In privinta motivarii, pastrarii sau atragerii angajatilor, lucrurile se vad adesea mai usor si mai clar din biroul meu decat din birourile directorilor generali sau de HR, pentru ca mie imi spun oamenii, cu mai multa sinceritate, ce ii multumeste si ce nu la actualul angajator, de ce vor sa plece si ce ce le-ar placea sa gaseasca unde vor ajunge.

De aceea ma mir adesea cand vad cum e abordata aceasta problema (numita de catre unii si “criza de personal”) in zeci si sute de dezbateri, conferinte, seminarii, articole in presa si, aproape inevitabil acum, in orice discutie care se infiripa atunci cand se aduna cativa oameni de afaceri intr-un loc: se diseca si se dramatizeaza lucrurile marunte, se “descopera” solutii complexe si bizare, insa rareori vad pe cineva care are curajul sa spuna in public lucrurilor pe nume si, mai ales, sa le infrunte cu curaj, barbateste.

Nu cred ca as gresi prea mult daca as spune ca sunt si unii pentru care aceasta criza e un “paravan” numai bun pentru probleme ceva mai de substanta…

Un exemplu amuzant: in urma cu cateva zile am fost invitat sa vorbesc la doua conferinte, in aceeasi zi, exact despre acelasi lucru (criza, evident). M-au rugat sa trimit titlul si o scurta descriere a interventiei mele. Am scris exact ce intentionam sa spun: “Criza de personal – o scuza buna”. In programele conferintelor a aparut numai prima parte, cea de dinaintea liniutei…

Iata ce am avut eu de spus, necenzurat, cum se vad lucrurile din biroul unui recruiter. E, de fapt, o lista cu problemele despre care eu cred ca sunt abordate insuficient de deschis sau cu superficialitate, cand nu sunt evitate de-a dreptul, in mod “diplomatic”:

• Cresterea “anormala” a salariilor e, de fapt, un semn de intrare in normalitate, pentru ca anormal era cum se faceau afacerile in Romania pana de curand (businessuri bazate numai pe salarii mici, marje astronomice, lipsa totala de viziune, de organizare, de proceduri, de preocupare pentru productivitate etc.), si nu ce se intampla acum. Spre nemultumirea audientei, am spus ca eu nu cred ca asa-zisa “criza de personal” e problema cea mai mare, ci criza de productivitate. I-am rugat sa faca un mic exercitiu si sa dubleze salariile in business planurile pe urmatorii 2-3 ani, ca sa vada daca acestea inca mai rezista. Daca nu, sa se gandeasca de trei ori inainte de a merge mai departe cu ele.

• Multi se mira, in special strainii, ca romanii nu sunt la fel de productivi in tara asa cum sunt in strainatate si se intreaba, pe buna dreptate, de ce, si ce ar trebui facut. Raspunsul la indemana oricui e ca nu sunt suficient de educati si, prin urmare, propun sa se dubleze sau tripleze bugetele de training, pana una-alta. De fapt, o buna parte dintre romani nu sunt destul de eficienti nu pentru ca nu ar sti ce si cum sa faca, ci pentru ca nu vor. Si nu vor vrea pana cand salariile din Romania nu vor ajunge aproapiate de cele din UE. Nu putini angajati ii urasc pe angajatori (si pe firma, si pe manageri) deoarece considera o jignire personala un salariu de 5-10 ori mai mic decat cel al unui strain, la o calificare si la un volum de munca asemanatoare. Si se razbuna si ei, cum pot. Oricum un patron trebuie pedepsit: daca abia reuseste sa tina firma pe linia de plutire si sa plateasca salariile, pentru ca e prost sau slab manager; daca e de mare succes si profitabil, pentru ca nu imparte destul castigul cu angajatii. Iar patronii care “le-au dat o paine” nu mai inteleg nimic.

• Stiu mai multi manageri de corporatii multinationale care incearca sa faca un fel de intelegere si sa gaseasca un sistem care sa lege direct cresterea salariilor de cresterea productivitatii. Ar fi o idee geniala daca nu ar fi utopica! Nu se poate asa ceva intr-o economie de piata! Aici functioneaza, fara gres, doar cererea si oferta. Ce-l intereseaza pe angajat ca firma respectiva nu si-a crescut la timp productivitatea? Sa presupunem – absolut ipotetic – ca vreo suta de firme vor reusi sa faca acest lucru. Ce vor face angajatii cand vor afla? Se vor razbuna teribil, si managerii respectivi vor organiza o conferinta ca sa isi dea seama ce se intampla.

• In loc sa consume timp, si resurse, si neuroni ca sa gaseasca solutii sa opreasca, sau macar sa incetineasca cresterea salariilor, managerii ar face mai bine sa se gandeasca sa-si creasca productivitatea afacerii mai repede decat cresterea lefurilor! Mai sunt, inca, manageri care isi inchipuie ca, intr-o zi (eventual, dupa o serie de traininguri), angajatii vor avea o revelatie si vor incepe sa-si creasca singuri productivitatea. Ii asigur ca nu se va intampla asa ceva. Productivitatea e exclusiv problema managerilor.

• Alta solutie-minune intens vehiculata pe piata sunt “pachetele salariale” din ce in ce mai umflate. De multe ori, e o metoda rapida de risipire a banilor companiei prin folosirea nediferentiata si fara discernamant a beneficiilor extrasalariale, inclusiv a trainingurilor pe post de “incentive”.

  Probabil ca orice angajat se bucura de un training sau de un beneficiu inutile, insa asta nu inseamna ca si apreciaza sau este recunoscator firmei sau managerului care i le-a dat, poate chiar dimpotriva: un training sau un beneficiu prost administrate au sanse bune sa slabeasca fidelitatea unui angajat. Desi unora le-ar parea greu de crezut, sunt destui angajati care urasc team-building-urile.

• Oamenii lucreaza mai bine cand sunt lasati mai liberi. E adevarat, insa nu chiar toti. Poate ca se simt mai bine, insa nu si lucreaza mai bine, in mod automat, in lipsa oricarei constrangeri. Prea multa libertate ii streseaza pe unii, nu stiu ce sa faca cu ea. Am vazut destui angajati care prefera si raman mai fideli sefilor duri, daca acestia sunt corecti si au succes in business. Cred ca o procedura buna e mai eficienta decat o mangaiere pe crestet.

• Oamenii sunt cel mai valoros capital – insa si cel mai imprevizibil si riscant. Firmele mici pot sa mizeze totul pe oameni, insa cand incep sa creasca ar trebui sa se gandeasca foarte bine daca vor sa mai joace totul pe “o singura carte”, in continuare. Procedurile bune, tehnologia, inovatia micsoreaza vulnerabilitatea companiilor fata de “crizele de personal”, fie ele reale sau nu.

• Cred ca o denumire mai apropiata de realitate ar fi ca in Romania e o “Criza de vedete”, nu una de personal. Si asta pentru ca, pana de curand, mai toti angajatorii voiau sa angajeze “vedete” pe orice job, musai cu experienta cel putin dubla decat ar fi fost necesara in realitate. Angajarea unor oameni mormali pe joburi normale, asa cum ar fi si normal sa se intample, va indrepta, treptat, lucrurile catre normalitate. Unii angajatori vor constata, cu surprindere, ca personalitatea e mai importanta si mult mai ieftina decat experienta, de multe ori si, prin urmare, “criza” isi va pierde serios din consistenta.

• Nu in ultimul rand, aceste chinuitoare probleme au adesea si solutii banale, care sunt mult mai simple si mult mai la indemana angajatorilor decat acestia isi inchipuie. Multi angajati sunt puternic atrasi sau, dimpotriva, afectati de niste maruntisuri care i-ar ului pe manageri, daca ar face efortul sa le afle. Daca acesti manageri s-ar pune sa le rezolve “gospodareste”, fara mari eforturi si costuri, sa zicem cate 20 de “mici probleme” pe zi, probabil ca ar vedea niste schimbari spectaculoase dupa doar cateva saptamani.

Tags: angajati, angajatori, criza de personal, HR, motivare, productivitate, romania, salarii

This entry was posted on Tuesday, July 1st, 2008 at 1:58 pm and is filed under Articole. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.