabil, intrarea in “sistem” nu depinde de diploma prezentata, ci de capacitatea de a reusi la un examen national, specific de la o tara la alta dar in toate foarte competitiv.
A fi “civil servant” in Anglia, par example, e o mare chestie, sunt premii si medalii care se dau pentru cariera sustinuta in serviciul public, care implica evaluare anuala, si nu din partea sefilor, ci a beneficiarilor.
In China, examenul national de intrare in administratia publica este ceva mai greu decat supravietuirea in piata tien an men, si chinezii isi pregatesc staff-ul din toate regiunile la scoli americanesti afterwards, tocmai ca sa aiba cei mai capabili oameni in sistemul public, nu pe cei mai stupizi. India, deasemenea, are unul din cele mai performate corpuri administrative, atat pentru administratia centrala cat si pentru cea locala. A lucra la o institutie de stat, cum ar fi de exemplu caile ferate indiene, este o cariera de invidiat si de dorit, cu un status social deosebit de respectat, tocmai pentru ca este clar ca nu esti prost, nu esti corupt, stii si meseria ta stii si management. Pentru ca, in nici una din tarile “destepte” administratia publica nu este sinonima cu “aplicarea legii” in exclusivitate, ci mai degraba cu “managementul”. Numai in Romania exista ideea asta cretina ca facultatea de administratie publica studiaza dreptul administrativ, ceea ce o mare gogomanie si o mare inutilitate. In fapt, peste tot in scolile de administraie publica din lume, acesta este un domeniu interdisciplinar, unde se studiaza in principal management si derivate, economie din greu, si micro si macro, analiza economica si statistica, si tot felul de psihologii, sociale, organizationale, HR, precum si despre alte sisteme de administratie publica din lume, incluzand aici si organizatiile internationale de tipul UE si UN.
Eu nu stiu ce functionar public din Romania este capabil sa treaca un examen adevarat, de tipul celor organizate de serviciul de recrutare pentru institutiile europene, EPSO, care nu consista din reproducerea autista a unor articole de legi. Dar, din ce am vazut pe la birourile ministerelor, nu imi pare nici unul in stare. Toti, trasi la sapirograf, sunt facuti Functionari Publici de cariera din ingineri incompetenti si medici care nu si-au luat rezidentiatul, satui de munca si indragostiti de politica, sau, si mai bine, dintre acolitii, fii, fufele, fetele, nevestele si politrucii partidelor perindate pe la putere, toti cu diplome de invatamant privat. Pana cand in Romania nu va exista o ENA ca in Franta, o Kennedy School sau Maxwell School ca in USA, sau un Indian Institute of Management ca in Bangalore, toate speciale pentru public servants care fac aceasta optiune pentru ca doresc sa fie in serviciul public si demonstraza ca sunt capabili sa ajunga acolo, deci, pana atunci, cred ca nu invatamantul este cheia succesului, ci recrutarea, sau mai bine zis, modificarea sistemului de recrutare. Din unul idiot, care nu demonstraza nimic, nici macar efort din parea angajatorului in a face niste subiecte relevante, intr-unul performant, care respecta criteriul calitatii, care este meritocratic, si care, in ultima instanta, este gandit ca sa serveasca interesele populatiei, din ale caror taxe sunt platiti, iar nu ca sa o tina pe aceasta cat mai departe de luarea deciziilor si de drepturile ce i se cuvin.
In clipa in care avem un Stat care decide pentru cetatean, in mod tamp, cine e mai bun pentru el, atunci nu invatamantul din acel stat e de vina, ci Statul insusi, cladit si el pe criterii nu tocmai destepte, dat fiind ca am schimbat Constituia de vreo 7 ori, daca nu chiar de mai multe.
Vorbim de “Principles over Rules” … de systemul de gen Anglo Saxon (“principles”) versus cel Francofon/Latin/Japonez (“rules”).
Cheia reusitei, totusi, nu este in ce fel de system alegi, ci daca te duce capul sau nu sa intelegi ce inseamna si cum functioneaza un system!
Plecind de la principiul feedback-ului si a autoreglajului, este evident ca orice system (bazat pe principii sau reguli) trebuie sa aiba:
1) Obiective …. ce vrea sa se realizeze,
2) Activitati ….. care duc la realizarea obiectivelor
3) Responsabili … pentru activitatile care duc la realizarea obiectivelor
4) Controale … care ne dau raspunsul la intrebari de genul “cum stim ca ceea ce facem, facem bine in lumina obiectivelor”
5) Masuri ale successului …. cum stim ca intr-adevar am reusit !
Este evident ca in domeniul educatiei in Ro vedem obiective, activitati, responsabili si masuri ale ….insuccessului.
Ceea ce nimeni nu remarca este ca se lucreaza cu un system in care nu exista notiunea de “control”….. deci nu exista un system!!
Probabil, la radacina adinca a problemei este prostia atit de larg raspindita….
Care dintre cele 2 sisteme ti se pare mai bun?
GB
Cel bazat pe reguli.
Amindoua systemele sint foarte bune si dau rezultate in locurile unde sint functionale si aplicate corect (Franta, Japonia, USA, UK etc.)
Totul depinde de ideile fundamentale pe care este bazata societatea respectiva.
Este o societate bazata pe libertate individuala (ca in USA, Australia, UK, Canada etc,)?
Sau o societate mai colectivista (Japonia, Korea, Franta), unde predomina regulile?
Iar cum este societatea depinde de factori istorici, religie etc.
Disfunctionalitatile incep sa apara cind se introduc systeme liberale (gen USA) in societati colectiviste (genul celei Japoneze, Rusia etc.) sau, eventual, vice versa.
Deci ideea este: fiecare gen de societate cu systemul ei specific.
Problema este ca in Romania nu exista un consens asupra a exact ceea ce te intereseaza pe tine, si anume “mentalitatea la romani”!!! Sintem individualisti? Sintem colectivisti? etc.
Se incearca sa se copieze in dreapta si in stinga, de la chestii de genul ENA la MBA-uri, care toate in final nu dau rezultate!
Adica preferi sistemul francez si german celui american?
GB
Probabil in conditiile unei economii capitaliste de piata principalul motor al schimbarii este initiativa individuala.
Aceasta initiativa individuala se manifesta mai neingradit in systemul american si UK.
Intrebarea este: vrea un popor un system liberal, sau se simte mai bine intr-un system mai incadrat de reguli care se pare ca este mai prezent in societatile mai colectiviste.
Totul este ca guvernantii sa isi cunoasca poporul si sa vrea sa construiasca si adapteze systemul la “modus operandi”-ul populatiei.
Simplist judecand lucrurile, dupa manifestarile exterioare, romanii par a fi individualisti. Poate nu rationez eu bine, dat fiind ca-mi lipseste pregatirea teoretica. Ma gandesc de pilda la faptul ca pe roman nu-l prea intereseaza ce se afla dincolo de pragul casei lui (de pilda, intr-un bloc comunist care la capitolul ‘parti comune’ e dezolant, jegos, vei avea surpriza sa constati ca apartamentele sunt cochete si ingrijite…), ma gandesc si la faptul ca el, ca individ, reuseste mai tot timpul sa se ‘descurce’, ca raneste si jigneste usor, ca nu-i pasa daca actiunile sale fac rau sau ii deranjeaza pe ceilalti, cata vreme lui ii aduc un beneficiu personal, etc.
De aceea cred ca un sistem bazat pe reguli ar da rezultate mai bune, asta neexcluzand insa si libera initiativa. Problema e cine sa aplice regulile si mai ales cine sa le respecte la noi?
Personal sunt un mare admirator ‘modelului’ german.