In ultima vreme mi se pare ca asist la intrecerea nationala de motivare.

Managerii si specialistii de resurse umane isi pun serios mintea la contributie pentru a scorni metode care de care mai nastrusnice pentru a-i face pe angajati fericiti. In avantul lor de a-i intrece pe competitori prin numarul si originalitatea beneficiilor oferite, acesti manageri pierd uneori din vedere chiar esentialul: ce doreste cel mai mult angajatul, si care se poate indeplini cu suma fixa de bani pe care angajatorul o are la dispozitie?

Evident, gusturile sau nevoile pot fi foarte diferite de la un om la altul; chiar si in cazul aceluiasi angajat, prioritatile sau preferintele se pot schimba la un moment dat, ce l-a motivat mai mult anul trecut s-ar putea sa nu mai fie pe primul plan acum. Daca se vrea sa se obtina beneficii maxime din banii investiti in instrumente de motivare, acestea ar trebui acordate diferentiat.

Cel mai logic pare ca cei vizati sa fie intrebati direct ce prefera, intr-o maniera absolut deschisa si transparenta. Exista angajati care au nevoie de afectivitate, care nu au suficienta putere sau imaginatie ca sa-si administreze singuri viata, pe care si-ar pune-o bucurosi in mainile unei firme care ar dori sa-si asume o asemenea responsabilitate. Acesti angajati vor fi mai multumiti cu un salariu mai mic insa cu o motivare de tip “matern” mai consistenta: asigurari, servicii medicale, masa la cantina, gradinita pentru copii, vacante platite etc.

Tot ei vor fi primii inscrisi la team-building-uri, vor fi fericiti sa se lase “impuscati” cu vopsea de catre ceilalti angajati. “Stiti, noi suntem ca o mare familie in firma.” – spun ei cu emotie in glas, neputand sa conceapa ca mai sunt si unii care nu prea gusta o astfel de “casnicie”.

In cazul lor, e mai important numarul beneficiilor decat valoarea acestora, asa ca e de preferat sa li se dea cat mai multe si cu valoare cat mai redusa, cat de des se poate. Alti angajati, care sunt mai stapani pe ei insisi, aproape sigur vor prefera un salariu mai mare, din care sa-si cumpere singuri ce au nevoie, cand si cum vor. Ei nu doresc defel ca firma sa le invadeze si sa le confiste viata personala, ii enerveaza team-building-urile, prefera sa alerge singuri prin parc si nu vor ca firma sa se intereseze daca au mancat destul si cu toate vitaminele necesare, sau sa bifeze daca au fost la doctor cand i-a durut ceva.

La ei functioneaza mai bine bonus-urile in bani, legate direct de rezultate, spre deosebire de “familisti”, pentru care primele vor avea mai mult efect, in bani dar, mai ales, in obiecte si servicii cu incarcatura simbolica. De multe ori se prezinta drept beneficii lucruri care nu prea ar avea de ce sa fie numite astfel. Sa ai conditii bune de lucru, birouri curate si ergonomice, trebuie sa fie un reflex natural, o dovada de politete sociala fata de angajati, nu politica speciala de motivare.

Sa incerci sa-i faci sa se simta bine pe toti cei care te inconjoara, fie ei angajati sau clienti, e o stare normala de civilizatie. Angajatii isi dau seama si fac diferenta intre o firma care e civilizata prin natura ei si una care e asa doar de nevoie.

Tags: HR, human capital, human resources, implicare, motivare, motivatie, politica de personal, resurse umane

This entry was posted on Tuesday, July 1st, 2008 at 1:04 pm and is filed under Articole. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.