(o cronica subiectiva)

Capsa a fost mai intai o cofetarie, in 1866, cand a fost deschisa, apoi i s-a alaturat si un restaurant, in 1881. Pe placuta de la intrare mi se pare ca am vazut ca scrie ca e din 1856, iar pe situl lor de Internet apare ca a fost fondata in 1852 de catre un anume Grigore Capsa, care a trait intre 1841 si 1902. Adica, dupa calculele mele, cand omu’ avea 11 ani, lucru cu totul si cu totul remarcabil, deci.

Oricum, in scurt timp locul a ajuns cunoscut in multe tari din Europa, mai ales pentru niste bomboane de ciocolata facute dupa o reteta unica, dupa care unii bogati din marile capitale trimiteau curieri speciali ca sa le aduca. Dupa Primul Razboi, Capsa a devenit o cafenea exclusiv literara si unul dintre principalele centre ale vietii culturale din Bucuresti si din Romania. Dintr-un foarte luxos restaurant la sfarsitul secolului al XIX-lea, in care toate tacamurile erau numai din argint masiv si vesela din cel mai fin portelan, s-a transformat intr-o cafenea boema cu banci de lemn in locul scaunelor si fara fete de masa.

Dupa ce au venit comunistii, au plecat scriitorii si artistii si Capsa a redevenit restaurant de lux, cel putin dupa standardele vremii. Au fost mai multe incercari timide ale intelectualilor de a reinnoda vechile traditii de acolo, insa cum pe vremea lui Ceausescu sefii de restaurante si chelnerii erau printre cei mai bogati si influenti romani – si multi dintre marii antreprenori si investitori de azi provin din acea “elita” – , clientii au fost obligati sa isi vada lungul nasului, sa bata in retragere si sa joace dupa regulile timpului. Capsa a ajuns printre cele mai bune restaurante pe vremea aceea, printre cele cateva despre care am amintit si in articolele anterioare, si cu care chiar era intr-un fel de “concurenta”, insa nu unul din cele “cu circuit inchis”.

Dupa Revolutie, restaurantul, cofetaria si hotelul de deasupra au ajuns pe mana unui capitalist autohton, care a avut bani sa faca niste renovari si restaurari scumpe si sa aduca hotelul la un statut de 5*, stele privite cu neincredere de unii mai cunoscatori intr-ale standardelor din domeniu.

Sunt mai multe sali la Capsa. Am vazut o braserie foarte austera, fara fete de masa, saracacioasa in contrast cu decorurile (aparent originale) opulente si luxoase, cu mult lemn masiv, catifele groase, coloane de marmura si tavane aurite in stil Rococo din sala principala a restaurantului si dintr-un separeu inspre care am tras cu ochiul sa vad si eu PSD-istii de frunte despre care scriu ziarele ca sunt amicii si protectorii patronului.

Capsa se pozitioneaza si se autodefineste ca restaurant de lux prin decor, atmosfera, tinuta sobra si atitudinea protocolara a personalului, tipul de meniu (revin asupra subiectului) si (unele) preturi. Si asa se si autodescrie in materialele lor de prezentare.

Am fost de doua ori luna aceasta la Capsa (la pranz) si am fost singuri in tot restaurantul, de fiecare data. Nici in braserie nu am vazut pe nimeni. In separeu am vazut, totusi, ceva miscandu-se in prima zi. A doua oara, chiar cand noi plecam, au intrat doi scriitori cunoscuti care aveau aerul ca vor sa ramana; probabil ca mai mult din nostalgie, pentru ca erau din cei care ii mai prinsesera inca pe Camil Petrescu si pe Arghezi pe acolo.

Meniul e destul de lung (eu am numarat peste 100 de feluri) si imi pune o problema foarte serioasa daca ar trebui sa-l pozitionez in categoriile uzuale si sa explic cuiva in ce fel de restaurant il invit. Pe de o parte, concureaza cu Selectul, ca ultimi reprezentanti ai gastronomiei fine socialiste, cu feluri ca Stroganoff, turnedou, medalion Zingara, consomme, rata cu portocale, gustare calda (“ficatei, carnaciori, cascaval pane si ciupercute”), tort Richard, profiterol, mixed grill; pe de alta parte, au icre negre la 700 de lei si foie gras la 180 de lei portia, dar si mici la 6 lei; au fructe de mare scumpe, pesti sofisticati si Tournedos Rossini (turnedou) alaturi de ciorbe de burta, de vacuta si de perisoare, tochitura, sarmale, pastrama cu mamaliguta, papanasi, dar si prosciutto, spaghetti carbonara si tagliatelle si multe altele.

Prima data am luat o supa de sparanghel destul de buna, apoi tot sparanghel, insa cu sos olandez (unt, maioneza si ceva alcool), care a fost de nemancat fiindca legumele erau facute praf iar sosul greu si acru. Au urmat o caprioara destul de banala, cu orez, cartofi prajiti si omniprezentele gogosele de tip mille-feuilles (oricum nu ne-a intrebat nimeni ce garnitura vrem) si o vita surprinzator de buna, si cu carne de calitate si bine facuta. A fost o surpriza de proportii, vita era ultimul lucru pe care ma asteptam sa-l apreciez la un restaurant cum e Capsa. Am mai avut si doua salate, una verde si una de varza, de care nu ne-am atins.

In ziua urmatoare am cerut ajutorul chelnerului, sa ne recomande el ce stie ca e mai bun la Capsa. Nu a vrut sub nicio forma sa-si asume o astfel de responsabilitate, ba s-a si enervat sub pretextul ca totul e bun acolo. Am insistat, pentru ca tot timpul fac asta cand vreau sa scriu o cronica, ma intereseaza care sunt felurile de care sunt ei cei mai mandri. Cred ca ii venea sa ne dea afara, atat de tare l-a deranjat insistenta noastra si s-a indarjit sa nu ne raspunda. In ultima clipa a cedat si ne-a recomandat in doi peri, vizibil iritat, un muschi de vaca Wellington si un cotlet de porc voinicesc. De data aceasta ne-a intrebat ce garnituri vrem si am luat legume sote.

Vita (cu nelipsita gogosica alaturi) nu a fost la fel ca cea de dinainte, insa a fost destul de buna, la fel si sosul. Porcul a fost cam prost, tare si fara niciun gust, dar sosul de tip taranesc (cu smantana, rosii, castraveciori murati si ansoa) a fost bun si a salvat situatia. Legumele au fost si ele inegale: unele neasteptat de bune (broccoli, care, totusi, e destul de greu de “nimerit”), altele mai putin. Sunt sigur ca bucatarul le-a facut impreuna, nu si-a mai batut capul sa le tina la fiert (la aburi) exact cat e timpul fiecareia. Painea a fost destul de proasta pentru un restaurant cu pretentii, adica toast, chifle si cornuri de la supermarket. La desert am avut parfait si clatite destul de bune, insa acelea nu cred ca ar fi putut fi altfel. Am luat si un vin al casei destul de prost.

Evident, toate felurile de mancare vin la Capsa decorate cu faimoasele floricele facute din ridichi, morcovi si praz, imobilizate cu o scobitoare.

Mancarea a fost adusa destul de repede si nici acum nu ne-am dat seama cum e posibil asa ceva intr-un restaurant gol. Serviciul a fost rapid si conform cursurilor de la scolile de chelneri, insa distant, ceremonios, chiar scortos uneori si fara nicio nota personala. Toti cei de acolo sunt “de meserie”, cu multa vechime in ale ospataritului, usor recognoscibila.

E greu de inteles cum au fost stabilite preturile la Capsa. Unele sunt destul de mari, altele surprinzator de mici. In mare (facand o medie) sunt normale, noi am platit cam 170 de lei de fiecare data. Din cate am putut sa-mi dau eu seama in scurta mea sedere, restaurantul e mai gol decat ar merita si cred ca in cele doua zile in care am fost eu acolo au pierdut bani, de vreme ce am numarat de vreo trei ori mai multi chelneri decat clienti. De ce si-a pozitionat patronul cu prieteni influenti restaurantul astfel, mi-e greu sa inteleg. Insa poate omu’ stie ce stie, ceva ce eu nu stiu…

(www.restograf.ro)

(o cronica subiectiva)

Pe vremea lui Ceausescu erau multe restaurante, mai ales in afara Bucurestiului si a zonelor turistice, in care nu puteai primi altceva decat o supa si cotlet de porc cu cartofi prajiti. Cineva glumea odata si spunea ca atunci “la haute gastronomie” era larg raspandita in Romania, cu aluzie la meniurile microscopice. Localurile in care gaseai mai mult de zece feluri de mancare erau considerate de mare “lux”: Casa Oamenilor de Stiinta (COS-ul) din Piata Cosmonautilor, Capsa, Casa Universitarilor de la Gradina Icoanei, Marul de Aur, Doi Cocosi si inca vreo cateva. Selectul era, din cate stiu eu, cel mai vestit dintre ele, si sa mananci acolo era aproape acelasi lucru cu a spune ca esti foarte bine vazut de catre Partid. Acum lumea s-a schimbat si doar in restaurantele foarte bune mai gasesti putine feluri in meniu.

Pana in 1986 restaurantul din Aleea Alexandru, aproape de Guvern (pe atunci Ministerul de Externe) era condus de catre celebrii frati Chivu. Nu era “cu circuit inchis”, insa zvonurile si vocile care coborau instinctiv catre soapta cand se vorbea despre Select ii tinea pe oamenii de rand departe de el. De la cei doi frati a fost preluat de catre cel care l-a si cumparat dupa Revolutie, si care il conduce si astazi.

Cred ca acea cladire a fost construita special pentru a fi restaurant sau sala de evenimente, pentru ca impartirea si dispunerea salilor si a teraselor sunt ideale pentru asa ceva. Etajul unde e restaurantul (la parter au facut un club ciudat acum) nu s-a schimbat cu nimic, arata exact ca atunci cand toti clientii erau “tovarasi”, tapisat cu celebrul lemn cafeniu, din alta lume acum, care era luxul suprem in materie de decoratiuni interioare comuniste. Insa e curat, luminos, spatios si aerisit, cu foarte multe flori naturale in glastre si in ghivece. Mesele sunt imense, cam de 2-3 ori mai mari decat cele din restaurantele capitaliste, si iti dau o senzatie foarte placuta de confort. Localul are trei terase, pe care cred ca le invidiaza orice alt restaurant din Bucuresti: una mica si intima la etaj, semiinchisa, alta superba, tot la etaj, si inca una la parter.

Zilele trecute am revenit la Select dupa mai mult de 20 de ani, pregatit sa dau piept cu un “monstru comunist” care a supravietuit pana in zilele noastre doar datorita clientilor fideli despre care se tot scrie ca il tin in viata: C. Vadim Tudor, Catalin Voicu, care nu a mai trecut pe acolo in ultimele saptamani, Octav Cozmanca, Hrebenciuc si tot felul de alti actuali sau fosti “locatari” ai sediului Guvernului, care e peste drum. Insa am cedat sentimental si m-a cuprins nostalgia de cum am intrat si le-am regasit pe toate asa cum le “lasasem”. M-a emotionat teribil sa revad pe mese castroanele mari cu supa si cum fiecare isi punea singur cu polonicul in farfurie, ca in taberele pionieresti, cand eram eu mic. Si m-a prins total nepregatit sa intalnesc o doamna chelnerita de 50+, absolut adorabila, zambitoare si dezinvolta. Tot personalul pe care l-am vazut la Select e format numai din doamne cam de aceeasi varsta, la fel de amabile si placute. Nu-mi aduc aminte sa mai fi vazut in alt restaurant o chelnerita de 50+, ca sa nu mai vorbim de mai multe, si toate amabile si placute. L-am recunoscut imediat pe patron cand l-am vazut. Mi-a reconfirmat ca tot personalul, de la bucatar pana la cei din sala, e cel pe care l-a preluat pe vremea lui Ceausescu, acum 25 de ani.

Clienti am vazut destul de putini de fiecare data cand am fost la Select. Cine e angajatorul unor astfel de personaje nu mi-a fost greu sa ghicesc. In sala mare se puteau distinge usor functionarii pe viata de la Guvern si de la alte institutii asemanatoare din zona – cei cu camasi in carouri albastru cu verde, cravate maro si veste tricotate pe deasupra. Cei mai multi pareau sa vina cu abonament, pentru ca erau adunati in grupuri mari si mancau toti acelasi fel de mancare, pe care nu l-am regasit in meniu. Ceilalti clienti, cu camasi albe, cravate asortate si fara veste tricotate, am inteles ca stau mai mult in saloanele mici, separate.

Meniul e lung la Select, am numarat peste 180 de feluri. Am regasit celebra cupa calda de pe vremea in care eu eram UTC-ist (un amestec de creier si limba intr-un sos de lamaie, cu hrean si putin usturoi), vechile valdostana, consome, limba cu sos remoulade, brasovence, stroganoff, supa cu galusti, jumari de somn, fudulii si maduvioare… In afara de cateva fructe de mare (pe care le mancau si comunistii avizati), nici urma de produs italienesc, frantuzesc, chinezesc, arabesc, japonez, fusion sau orice altceva e acum la moda. Si cu cateva mici exceptii (zacusca, mici, ciorbe etc.), nu gasesti aici nici mancarea noastra traditionala (taraneasca). Cred ca Selectul a ramas ultimul loc de pe pamant in care mai poti vedea “live” cam tot ce insemna culmea gastronomiei socialiste romanesti. Doar la Capsa te mai poti intoarce asa in timp, insa acolo nu au rezistat pana la capat si au mai cedat cate unui prosciutto, unei carbonara…

Sigur, am apucat sa gust din putine feluri inainte de a scrie aceasta cronica. Am insa convingerea ca cea mai mare parte a mancarurilor de la Select sunt facute in intregime de catre ei, in bucatarie, nu sunt luate de-a gata din rafturile pentru saraci de la supermarketuri. Portiile sunt “romanesti”, adica destul de mari. Am luat icre de crap si salata de vinete foarte bune, o cupa calda si saramura de pui cu mamaliga destul de bune si ele, o pomana a porcului, supa si inca un porc rezonabile si o vita foarte proasta (previzibil – se zice ca nu exista nici macar un singur loc in Romania pe vremea comunismului in care sa fi putut manca o vita buna). Evident, toate asortate cu la fel de celebrele figurine decorative sofisticate facute din morcovi, ridichi, praz si alte lucruri frumos colorate. Preturile sunt normale; cu mai putin de 100 de lei poti manca foarte bine, cu desert si cu un pahar de vin, daca nimeresti ceva pe gustul tau in meniul acela imens.

Chiar daca nu am descoperit inca la Select vreun fel de mancare pentru care sa vreau sa ma duc sau sa invit pe cineva in mod special, o sa revin mai mult din nostalgie, pentru ca imi inchipui un bucatar batran, cu pasiune pentru meseria lui si pentru lucrul bine facut, chiar daca a ramas demult si definitiv in alta lume. Si pentru venerabilele domane chelnerite, pentru castroanele de supa cu polonic si pentru ca patronul e tot timpul acolo, printre clienti. Adica mai degraba pentru o experienta sociala si sentimentala decat pentru una gastronomica.

(www.restograf.ro)

(o cronica subiectiva)

Un sarb a deschis Aquarium la putin timp dupa Revolutie. O buna bucata de vreme a ridicat pretentii la lista scurta a restaurantelor bune din Bucuresti. Nici nu a fost prea greu acum aproape 20 de ani, cand printre “vedetele” gastronomiei bucurestene gaseai nume ca Marul de Aur, Trocadero, Opera, Doi Cocosi sau Caru cu Bere (versiunea Ceausescu). Multe s-au schimbat de atunci, insa nu cred ca sarbul a bagat de seama.

Aquarium e aproape de Piata Gemeni (Galati), intr-o casa mica, pe o strada cu alte case din alte vremuri. Un functionar corupt (sau poate doar prost) de la Primarie i-a dat proprietarului o autorizatie sa construiasca un fel de hala oribila in prelungirea casei mici, hala care a fost extinsa apoi cu inca una, care pare sa aiba acoperis retractabil.

Odata intrat in hala, decorul devine destul de rezonabil. Cei doi mutanti arhitectonici formeaza un open-space destul mare si de potrivit pentru un restaurant unde – aveam sa-mi dau seama in scurt timp – e foarte important sa vezi tot ce misca si, eventual, sa fii vazut. Desi e mai mult o terasa, settingul e unul de restaurant cu pretentii: mese destul de largi cu fete de masa duble, deschise la culoare, pahare mari si tacamuri preasezate etc.

In restaurantele cu pretentii, rostul celei de-a doua fete de masa (mult mai mica si, de obicei, sub forma de traversa) e sa pastreze curata principala fata de masa (cea mare) si fie schimbata doar cea mica dupa fiecare folosire. E mai ieftin si mai rapid. La Aquarium, regula pare sa fie ca ambele raman pe masa pana devin insuportabil de murdare sau de sifonate. Celei de la masa la care ne-am asezat noi inca nu-i venise sorocul sa fie schimbata in ziua sau in saptamana respectiva. M-am uitat cu atentie si la mesele din jur: cam la una din trei erau deja folosite si “reciclate”, insa cu tacamurile frumos prearanjate pe ele. Ca sa nu mai existe niciun dubiu, un chelner ne-a facut si o demonstratie “live”: dupa ce s-a ridicat de la masa de langa noi un client care a avut grija sa nu lase urme flagrante unde mancat, chelnerul a venit, a luat traversa si a scuturat-o pe jos. Nimic nou pana aici. Insa pe fata de masa principala era cea mai mare si mai urata pata pe care am vazut-o eu intr-un restaurant: maro inchis, lata de vreo doua palme si cu margini in degrade. Si nu era de la clientul care tocmai plecase, pentru ca nu avea cum sa ajunga direct acolo, fara sa treaca prin traversa. Dupa scuturare a pus-o la loc, a aliniat-o frumos, uitandu-se la ea dintr-o parte, cu un ochi semiinchis, de expert, a netezit fara prea mare succes cu dosul palmei cateva cute, a aranjat tacamurile pe ea si a plecat satisfacut. Nu stiu de ce o fi crezut ca doi clienti se uitau perplecsi la el, in tot timpul asta, fara grai si cu gurile intredeschise. Cat am stat la Aquarium am fost atenti sa tinem painea sau tacamurile tot timpul ridicate sau sprijinite de farfurie.

Cateva scaune tapisate aratau cam la fel cu fata aceea de masa. Cand am mers a doua oara, peste cateva zile, am luat noi initiativa si nu ne-am mai lasat condusi. Sub motivul ca nu vrem sa ne traga curentul, am ales noi o masa cu scaune curate si cu o fata de masa exterioara inca nefolosita (se vedea dupa apret). Petele (3 la numar, mici si de o culoare foarte apropiata de cea a fetei de masa) le-am descoperit numai dupa ce am ridicat farfuria.

Tot ca la restaurantele cu pretentii, au chelneri si picoli. Destul de multi fata de numarul de clienti, numai baieti si foarte diferiti intre ei, desi toti pareau “de meserie”. Unii ne-au indispus teribil numai prin prezenta lor, altii prin gesturi si limbaj, altii ne-au fost indiferenti, iar unul ne-a placut foarte mult, o sa-l pun alaturi de Nicoleta de la Capricciosa, de Claudia de la DonCafe, de negriciosul de la Noblesse si de Dana de la Paparazzi pe lista cu cei mai buni chelneri, cand o s-o fac la sfarsitul anului.

Am auzit ca unii se duc la Aquarium doar ca sa ii vada mai de aproape pe marii jucatori si pe ceilalti oameni importanti din fotbalul romanesc. Am avut si eu onoarea asta de fiecare data cand am fost acolo, ba chiar am putut sa-i ascult vorbind. Mai erau si fete frumoase care, dupa felul in care se chinuiau sa stea drepte pe niste tocuri cu inaltimea mai mare decau lungimea fustelor si dupa numarul total de cuvinte din vocabularul lor ne-au permis noua sa facem niste legaturi. Apoi, cativa clienti minoritari cu costum si cravata, respectiv fusta si taior gri. Si unii pe care nu am indraznit sa-i privim mai cu atentie de teama sa nu li se para ca ne uitam urat la ei si sa… Doamne fereste! Chelnerii si fotbalistii erau prieteni, isi spun pe nume.

Meniul e in intregime italian si are cam 100 de feluri cu totul. Sunt putine pe care nu le-am vazut (cel putin ca denumire) in celelalte restaurante de la noi, fie ele cu pretentii, fie fara. Au multe feluri de peste si fructe de mare (vreo 18), pe unele putandu-le alege direct dintr-o vitrina. Multe paste si orez, evident. Carnea e destul de bine reprezentata, garniturile si deserturile destul de putin. Supe nu au in meniu, desi atunci cand i-am intrebat au spus ca fac, din cand in cand, cate un fel sau doua.

In prima zi am luat niste vinete ca aperitiv, legume pane, creveti, calamari si biban de mare. A doua oara am luat supa de legume, paste cu trufe, din nou calamari (aveam un motiv sa fac asta), vita cu trufe si legume sote. Iau mereu vita si legume fierte (in special sparanghel) ca sa pot compara bucatarii si restaurantele, aici se vede cel mai usor si mai bine diferenta dintre ele pentru ca sunt felurile cel mai greu de facut, adica de ales produsele si de gatit cum trebuie.

A fost o diferenta enorma intre mancarea din cele doua zile, chiar atunci cand era vorba despre acelasi fel. Vinetele au fost destul de bune, insa legumele pane au fost absolut lamentabile. O crusta de pane, pe orice ar fi – legume, carne sau altceva – nu cred ca poate fi altfel daca e rece, umeda si mustind de ulei. Au ramas toate in farfurie, neatinse. Bibanul a fost normal, ca orice peste proaspat pus pe un gratar si atat tot. Pacat ca un chelner s-a incapatanat sa-l desoseze. Nici nu a reusit si l-a facut sa ajunga si o mica movilita diforma dupa vreun sfert de ceas. La fel au fost si crevetii, nimic deosebit. Calamarii au fost prosti, insa. Sunt convins ca i-au reincalzit. Am baut un pahar de vin destul de bun si o cafea proasta si ne-am sculat inca flamanzi de la masa. Frustrarea a fost si mai mare cand ne-a venit o nota de plata de 355 de lei pentru tot “festinul” acela.

Supa de legume din ziua urmatoare s-a dovedit a fi o adevarata ciorba romaneasca, o treime legume, o treime apa si jumatate ulei. Dar ciorbele romanesti sunt bune, mi-a adus aminte de copilarie. Pastele au fost foarte bune, in parte datorita uleiului de trufe. Aveau si cateva trufe uscate rase pe deasupra, insa acelea au fost o gluma, la fel cum au fost si cele de pe vita. Nici atunci cand le-am rontait goale, separat, ca sa vad mai bine despre ce e vorba, nu am simtit nici cea mai slaba aroma. O mica aschie dintr-o astfel de delicatesa de buna calitate, de zece ori mai mica decat oricare dintre numeroasele felii de “trufe” care erau in farfuria mea, s-ar fi simtit intr-o farfurie intreaga de mancare. Dar n-a fost sa fie… Insa apoi am avut doua surprize de proportii, tinand seama de ce ni se intamplase in ziua precedenta: calamarii (jumatate dintre ei prajiti in ulei, jumatate pe gratar) au fost foarte buni. La fel a fost si sosul de usturoi, insa sosul tartar a fost foarte prost, nici n-am putut sa ne atingem de el. Vita, in schimb, a fost vedeta zilei! Carnea a fost de cea mai buna calitate, si asta e o mare, dar foarte mare raritate in Bucuresti! Daca chelnerul m-ar fi intrebat cum o vreau prajita i-as fi spus, insa nu a facut-o. A luat el initiativa sa o faca “medie”, adica “arsa” dupa standardele frantuzesti din haute gastronomie (am exagerat putin, doar pentru exemplificare), insa nu conteaza, a fost excelenta si asa. Sosul de smantana a fost si el destul de bun, iar “trufele”, dupa cum am mai spus, au fost o gluma (pentru care am platit cateva sute de mii in plus, totusi…). Din legumele sote doar conopida a fost buna, facuta exact asa cum trebuie. Broccoli si morcovii nu, erau mult prea fierte, au ramas neatinse. Vinul la pahar a trecut cu brio testul “Cristi”, si asta nu e putin lucru.

Preturile sunt mari, chiar si pentru un restaurant cu fete de masa curate. Noi am platit 355 de lei in prima zi, cand am mancat foarte prost, si 266  in ziua urmatoare, cand am mancat bine. Antreurile sunt intre 30 si 50 de lei. Unele salate sar de 70 daca au peste, iar salata Aquarium, cu niste aparent banale salata verde, pui, mozzarella si busuioc e 50 de lei. Pastele sunt intre 30 si 50, pestele cam 70 – 80 in medie, carnea intre 40 (pui) si 70 (vita). Garniturile nu sunt mai ieftine de 20, la fel ca si deserturile (mai mult inghetata si fructe).

Mi se pare foarte mult, cred ca se poate manca la fel pentru jumatate din banii acestia in alte locuri din Bucuresti. E drept, acolo nu vezi ce poti vedea la Aquarium. Atat pe partea barbateasca, cat si pe cea femeiasca…

(www.restograf.ro)

(o cronica subiectiva)

Tin minte si acum toate lucrurile pe care le-am vazut si care mi s-au intamplat in primele zile atunci cand am iesit eu intaia oara din tara, la putin timp dupa Revolutie. Unul dintre acestea era micul bistrot al lui Philippe si al lui Marie, dintr-o margine a Parisului. I-a luat ceva timp prietenului meu, care m-a dus acolo, sa-mi explice ca noi nu eram chiar la Philippe si la Marie acasa, dar ca, de fapt, eram. In ziua aceea Marie gatea si Philippe umbla cu o craticioara printre cele cateva mese si punea in farfuriile celor care mai cereau un supliment. In ziua urmatoare, Philippe striga din bucatarie, de se auzea pana in strada: “Vite, vite, Marie, le coq au vin de Pierre-Yves est pret!”, iar Marie alerga cu farfuriile prin restaurant vorbind in acelasi timp cu trei francezi pofticiosi. Nu mica mi-a fost mirarea cand, a doua zi, il vad pe Philippe venind direct la mine cand am intrat acolo: “A, Georges, monsieur le roumain, comment ca va? Tres heureux de vous voir de nouveau chez nous, je crois que Marie a un petit gateau specialement pour vous, c’est de notre part!”.

Atunci am avut o mica revelatie, ca acela e unul dintre cele mai logice lucruri cu putinta si unul dintre cele mai “basic and common sense” care se pot intampla intr-o societate civilizata. Eram convins ca in cateva luni si Bucurestiul se va umple de astfel de mici restaurante, bistrouri, braserii, cafenele sau putin conteaza cum s-ar mai fi numit, atata vreme cat te-ai fi simtit la fel ca toti francezii aceia (la) “Chez Marie et Philippe”, si cum ma simteam si eu, odata cu ei. Insa nu mi-a fost dat sa vad asa ceva multi ani de atunci incoace, si niciodata nu am inteles de ce. Cand o sa am ceva bani in plus si mai mult timp o sa fac un astfel de bistro. Nu o sa gatesc eu, insa o sa servesc la mese.

De aceea am fost foarte curios sa merg la Deutsche Kneipe cand mi-a povestit cineva pentru prima data despre un restaurant cam “ciudat” dupa parerea lui, dar care parea sa semene putin cu cel din amintirile mele. “O sa-l gasesti destul de greu pe stradutele alea mici si intortocheate din zona Dorobantilor. Nu sunt indicatoare catre el si din strada abia daca vezi o placuta cu stema si cu culorile Germaniei. Intri intr-o casa mica, prin curte, si o sa vezi un hol ingust in care e o masa de lemn cu bancute tot de lemn de o parte si de alta; apoi, o camera minuscula cu patru mese, tot cu bancute si tot de lemn, fara nimic pe ele. In partea cealalta a holului o sa vezi o camaruta cu un fel de bar in care toti stau in picioare sau pe scaune inalte, beau bere, vorbesc nemteste si stau cu ocii lipiti de un televizor pe care sunt niste meciuri de fotbal aparent perpetue. O sa vezi printre toti aceia un el si o ea, intre doua varste, probabil soti, imbracati de casa. Sa stii ca ala e restaurantul lor si cu ei trebuie sa vorbesti daca ai nevoie de ceva. Dar sa ai grija sa-ti iei bani cu tine, ca nu vor sa le platesti cu cardul.”

Asa am facut! Am scos bani de la bancomat si cu harta in mana am nimerit casa, nu fara ceva eforturi. Am recunoscut holul si camarutele din descriere si m-am asezat la o masa din lemn pe o bancuta de lemn. La scurt timp, a aparut unul din cei-doi care m-a masurat de sus pana jos cu o figura foarte incruntata, apoi de jos in sus. Era evident ca a fost foarte nemultumit de ce a vazut, cred ca se putea citi usor pe mine ca nu vorbesc germana si ca, probabil, nici nu o voi vorbi vreodata. Mesajul ca fac nota discordanta acolo a fost transmis foarte clar, fara echivoc. Intr-adevar, toti clientii pareau sa se cunoasca bine intre ei, cei-doi pareau sa ii cunoasca pe fiecare in parte si sa fie prieteni cu toti. Doar eu eram “rupt din context” in peisajul acela ca din filme pentru un bucurestean. Am mancat repede si am plecat stanjenit. Vreo cativa ani nu m-am mai dus la Deutsche Kneipe.

Apoi am revenit, pentru ca imi place mancarea nemteasca; imi place foarte mult sa mananc nesanatos si sa beau bere la o masuta de lemn, stand pe o bancuta de lemn. Dupa o vreme, cei-doi nu s-au mai incruntat la mine, ba chiar odata mi s-a parut ca vad un zambet pe fata unuia dintre ei, desi nu sunt sigur ca imi era adresat. Cred ca acum am fost trecut in categoria “tolerati”, adica a celor carora nu li se mai trimit mesaje non-verbale care sa le reaminteasca statutul lor in acel loc, si parem sa avem “relatii” normale si rezonabile.

Meniul e in intregime german, cum altfel! Daca l-ar citi prof. Mencinicopschi, cred ca ar face atac de cord. Taitei cu branza si ceapa calita; placinta alsaciana, destul de condimentata; carnati de tot felul, unii albi, cu smantana, fierti, unii prajiti, altii condimentati si cu sos; supe de linte, de ceapa, de usturoi, de branza si cu galusti de ficat; evident, ciolanul de porc cu varza calita, coastele de porc cu varza acra si fleischkase – un fel de parizer cu oua ochiuri si cu cartofi germani (adica plini de sunca si de ceapa prajita); 11 feluri de snitele; fripturi de vita si de porc cu galusti de cartofi si cu nelipsita ceapa prajita; taitei si galusti de diferite feluri, de data asta ca garnitura; wafel si strudel – tot evident; mai e si un desert care se numeste “papara imparateasca”.

Mie imi plac toate acolo, cu exceptia fripturilor, fie ele de pui, de vita sau de porc. Chiar daca ar sti sa faca diferenta dintre o carne buna, una medie si una proasta (ceea ce nu e deloc la indemana oricui, sa recunoastem!), nu cred ca cei-doi ar face atatea eforturi sa se duca sa le caute prin foarte putinele locuri in care se poate gasi asa ceva in Bucuresti, si nici nu cred ca au altceva decat un banal gratar in casa lor mica, incat sa ajunga sa se vada diferenta dintre o vita buna si una foarte buna si sa merite acele eforturi. Prin urmare, cu un mare sentiment de culpabilitate pentru ficatul meu, pentru bila, stomac, colesterol si alte asemenea, eu iau de fiecare data cate doua portii de taitei cu branza si cu ceapa calita si nu ma opresc pana le dau gata. La fel fac si cu carnatii, mai ales cu cei albi, pe care cu greu ii gasesc in alta parte. Cei-doi spun ca ii fac ei acolo, in casa lor mica. Varza acra e prea acra pentru un nevorbitor de germana ca mine, insa ceilalti par sa o manance cu foarte multa placere. Eu o inlocuiesc mereu cu o portie dubla de cartofi de-ai lor.

Sigur, toata lumea bea bere la Deutsche Kneipe, multa bere. Eu o iau intotdeauna pe cea nefiltrata si adesea fac drumul pana acolo doar pentru asta. In afara de Caru cu Bere, pentru care cei de la Tuborg fac un sortiment in exclusivitate, cu greu mai gasesti in Bucuresti o astfel de bere.

Preturile sunt normale: supele pe la 12 lei, aperitivele si carnatii pe la 20+, puiul spre 30, snitelele pe la 30+. Coastele de porc marinate la 40 si rasolul (ciolanul de porc) la 45, ambele cu varza acra, merita banii, insa despre fripturile la 40+ nu mai sunt atat de sigur. Dar, dupa 4-5 beri acolo, nu prea mai conteaza nici ce ai in farfurie si nici ce platesti…

(www.restograf.ro)