Based on the studies I have seen so far, Romania appears to have the lowest level of generalized trust out of all the countries in Europe – a mere 10%, compared to the 67% displayed by the country ranking at no.1 on this list. In other words, Romania is the country where people mistrust one another the most (or trust one another the least – as you like it); one practically thinks that out of ten people around him, nine are doing or are capable of doing something that is harmful to his interests. Employees think this about their employers, clients about their contractors, tax payers about state officers, etc. Consequently, everyone takes preventive defense measures and, more often than not, even takes proactive revenge on their “aggressors”.
Such a reaction is easily understandable, as it is one of the ancestral human features. What is however typical of our times is anticipative revenge: you take revenge on someone not because they have actually done something to you, but because you are convinced that, given the opportunity, they would have definitely done it — would not have hesitated to do it!
This is more or less what many candidates do upon receiving an unattractive offer from an employer. Instead of refusing it politely: “Thank you for your offer, but I don’t think this is the best option for me…” they jump at the opportunity of “punishing” the employer: “Are you joking? I thought you were a serious firm, the pizza place around the corner could have made me a better offer…” These might not be their actual words, but you can certainly read it on their faces and smiles that this is what they mean.
How many managers and entrepreneurs in Romania haven’t been through such an experience, haven’t lived to tell the tale of such an experience and how many of them have been dreaming of retaliating for the humiliation they have been put through?
Well, it looks as if the moment they have all been waiting for is January 2009! Some of them say it out loud (in private conversations, of course), others will do it more discreetly and some will even do it against their will, without realizing it. Soon enough social relationships will start changing visibly in firms: both between employers, employees or job seekers, and among co-workers/employees.
In entrepreneurial firms, especially in small ones, it is possible that the owners and their employees may succeed in putting up a common front against the crisis and strengthen their cooperation, knowing that they can only see it through together, that everyone must make as many concessions as they possibly can. Not many will follow this path, however, even if, at a declarative level, everyone will say exactly the same thing. And not because they wouldn’t want to, but because a shared commitment is very, very difficult to achieve in Romania.
Mr. Butunoiu, may I say that you show a very optimistic attitude by affirming that things are going to change from the mistrust point of view starting January 2009 throughout the common front facing the economic crisis. It takes a lot more than that for Romanian Attitude (allow me to use capital letters) to change. Rather than in our human nature, it is in our national nature to constantly believe that the person in front of us intends to “outsmart us”, it is graved on our souls and scaring our spirituality, as well as our inteligence. More harmfull for the society however, is that, respectively each of us is also constantly trying to “outsmart” the other one. This comes out from a lack of trust in the other one, in ourselves (believing that the achievement of goals cannot be reached by, orthodox, value based means), lack of trust in the system and the outsiders at the same time. Nonetheless, at the present time, this should be the least of Romania’s problems.
Roxana, ce intelegi prin “natura nationala” si in ce masura consideri ca ea e intr-adevar comuna natiunii intregi, indiferent de zona / provincie istorica? Nu de alta, dar, de exemplu, cei mai multi dintre ardelenii pe care-i cunosc eu se considera diferiti de restul natiei si s-ar simti teribil de ofensati daca li s-ar zice ca au aceeasi natura nationala cu moldovenii sau, mai rau, cu “regatenii” in general. (Fiind eu dobrogeanca, nu ardeleanca, si, deci, nefacand aici pledoarie pro domo. Ba dimpotriva. Ca tarele balcanico-otomane in Doborgea sunt, probabil, cel mai bine impamantenite.)
Prin natura nationala inteleg exact ceea ce se intelege prin aceasta sintagma in general. Permite-mi sa nu fiu de acord cu tine in sensul in care, mai ales raportat la articolul de mai sus nu vad relevanta micilor diferente legate de regiune. Nu cred ca moldovenii sunt mai rai sau mai buni decat ardelenii, precum nu cred nici ca romanii sunt mai rai sau mai buni decat argentinienii. Cu toate acestea, putem face o apreciere generala despre un popor, sa-i cautam “natura”, esenta, caracteristicile. Desi nu cred in generalizari, cred totusi in spiritul popoarelor, cred totusi in trasaturi definitorii ale acestora. Iata, aceasta lipsa de incredere este una dintre trasaturile acestui popor care acum, castiga “spirit liber” dar pierde spiritualitate.
Multumesc pentru comentariu!
Roxana
felicitari pentru postul in engleza. asa o sa le faceti si pe urmatoarele?
Roxana, eu, una, cred că văd pentru prima oară sintagma “natură naţională”. Mi-e destul de străin conceptul. Şi nu cred că există o “natură” naţională în sensul de “noyau dur” comun tuturor. Nu în România, unde “naţiunea” există de nici 150 de ani, şi, dacă mă gândesc bine, nici prin alte părţi – adică mi-e de-ajuns să mă gândesc la Italia, care e încă şi mai divizată regional decât România (probabil tot din cauză că istoria comună şi limba comună încep târziu şi la ei). Cred că există, în schimb, comportamente adoptate voios şi pe nerumegate de majorităţi. Iar ele, comportamentele, depind de contextul specific unei perioade anume.
Altminteri, există stereotipuri. Multe.
Simona, trebuie sa facem diferenta intre sintagma si concept. Ar fi inutila in momentul de fata o dezbatere pe tema oportunitatii/existentei unei atare sintagme (eu nu am utilizat niciodata notiunea de concept).In schimb, ceea ce ar merita dezbatut ar fi rationamentul pe care l-ai utilizat tu pentru deducerea unui numar de 150 de ani de la aparitia “natiunii”. Nu sunt de acord cu asta chiar daca da, anul acesta se vor implini 150 de ani de la Unirea Principatelor, cu atat mai mult cu cat noi nu vorbeam de natiune ci vorbeam de trasaturi, caracteristici si spiritualitatea “poporului”. Cu toate acestea, tema aceasta a fost dezbatuta de mullti altii, mult mai bine decat voi putea eu vreodata. Ma intereseaza totusi, 150…
Foarte bun articolul, felicitări George.
Altfel, cel mai enervant tic verbal este “aşa suntem noi românii” sau “aşa e românul”, expresii care se spun ori de câte ori simţim nevoia să ne autoflagelăm.
Toţi oamenii au aceleaşi caracteristici, doar că nu în aceleaşi proporţii.
Roxana, sintagma conţine întotdeauna un concept. Mai bine zis, sintagma / cuvântul e un simplu vehicul pentru concept. Fără concept (ca unitate de semnificaţie) nu există cuvânt (ca unitate lexicală) sau sintagmă, pentru că unicul motiv pentru care există un cuvânt / o sintagmă este conceptul pe care îl vehiculează.
Deci da, putem face diferenţa între sintagmă şi concept, în sensul că sintagma ţine de formă şi morfologie, iar conceptul ţine de sens şi de semantică. Dar sintagma nu există fără concept.
Apoi, când vorbeşti despre “trasaturi, caracteristici si spiritualitatea poporului“, despre ce anume vorbeşti, dacă nu despre naţiune şi trăsăturile, caracteristicile şi spiritualitatea ei? (Că, pâna una-alta, tipii de la “Iorgu Iordan” zic că “naţiune” şi “popor” sunt cam sinonime.) Şi dacă nu despre naţiune era vorba, de ce pomeneşti acolo de “national nature”?! Că zău că nu-nţeleg.
Cât despre cei 150 de ani care te interesează, “totuşi”, da, de-acolo i-am scos. De la Unirea Principatelor. Din punctul meu de vedere, din momentul ăla “talpa ţării” (că la ea mă refer, nu la Bălcescu&comp) din două ţări diferite şi, până atunci, separate, a început să conştientizeze că trăsătura definitorie comună e “român”, iară nu “moldovean”, de exemplu. Plus că în 1877 (1878, mă rog, după San Stefano) s-a adăugat şi Dobrogea, deci în total 3 provincii ai căror locuitori încep să se definească drept “români”, indiferent de locul de baştină, cu ani mulţi înainte de Unirea de la 1918. Oricât de bună ar fi părerea ardelenilor despre ei înşişi, nu pot să consider că abia după alipirea Ardealului muntenii, moldovenii şi dobrogenii au început să se definească drept români, aparţinând aceluiaşi popor. După cum nu pot să consider că înainte de 1859 cele două provincii (care se războiau între ele din când în când, just for fun) formau o naţiune. Plus că, secole la rând, “rumân”/”român” a însemnat fie iobag, fie bărbat, fie om în general (departe de a defini un popor). Locuitorii Ţării Româneşti se numeau valahi. Iar povestea aia cu naşterea poporului român din Traian şi Decebal, la anul 300 toamna, e îndoctrinare comunistă, istorie naţionalistă.
Deci da, din punctul meu de vedere “naţiunea” română (în sensul de comunitate care se defineşte prin acelaşi termen, “român”, şi locuieşte într-un acelaşi stat, recunoscut şi organizat ca atare) începe să apară la 1859.
Draga Simona,
In primul rand, expresia fusese uzitata initial in limba engleza, preluata apoi prin prisma unei libertati a limbajului, foarte placuta mie de altfel.
In al doilea rand, este o diferenta intre natiune si popor (a se vedea chiar si definitia din DEX) si vocabularul meu nu concepe decat spiritualitate a poporului (cu toate ca asta e posibil sa fie prin prisma unei sensibilitati personale cu privire la spiritualitatea poporului roman).
In al treilea rand, mi se pare aproape imposibil ca un om sa creada ca natiunea a inceput sa se defineasca intr-un mod anumei intocmai incepand cu data de 24 ianuarie 1859 ( spre exemplu).
In ceea ce priveste sintagma/concept. E posibil sa ai dreptate, daca pui problema riguros lingvistic. Nefiind de specialitate, ar trebui sa ma documentez putin inainte de a mai dezbate pe acest subiect
@roxana&simona…. eu chiar credeam pana cum cateva minute ca sunt foarte plictisit… dar am cautat in dex si am aflat ca ‘foarte’ e un termen prea puternic… 8-|
[...] trecute a scris un articol foarte interesant despre cum angajaţii din România, au obiceiul ca preventiv să se răzbune pe angajator. Spre [...]
Criza poate ar trebui sa intre in cartea recordurilor daca din cauza ei, deodata, s-ar intelege cei care pana mai ieri se vorbeau pe la spate, fiind unul patron/manager iar celalalt simplu angajat.
Din punct de vedere managerial, al firmei, ar fi cea mai buna solutie. Insa sunt putine firmele in care angajatii si patronii (generic spus, poate fi managerul pus de actionari) au un parteneriat si se simt in relatia unul cu celalalt parteneri egali.
Din pacate marea majoritate a angajatilor, cel putin din cei 13 ani de experienta pe care ii am pana acum, NU fac lucrul zilnic cu placere si NU merg cu voie buna la servici. Merg acolo pentru ca primesc un salariu lunar si pentru ca trebuie sa se intretina, chiar daca nu le place ce fac. Din punctul asta de vedere eu ma consider norocos pana acum.
Ori cand nu iti place ce faci si il consideri pe cel care te plateste omul cu batul, parteneriatul poate fi doar mimat. Iar lucrurile astea s-au stabilit bine in mintea angajatilor in timp de ani de zile. Asa ca una e binele firmei si alta binele fiecarui angajat in parte.
Excelent. Sper sa nu aveti dreptate…dar tare imi este frica sa nu aveti chiar prea multa. Oricum sincere felicitari pentru articol.
Pentru a nu avea astfel de situatii trebuiesc indeplinite 2 conditii simultan: primo: angajatorul sa fie intr-adevar capabil sa aprecieze valoarea candidatului si sa si aiba oportunitatea/posibilitatea de a o pune in valoare, secondo: angajatul sa isi cunoasca cu adevarat valoarea pe piata – si sa fie obiectiv cu el insusi. Foarte rar asta se intampla in general prin lume si cu atat mai putin in Romania.
In orice caz, putina diplomatie nu strica niciodata, chiar si din partea unui angajat.
Trebuie sa recunosc ca Romania ne dezvolta partea defensiva, insa pana la urma nu asta e istoria noastra?.
Grigore Moisil spunea ceva de genul ca orice idee se naste ca o utopie, traieste ca o necesitate si moare ca o banalitate. Asa e si criza: acum este o necesitate.
Criza este eterna descoperire perpetua a unui adevar descoperit acum multe sute de ani: “Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga ci totul se transforma”.
Lumea redescopera niste adevaruri simple iar. Cu atat mai bine. Mama invataturii este repetitia.
Excelenta observatie. Intrebarea este cate sacrificii suntem dispusi sa facem fiecare. Cred ca nivelul de disponibilitate tine de o incredere apriorica. Iar increderea tine de experientele anterioare. Cu alte cuvinte cand traiesti intr-o lume in care oamenii se tin de cuvant, in care promisiunile se respecta, in care colegii/angajatii/angajatorii/clientii/furnizorii/autoritatile/politicienii nu se fac ca uita si isi duc la indeplinire taskurile, atunci fireste ca nivelul de incredere este mai mare. Intr-o societate pe dos, paranoia e la putere. Chiar asa, ar fi interesanta o statistica cu numarul de paranoici in Romania vs alte tari mai dezvoltate.
Dar revenind la disponibilitatea la sacrificii, cred ca nu va fi prea mare: sentimentul general este ca cel de langa tine nu va aprecia, sau mai mult, va profita de pe urma sacrificiilor. Oamenii tin minte sloganurile din anii ‘90 cu sacrificiile generale in epoca tranzitiei.
Poate trebuie sa punem si intrebarea inversa…
Cati din angajatorii straini, mai mici sau mai mari s-au tinut de cuvantul dat la angajare, cati dintre acestia ne-au respectat pentru calitatiile noastre profesionale, cati dintre ei au dorit intradevar sa promoveze oameni loiali si cu calitati net superioare comparativ cu persoanele de pe pozitiile similare din tarile de provenienta s.a.m.d
Poate suna multora foarte cunoscut.
Poate exact acestia sunt cei care ne-au invatat sa tratam cu multa neincredere o relatie profesionala.
De fiecare data plec la drum cu inceredere si din pacate de fiecare data regasesc aceasi atitudine … lasa ca la Romani merge si asa…
Reciproca este intotdeauna valabila depinde de pe ce pozitii o comentam.
De multa vreme ma gandesc la mania unor angajatori si recruiteri de a trece prin diverse teste candidatii pe motiv ca e bine sa se stie daca respectivii candidati nu au probleme nerezolvate din copilarie…. Si-a pus insa vreodata cineva problema sa testeze in ce masura omul a plecat sanatos de acasa de la mama si de la tata dar… s-a intalnit cu niste angajatori care l-au transformat in ceea ce este azi: ii este teama sa aiba incredere, ii este teama sa aiba initiative, ii este teama sa-si asume responsabilitati, minte in loc sa spuna adevarul…
@ Observator
)
Ideea e buna, ar trebui sa introducem in psihologie, respectiv AT, pe linga notiunea de script parental si pe cea de script ocupational.
Adica mai pe romaneste, daca nu ne-au “terminat” parintii in copilarie cu injonctiunile, jocurile psihologice si cu double bind-ul practicat de ei, atunci s-ar putea sa fi desavirsit actiunea angajatorii care ne-au “modelat” sa facem parte din organizatia lor, a se citi din refularile scriptului parental al managerului ierarhic superior, sau al Junior sau Senior HR-ului care ne hotaraste soarta..
Cred ca atit cei de la HR cit si managerii ar trebui supusi inaintea angajarii, la fel ca si psihoterapeutii, unei analize de script, care, odata rezolvata, sa-i impiedice sa mai contamineze si pe altii…