Mie personal imi place la nebunie, angajatul dragut, supremul, eternul dragut care e mereu amabil, mereu dispus sa ajute, mereu gata sa ti spuna ce trebuie sa faci sa nu il superi pe sef, totul, ca sa nu il superi pe sef (Fara sa gandeasca o clipa macar ca poate telul tau in viata, nu e “sa nu il superi pe sef”) dar care musai, incepe fiecare discutie cu:” Poate ar fi mai bine sa…”, intr-un mod capitalist amabil, educat si fin democrato-aristrocratic. Sau angajatul robot, care e mereu dispus sa faca treaba tuturor, sa ii ajute pe toti colegii, chiar daca volumul de munca depaseste nivelul fizic uman posibil pentru o saptamana, el ii zice sefului ca i le da maine, celuilalt sef ii mai cere ceva de munca si fata de colegi e mereu o victima. Sau, preferatii mei: the golden boys (girls, whatever), inteligenti, da, febleti ale sefului da, surprinzator placuti de catre unii dintre clienti care poarta aceleasi rani psihologice ca si ei, iarasi, da. Toate acestea, intr-un plan in care imposibilitatea lor efectiva de a fi umani te face sa intelegi ca un om fara introspectie, fara abilitatea de a se detasa, autoanaliza si a vedea handiocapul sau din plan social si care din partea mea, spre exemplu, poate sa devina, mai mult decat golden, chiar si platinum, din pacate ne creeaza disconfortul, tristetea si amaraciunea de a trai inconjurati de limitele celor din jur.

GB

GB