Am vazut adesea oameni ingrijorati ca pe ei nu-i contacteaza destul de des firmele de recrutare. Cum o fi mai bine, sa trimita ei CV-ul, sau sa astepte sa fie “vanati”? Sa intre in legatura directa cu potentialii angajatori sau sa fie recomandati de catre intermediari? Chinuitoare intrebari si cu implicatii existentiale serioase cateodata. Ca intotdeauna, insa, “cheia” o reprezinta raportul de forte dintre cele doua parti.
Cand abordezi direct o companie, CV-ul se trimite, de obicei, departamentului de recrutare sau sefului departamentului in care ai vrea sa lucrezi, daca ai in vedere pozitii de middle management sau mai joase.
Evident, e bine ca un astfel de mesaj sa fie nominal, adresat personal directorului de HR, recruitment managerului sau sefului departamentului vizat, dupa caz. Pentru joburile de top management, “regula” (nescrisa) e sa trimiti CV-ul cuiva din firma care are o pozitie ierarhica superioara cu cel putin un nivel postului vizat de tine, si neaparat nominal. De exemplu, daca vrei un job de marketing manager, atunci trimiti CV-ul marketing directorului sau directorului de HR, presupunand ca acesta din urma e pe acelasi nivel cu marketing directorul (deci, peste marketing manager).
Daca vizezi postul de marketing director, atunci multi spun ca e bine sa trimiti CV-ul direct unui vice-presedinte sau directorului general. Situatia in care te pui, si in care ii pui si pe cei din firma, e destul de delicata, din mai multe puncte de vedere: in primul rand, daca pozitia respectiva e deja ocupata de catre cineva, care va afla, aproape sigur, ca vrei sa-l dai deoparte, s-ar putea sa nu-i convina.
Pe de alta parte, nu toti directorii sunt incantati cand primesc un astfel de CV de la o persoana importanta, sau care pare destul de importanta, pentru un post de senior management, pentru ca se vor simti obligati sa o intalneasca, fie ca au timp si chef sau nu, sau sa ii dea un raspuns negativ, ceea ce pentru multi e cam neplacut. Unui mesaj nominal scris e politicos sa-i dai un raspuns, fie scris, fie direct (telefon, intalnire etc.). Daca cei de la “capetele” contactului (expeditor – destinatar) au statute sociale comparabile, adresantul se simte obligat sa raspunda personal si individualizat. Daca diferenta de statut e semnificativa, atunci poate cere altcuiva sa dea un raspuns, care este, aproape intotdeauna, sec, formal si stanjenitor pentru cel care-l primeste.
Daca nu e adresat personal, destinatarul nu se mai simte obligat sa raspunda, chiar daca mesajul a ajuns pe o adresa privata sau directa. Din motivele descrise mai sus, plus altele cateva mai putin evidente, sunt putini cei care trimit direct CV-ul unei companii pentru un post de top management. Daca tin cu tot dinadinsul la acea firma si la acel post, atunci e mai sigur sa o ia “mai pe ocolite”: incearca sa intre in contact cu directorii firmei respective intr-un context social oarecare (intalnire privata “intamplatoare”, recomandare, contact pe alt subiect etc.) si apoi “tatoneaza” terenul pana cand se asigura ca pot ridica frontal problema care le apasa sufletul.
Daca abordezi o firma de recrutare, lucrurile sunt mai simple: pentru pozitii de middle management si chiar mai inalte, trimiti un CV adresat nominal sau nu – nu are mare importanta – primesti o confirmare din partea firmei (de cele mai multe ori otrimite direct calculatorul) si… astepti.
Evident, e o naivitate sa crezi ca firmele de recrutare te vor invita imediat la o intalnire doar asa, ca sa te cunoasca, fara sa aiba o recrutare in lucru pentru care sa te considere potrivit. Nu-si poate permite nimeni asa ceva. VIP-urile care vor sa intre in legatura cu o firma de recrutare (despre care s-au asigurat, in prealabil, ca recruteaza pentru pozitii la nivelul vizat de ei/ele) nu prea trimit CV-uri, insa trimit un mesaj scurt (cu atat mai sec cu cat VIP-ul e mai VIP) directorului firmei de executive search, bineinteles nominal, in care spun ca ar vrea sa se intalneasca sa discute despre “niste lucruri”. Cateodata, pun mana pe telefon si fac acelasi lucru “live”. Daca e un mare VIP, ne intalnim la el la birou sau pe un teren neutru. Daca e un VIP “normal”, de obicei ne intalnim la mine la birou. Apar, uneori, niste tensiuni mocnite atunci cand “self assessmentul” de VIP nu prea coincide cu calificativul atribuit de catre head-hunter, insa se gasesc aproape intotdeauna solutii…
Am auzit adesea vehiculandu-se o “teorie” cum ca nu e bine ca un VIP sa contacteze el un head-hunter, ci ca neaparat contactul trebuie sa fie in sens invers. Mi se intampla si mie de multe ori ca anumite VIP-uri, sau semi-VIP-uri, pe care nu i/le-am (oare cum e corect?) contactat eu direct sa vorbeasca cu prieteni sau parteneri de-ai mei de afaceri care sa ma sune si sa-mi spuna ca “intamplator” au auzit ca VIP-ul in cauza e foarte bun in domeniul lui, sau ca se gandeste sa-si caute altceva de lucru, sau ca a auzit ca eu sunt colectionar de timbre si ca si el este si ca ar vrea sa ne intalnim ca sa vorbim despre asta, etc.
Nu numai ca asta mi se pare o copilarie din partea lui, dar ma pune si pe mine pe ganduri si imi ridica niste semne de intrebare introspective: oare ce crede despre inteligenta mea cineva care isi inchipuie ca doi oameni de afaceri maturi si seriosi au nevoie de un astfel de “truc” ca sa intre in contact?
Tags: executive search, headhunting, recrutare top, senior management, vip
Toata lumea are o impresie foarte buna despre inteligenta dumneavoastra, altfel nu ar incerca sa va atraga atentia, fie si folosind tertipuri copilaresti. Eu am, asa, o mica teorie (simplificand si relativazand): ca sa poti citi pe de-a-ntregul un om, trebuie ca, pe langa inteligenta mintii sa o ai si pe cea a inimii. Cred ca asa iti poti da seama daca acel VIP are si rectitudinea interioara si calitatile morale cerute de o functie de top management. Poate ca unii nu va abordeaza direct din… timiditate (sau este o trasatura incompatibila cu calitatea de VIP?).
RE: VIP-ul si head-hunter-ul
Ma feresc si eu cat pot de “inteligenta inimii”… In meseria asta de recruiter, in care esti obligat sa fii cat mai productiv (ca si in oricare alta, de altfel) nu iti poti permite sa descoperi un om in totalitate. Practic, ai o serie de criterii (eliminatorii) si cand a picat pe primul, gata, treci la alt candidat. Cateodata trebuie sa ma intalnesc si cu 100 de oameni ca sa gasesc pe unul bun pentru un post important. Cum ar fi sa incerc eu sa aflu “povestea adevarata” a fiecaruia?
Referitor la timiditate, intr-adevar, e o disonanta acolo.
GB
RE: RE: VIP-ul si head-hunter-ul
Da, e foarte adevarat ce spuneti. Recruiterul trebuie sa vada daca ansamblul de abilitati si capabilitati naturale sau dobandite ale candidatului pica pe grila sa. Ca si medicul, este mai putin interesat de ”pacient”, tocmai pentru a fi productiv si eficient pentru amandoi.
RE: VIP-ul si head-hunteru-ul
)
Ma, tu ai citit “Inteligenta emotionala”
RE: RE: VIP-ul si head-hunter-ul
Am accesat pentru prima oara acest site, draga GB.
Cred ca ai dreptate, referindu-ne la retorica asupra timpului necesar pentru a cunoaste povestea fiecaruia, asta in ideea de business, ceea ce ma duce cu gandul maximizarezi intens profitul firmei tale, ca manager partner.
Dealtfel, intreaga prezentare a firmei spune totul despre pozitionarea companiei si strategia de maximizare aleasa. Este absolut justificata motivatia pentru care care esti “scump la vedere” pentru cei care se considera sau isi doresc sa fie considerati “alesi” (VIP).
Daca as dori sa fiu shareholder la firma voastra, as cauta exact expresia acestei caracteristici, gradul de orientare al managementului catre maximizarea profitului. Eficientizarea orei de lucru, standarde, chestii de astea…La nivel declarativ, actiunile tale cresc, oricum. Firmele din portofoliul vostru nu se asteapta sa le oferiti consultanta HR ci solutii reale. Ce ar putea sa creada, intr-un moment prost al unei zile de lucru, un director de multinationala, daca ai face afirmatii contrare perceptiei asupra valorii orei tale de lucru?
Si iata ca salvarea vine din zona brandului personal. Asa ca, in loc sa inventez ceva ca sa te intalnesc, m-ai facut partas la o mica intriga pe acest forum, pe un subiect sensibil. Recunosc, m-a atras, cu toate ca nu fac parte din scenariu decat ca posibil stakeholder.
Cum ramane cu orientarea?
Nu-mi doresc nici eu sa-mi stii povestea, am nevoie de acelasi timp valoros ca si tine.
VIP sau nu, m-a atras subiectul, daca ai timp, te rog sa-mi raspunzi si iti voi multumi.
Laurentiu.
RE: RE: RE: VIP-ul si head-hunter-ul
Dincolo de toate remarcile (pe care le-am citit cu atentie) am depistat o singura intrebare: “Cum ramane cu orientarea?” despre care nu am inteles la ce se refera. Daca explici voi incerca sa raspund.
GB
RE: RE: RE: RE: VIP-ul si head-hunter-ul
Buna ziua GB
Iti multumesc pentru ca mi-ai raspuns. Iata explicatia mea in cele ce urmeaza, cu precizarea ca scopul intrebarii “cum ramane cu orientarea?” este sa inteleg cum se combina, si cu ce rezultate, (ma refer aici la concluzia din articolul tau) la nivelul tau, ca manager (si actionar) perspectivele provenind din orientarea companiei tale atat catre actionari cat si catre stakeholderii companiei.
In mesajul anterior am aratat cum am inteles eu si cum am interpretat pozitia ta fata de eficientizarea timpului tau, bazandu-ma pe afirmatiile facute in articol si am tras concluzia ca esti adeptul ideii ca managerul trebuie sa creeze profit pentru actionari. Ceea ce, in continuare, ne-a condus, la definirea unei orientari pozitive catre acest curent de opinie, care, in mod firesc, isi gaseste un corespondent la nivel declarativ in articol.
Altii sustin ca, dupa o analiza atenta a contextului, managerul ar trebui sa vizioneze strategii pe termen lung si sa “includa” interesul clientilor, al angajatilor, colaboratori, parteneri, etc. intr-o perspectiva de interese financiare comuna, chiar daca pe termen scurt asta ar afecta intersele actionarilor.
Ajuns aici, daca as fi fost interesat sa te intalnesc, m-as fi pozitionat in a doua categorie, insa nu am simtit, din acest articol, ca, declarativ, interesele mele ar avea sansa de a fi luate in consideratie, motiv pentru care, personal, imi pun intrebarea simpla: ar merita sa fac eforturi pentru a fi intalnit de un head hunter lipsit de aceasta orientare? Adica este exact afirmatia ta, intoarsa pe dos. Nu stiu, pentru ca mai intai trebuie sa-mi confirm ipotezele. De unde si explicarea scopului meu, vezi mai sus.
Ca urmare, ti-am adresat intrebarea in legatura cu orientarea ta (a firmei pe care o manageriezi)fata de una din aceste doua conceptii.
Articolul tau m-a facut sa ma intreb, in final, din ce motive inca nu mi-am definit personal profilul head hunterului care sa ma puna in valoare exact cand am nevoie? Pentru ca, in definitiv, eu platesc atunci cand mi se factureaza, indiferent pe ce parte a baricadei sunt.
Cu scuze pentru cuvintele multe, pentru ca mi-ai cerut sa-ti explic.
Iti multumesc pentru raspuns,
Laurentiu.
RE: RE: RE: RE: RE: VIP-ul si head-hunter-ul
Mai intai, o paranteza: cand decizi ca ai nevoie de o strategie, AUTOMAT iti stabilesti si perioada pe care o acopera (termen lung / mediu / scurt – desi a mai comentat cineva aici ca strategia e numai pe termen lung, lucru cu care eu nu prea sunt de acord).
Presupunand ca in firma mea au fost calculate corect, ar trebui sa stiu cand e avantajos sa ma intalnesc cu cineva si cand nu (cand beneficiile sunt mai mari decat costurile, adica decat resursele alocate: timp, locatie, alta oportunitate pierduta etc.)
Peste aceste interese ale firmei (mai usor de cuantificat si de calculat) se suprapun interesele mele personale. Fiind in pozitia privilegiata de unic actionar, pot sa-mi permit sa fac lucruri care sunt impotriva interesului firmei daca eu personal vreau sa fac acele lucruri, macar din cand in cand…
GB
IQ
Asta da modestie?!
Daca plecam de la o simpla ipoteza cum ar fi aceea ca de la un anumit nivel in sus vorbim de oameni inteligenti, atunci poate ca va trebui sa recunosti ca, din cand in cand, tocmai aceste tertipuri prin care “cineva” reuseste sa-ti capteze atentia, te ajuta sa ajungi sa cunosti si sa apreciezi oamenii inteligenti pe care probabil ca-i “vanezi”.
Monica
RE: IQ
Intr-adevar, de la un anumit nivel in sus, aproape toti sunt inteligenti, insa asta nu inseamna, automat, ca si abilitatile lor sociale, in sensul cel mai larg, “tin pasul” cu aceasta inteligenta. Exemplu: am un prieten foarte bun caruia ii admir (si invidiez) foarte mult inteligenta si toate reusitele pe care le are, insa, in anumite situatii, foarte particulare, se poarta absolut copilareste (in sensul rau al cuvantului), penibil, caraghios, idiot de-a binelea, si asta de 17 ani de cand il stiu. Nu e numai parerea mea; toti cei care ii suntem prieteni ii spunem asta de ani de zile (chiar cu cuvintele de mai sus), insa degeaba!
GB
RE: RE: IQ
Pai da, perfectiunea e doar o aspiratie, toti au un calcai al lui Ahile, chiar si cei mai inteligenti se comporta paradoxal cand e vorba de sentimente, nu? In popor exista o vorba: ”maica, pe cat e de destept, pe atat e de… lipsit de inteligenta”! (M-am exprimat eufemistic, am inlocuit cuvantul urat cu o sintagma mai putin ofensatoare).
Copiii din noi…
Si eu cred ca GB a vrut sa zica faptul ca intr-o anumita situatie particulara (probabil in amor), respectivul se comporta copilareste.
Unele lucruri nu pot fi controlate de nimeni. Omul perfect exista doar in societati totalitare. Intr-un fel, imi pare rau ca oamenii au devenit aproape robotizati (cel mai tare in vest); sigur, asta duce la progres tehnologic, dar, vai, sufletul, unde e sufletul…
RE: Copiii din noi…
Ai intuit bine, despre aia era vorba! Nu-ti atribui, totusi, merite exagerate pentru ca era destul de previzibil, lucrul acela e intotdeauna primul pe lista explicatiilor bizareriilor comportamentale (si nu numai comportamentale).
GB
RE: RE: Copiii din noi…
Sa intelegem ca nu l-ai “vana” pe prietenul tau, sau pe cineva ca prietenul tau! Sau poate e doar un exemplu mai putin inspirat pentru subietul discutat?!
RE: RE: RE: Copiii din noi…
Ba da, pentru ca se prosteste numai in viata “de dincolo de firma”.
GB
interesant, imi place