Se vorbeste mult in ultimul timp despre cei care muncesc fara limite, despre multinationale si despre viata, in general… Se dezbate aprins, se pune multa patima si, inevitabil, mult PR.
Raspunsul la intrebarea legata de cat de responsabila este corporatia de ce se intampla cu viata personala a angajatilor sai a impartit oamenii in doua tabere. Vorbesc aici doar despre ce cred cei din fiecare tabara, nu si despre ce spun ei in mod public.
Unii isi doresc cu ardoare ca firma sa se ocupe cat mai mult de ei si de viata lor: planificarea carierei pe termen lung si training in aceasta directie, team-building-uri cat mai dese si cat mai originale, vacante platite de catre firma, in locul ales de firma, abonamente la cluburi de sport, de evenimente culturale, la cursuri de dans sau de gatit, scoli de eruditie si de charisma etc.
Nu numai ca sunt bucurosi ca face asta altcineva in locul lor, ci sunt si mandri sa fie vazuti in astfel de ipostaze. Se stie, “pachetele extrasalariale” sunt unii dintre cei mai puternici markeri sociali ai zilelor noastre, si sunt destui cei care fac toate eforturile ca sa arate asta celor din jur. Altii, dimpotriva, nu doresc defel ca firma sa le invadeze si sa le confiste viata personala, ii enerveaza team-buildingul, prefera sa alerge singuri prin parc si nu vor ca firma sa se intereseze daca au mancat destul si cu toate vitaminele necesare, sau sa bifeze daca au fost la doctor cand i-a durut ceva.
In general, sunt oameni care au propriul sistem de valori si care prefera sa-si ia responsabilitatea propriei lor vieti in mainile lor. Cine are dreptate? Evident, si unii si altii! Important este se poti alege degajat si, pe cat posibil, sa iti si dai seama ce faci.
In ultimii ani e o intrecere crancena intre specialistii de HR de la marile corporatii, care inventeaza si pun in aplicare metode cat mai originale de motivare a personalului, unele chiar fantasmagorice si cu bagare adanca in sufletul angajatului. Pe foarte putini dintre acesti specialisti i-am auzit, insa, sa faca gestul absolut elementar de a-l intreba pe angajat daca vrea sau nu sa fie “motivat” intr-un fel sau in altul si, in cazul in care nu vrea, sa-l faca sa nu se simta prost din aceasta pricina.
Si asta pentru ca multi dintre acei specialisti sunt convinsi ca o cultura organizationala puternica inseamna sa uniformizeze angajatii si isi spun ca au facut o treaba foarte buna daca au reusit sa creasca procentajul celor care participa la team-building-uri.
Tags: civilizatie, etica, HR, human capital, human resources, pr, responsabilitate, resurse umane
Toate valorile sunt stabilite exclusiv de mintea umana. Ca urmare, totul este relativ. Deci, de cele mai multe ori, subiectiv. Vrem sau nu vrem ca, corporatia sa “ne infieze”?! Vrem, in conditiile in care nu stim incotro cu viata noastra, vrem in conditiile in care avem o anumita pozitie in corporatia respectiva, vrem in conditiile in care avem un cerc de oameni in jurul nostru (li se zice, generic, “prieteni”) carora vrem sa le aratam, prin kestia asta, cat de mult “am reusit noi in viata”. Totul este o desarta iluzie. Dar fiecare are dreptul la propria lui desertaciune, in fond….. “cum iti asterni, asa dormi” si cei trecuti de o anumita varsta (sa zicem 35 la femei, 40-45 la barbati), avem un istoric in spate si ne este usor sa remarcam ca viata inseamna, printre altele, A ALEGE. Sau nu credeti? Ideea de “apartenenta la o comunitatea puternica a unei corporatii” ne incanta pe foarte multi. Si pe mine m-a incantat. Dar nu in masura in care observ ca in ziua de astazi ii incanta pe altii, desigur. Ma incanta pe la mijlocul anilor 90 cand, stiind ca pe adeverinta mea de serviciu se mentiona ca sunt angajat permanent al vreunei reprezentante straine, de regula de mare anvergura, aveam mai multe sanse sau chiar aveam 100% sanse sa obtin o viza de Elvetia sau de Schengen fara probleme….. eeeeeh, ce incantare, dom’le!!!! Acum calatoresc prin toate tarile si nimeni nu mai e interesat sa-mi studieze pasaportul si faptul ca pe el nu mai apare o viza de Elvetia sau de Germania sau de Austria or whatever este parca …. o lipsa, cu ce ma mai grozavesk io in fata celor din Romania care nu au nici o viza, sau poate chiar nici un pasaport? Remarcati, sper, cata stupiditate respira in acest mod de abordare, nu? Dar totul are o cauza, toate reactiile noastre au cauze bine determinate, toate abordarile noastre sunt, in definitiv, bazate pe ceva, gandirea noastra “nashte” in functie de bagajul moshtenit sau capatat, depinde. Daca astepti sa vina ALTUL sa te motiveze, este ca si cum iti dai acordul sa devii sclavul acestuia. Daca refuzi sa intri in “the big happy family” esti privit ca fiind ciudat si inadaptabil, sfarseshti prin a te izola in mijlocul multimii. Daca nu astepti ca angajatorul tau sa aiba grija de timpul tau liber, iti asumi anumite “responsabilitati”, cum ar fi: sa-ti platesti singur un week-end la Hotel Mara in Sinaia sau la Moeciu sau la “Club Verde de Golf”, ori cei mai multi nu dispun de banii necesari, asa ca nici macar nu vor stii cum arata complexul din Moeciu sau ce sentiment de “libertate in natura” poti avea in complexul de golf “Lac Verde”. DAR ce dai la skimb? Faptul ca in loc sa iti petreci week-endul cu familia sau cu iubitul/iubita ta, va trebui sa il petreci tot cu colegii de serviciu, cu care imparti oricum intre 50 si 60 ore in fiecare saptamana lucratoare….. Deci? Ce alegi? Revenim la unul si acelasi lucru: ce vrei? ce alegi? ce riscuri esti dispus sa iti asumi acceptand sau refuzand sau renuntand la ceva? pana unde merge disponibilitatea ta de compromis? etc etc etc ….. este mult de comentat. As vrea sa cunosc oameni reali care si pun in practica ceea ce combat. As vrea sa cunosc oameni de la care sa aud ca au renuntat de buna voie, cu riscurile de rigoare, in avantajul de a-si trai propria viata… Oare chiar nu cunosc pe nimeni in jurul meu? Ar fi trist, foarteeee trist…
Draga Anca, sunt din ce in ce mai multi oameni care nu mai vor sa lucreze in firme multinationale (unii cocheteaza cu ideea, altii la modul foarte categoric) si, de asemenea, din ce in ce mai multi carora disperarea dupa “career development” incepe sa se mai estompeze. Desi sunt foarte putini, tendinta de multiplicare a acestui “efect de dezmultinationalizare” (cum l-a numit cineva in gluma) e vizibila. Aceste lucruri erau aproape de neconceput in urma cu cativa ani. E drept, eu sunt intr-o pozitie din care lucrurile astea se vad mult mai bine decat din alte parti. Chiar daca tu nu i-ai vazut pana acum, te asigur ca ii vei intalni in curand si ca vei auzi vorbindu-se public despre acest subiect.
GB
Eu tocmai m-am angajat in domeniul bancar, a fost un soc fantastic pentru mine in momentul in care am venit in prima zi la munca si am observat ca oamenii nu stiu sa vorbeasca decat despre munca lor si se considera superiori (adica ei fac lucruri extraordinare acolo), si ca atmosfera este foarte rigida, si ma simteam – adica ma simt pentru ca inca nu am plecat de aici – ca in puscarie. Nu imi plac colegii, nu-mi place ceea ce fac, si totusi stau aici doar ca sa dea bine in cv-ul meu ca vai draga am lucrat in banca. Dar simt cum incetul cu incetul nu o sa ma mai suport si imi voi da demisia pentru a-mi putea alege un domeniu’ in care sa ma simt ok, in care sa nu ma plafonez, in care sa am timp si pentru viata mea personala care conteaza de mii de ori mai mult decat munca. Momentan muncesc doar pentru bani (pentru ca trebuie sa traiesc) nu simt pic de placere in ceea ce fac si mi-as dori cu totul altceva……Sunt genul de om care isi doreste o cariera, dar nu vreau sa ma sacrific pe mine pentru asta….nu merita….prefer sa traiesc modest dar sa simt ca am si eu timp sa respir, sa ma plimb, sa fac lucruri care cu adevarat imi fac placere…… Si sa sti ca sunt o gramada de oameni care gandesc ca mine, dar care nu fac ceea ce gandesc pentru ca vor anumite lucruri de ordin material…….:((((((((