(o cronica subiectiva)

In urma cu vreo doi ani mi-au dat un peste stricat la restaurantul asta. Nu m-a afectat prea tare pentru ca, aproape toata viata mea mancand departe de casa (mai intai la cantina, apoi pe la restaurante), am vazut multe si mi s-au intamplat si lucruri mai rele. Nu m-a mirat prea tare nici ca ospatarul a pierdut un moment prielnic sa-si ceara scuze. M-am enervat, insa, cand am vazut ca pe nota de plata pestele cu pricina era bine-mersi! Evident, i-am spus sa mi-l scoata de pe nota, propunere cu care ospatarul a fost ferm impotriva. Cand m-a vazut atat de hotarat sa nu platesc, a incercat sa ma convinga aruncand in lupta argumentatia rationala: “Pai, ati mancat, deja, din el!” “Sigur ca am mancat, altfel cum imi dadeam seama ca era stricat?” “Da, dar ati mancat aproape jumatate din el!” – imi zice triumfator, sigur de victorie. Adevarul e ca am luat vreo doua inghitituri, pana sa ma dumiresc, a gustat si vecinul meu de masa, ca sa imi risipeasca orice urma de indoiala, si astea 2+1 inghitituri aproape au injumatatit pestele. Nu i-am cerut, totusi, sa constate ca ultimul dumicat era deja scuipat, pe marginea farfuriei. Ne-am mai contrazis o vreme asupra numarului de inghitituri necesare ca sa-ti dai seama ca ceva nu e in regula dupa care, eu ramanand darz pe pozitie, a incercat sa ma ia pe “coarda sensibila”: “Ce o sa ma fac acum, pentru ca va trebui sa platesc eu, din buzunarul meu, pestele asta?” “?!?” “Da, sefu’ ma va obliga sa-l platesc daca s-a mancat din el.” Se vedea de la o posta ca minte… Toata discutia a durat aproape jumatate de ora, in mijlocul restaurantului. Nu am platit pana la urma si mi-am zis sa nu mai calc pe acolo vreodata.

Acum cateva saptamani m-am hotarat sa revin, mai ales ca e cel mai apropiat restaurant de biroul meu (dupa ce Luna Rosa a dat un faliment previzibil). Multa vreme am tinut minte fata acelui chelner, insa am uitat-o la un moment dat, asa ca nu mai stiu daca era printre cei cu care m-am reintalnit acum. Cred, totusi, ca da, pentru ca aproape toti par sa aiba meseria asta inca de pe vremurile celelalte.

Primul moment de tensiune de dupa revenirea mea s-a risipit, mai ales ca am fost preluat de o chelnerita destul de dezinvolta si placuta. Am sters cu buretele intamplarea trecuta si am decis (unilateral) sa ma impac cu acest restaurant in care imi face, totusi, destula placere sa vin. Casa e superba, “cu poezie”, bine intretinuta si curata. Are holuri largi, cu canapele mari de piele, loc destul pentru garderoba, parchet “de pe vremuri”. Cel mai mult imi place ca mesele de lemn, gen “bistrot” nu sunt inghesuite si au mereu flori proaspete pe ele. Mi-a placut si ca nu am vazut niciunul din logourile vreunei firme de tigari sau de bauturi in raza mea vizuala. Scaunele sunt cam incomode dupa gustul meu (unghi drept, fara cotiere), insa se incadreaza bine in atmosfera. Ferestrele sunt mari si e multa lumina in timpul zilei, foarte placuta. Peretii sunt curati, vopsiti in galben, destul de reconfortant. Mai are multe tablouri in ulei, viu colorate si vesele, imi face placere de fiecare data sa descopar cate unul nou. Sunt clienti destui la pranz (numai atunci merg eu acolo) si toti mi s-au parut civilizati pana acum. Si chelneri sunt suficienti si rapizi, nu am asteptat niciodata prea mult.

Nu-l cunosc pe patron insa sunt convins ca e batran, ca a facut asta toata viata si ca sta mult in restaurant, indreptand fiecare furculita care nu e perfect aliniata si punand el insusi florile pe masa. Ti se spulbera orice indoiala asupra dedicatiei cu care isi face meseria cand vezi meniul foarte lung si plin cu poze de care, sunt sigur, e foarte mandru. Aproape toata mancarea e romaneasca traditionala, insa intr-un inedit stil “fusion”, daca pot sa-i spun asa, deoarece are multe combinatii neasteptate (de exemplu, sarmalute invelite in fasii subtiri de sunca). Portiile sunt mari si, spre deosebire de multe restaurante care iti dau o bucata de carne pe o farfurie goala, aici cred ca poti numara cel putin vreo douazeci de ingrediente diferite in fiecare fel de mancare. Prin urmare, esti in mare dificultate daca te intreaba cineva ce ai mancat la Casa Ardeleneasca. Cel putin pe mine ma impresioneaza de fiecare data aceasta atmosfera de roman, incat privesc cu ingaduinta (ba, uneori, chiar cu nostalgie) focul de plastic (cu bec!) din semineul monumental din mijlocul restaurantului si evit sa pronunt numele complet, asa cum apare in prezentari. Grija pentru detalii se vede bine si pe situl de Internet (o raritate, inca, pentru restaurante), merita sa-l vizitati. Preturile sunt chiar mici, dupa parerea mea, poti manca bine si destul de mult cu 50 de lei. Sper ca impacarea asta a mea cu ei sa fie de lunga durata, e buna si pentru bugetul firmei (platesc cu cardul de firma.)

(o cronica subiectiva)

La Cena nu e un restaurant “de fite”, nici nu pare sa fie rodul vreunei pasiuni innascute a cuiva pentru gastronomie, ci e facut ca sa faca bani. Repede, multi, constant, desi nu fara efort si imaginatie, ceea ce e un lucru de admirat, totusi. Am fost curios sa stiu al cui e si mi s-a spus ca mai bine sa nu intreb, asa ca nu am insistat. Are o anumita faima in cartier, e musai sa faci rezervare daca vrei sa gasesti vreun loc. Am fost si eu pe acolo de vreo doua ori inainte, insa nu imi mai aduc aminte de nimic, ceea ce e mai degraba de bine.

Restaurantul e intr-o casa veche, cu o curte in fata, intr-o zona frumoasa, cu multe alte case vechi in jur, in partea “cu poezie” a Bucurestiului. Cladirea a fost suprainaltata fortat, ca sa mai incapa o “serie” de clienti, si pe dinafara arata chiar ca o casa suprainaltata fortat. Interiorul e destul de placut, totusi, gen bistrot retro (mai ales podul care e un larg spatiu deschis), cu mult lemn si cu picturi facute direct pe perete, cu scene istorice sau chiar biblice. Lumina e cam nepotrivita, rece, stridenta; cred ca si-au dat seama de asta si cei de acolo fiindca au oprit ventilatia pentru ca fumul gros sa atenueze efectul, ceea ce au si reusit, in buna masura.

Inca inainte de a ajunge la etaj am avut o presimtire despre ce ma asteapta, dupa vacarmul care se auzea in crescendo. Intr-adevar, acolo erau de cel putin doua ori mai multi oameni decat ai putea crede ca pot incapea intr-un astfel de loc. Ajungerea la masa rezervata din mijlocul restaurantului mi-a retrezit instinctele mele demult adormite de fizician, trebuind sa calculez rapid diverse trasee ingenioase catre destinatie, fiindca noi clienti ne impingeau din urma. Probabil din cauza lipsei exercitiului, nu am gasit nicio solutie imediata la aceasta neasteptata problema, asa ca am ridicat vreo doi clienti de pe scaunele lor ca sa putem sa trecem catre unde ni s-a aratat cu degetul. Spre usurarea mea, cei ridicati nici nu s-au uitat la noi si nici nu si-au intrerupt discutia, ceea ce m-a facut sa cred ca erau deja obisnuiti cu asta.

Am crezut ca a trecut ce era mai greu, dar… Cand m-a atins prima data vecinul din spatele meu am inghetat, insa am inteles repede ca nu era ceea ce credeam eu. Cu timpul m-am resemnat, asa ca tresaream din ce in ce mai putin. Am avut noroc sa nu trebuiasca sa ma scol de fiecare data cand trecea pe langa noi vreun client sau vreun chelner in fuga, insa tot era nevoie sa ma lipesc de masa si sa-mi sug burta, ceea ce nu e un lucru tocmai usor de facut la varsta mea. Ca o consolare, chiar si fara aceasta gimnastica abdominala tot nu s-ar fi schimbat mare lucru, pentru ca scaunele erau de-a dreptul incomode.

Cam la fel se intampla lucrurile in braseriile traditionale germane, doar ca acolo ti se pun imediat o bere si un carnat in fata, fara sa te mai intrebe cineva daca le vrei, pentru ca oricum nu au altceva. Aici, insa, am avut o surpriza de proportii cand am primit meniul (de fapt, doua la patu oameni, si acelea obtinute cu nu putine insistente) atat de lung incat am renuntat sa-l mai citesc. Am apucat, totusi, sa numar 16 deserturi. L-am rugat (adica, i-am strigat) pe cel care ma invitase sa aleaga el si pentru mine, fiind un obisnuit al locului. Se pare ca alegerea nu a fost prea dificila, insa transmiterea ei catre oricare dintre chelnerii pe care toti patru incercam sa-i oprim, da. Erau tineri sau foarte tineri, cred ca unii studenti sau elevi, si nu se deplasau decat in fuga, transpirati, facand eforturi disperate sa multumeasca pe toata lumea. Unul singur, inalt si cu tatuaj pe brat, tragea chiulul de-a dreptul. Pur si simplu, SE PREFACEA ca lucreaza. Am stat si l-am urmarit aproape jumatate de ora. Am fost indignat!

La cata lume era in sala, nici daca ar fi fost de doua ori mai multi chelneri nu cred ca s-ar fi vazut o mare diferenta. A trebuit sa se ridice unul dintre noi in picioare, dupa 40 de minute, si sa tina calea primului dintre ei ca sa ne ia comanda. Am remarcat la el un sentiment sincer de intelegere si de solidaritate fata de noi si m-am simtit chiar putin vinovat ca imi pierdusem rabdarea. Intr-un fel, cred ca ne compatimeam reciproc. Nu stiu cat castiga omul acela, insa m-a impresionat sa vad cum alerga gafaind – si nu exagerez – de la o masa la alta. Dupa o ora inca nu primiseram nici macar o farama de paine. Intr-un tarziu, a venit o portie de mancare din trei si doua tacamuri din patru. Pana am terminat-o, au venit si restul tacamurilor si al antreurilor: ciuperci la tigaie cu muguri de pin, carpaccio, anchois si foccacia crocanta. Felurile urmatoare au fost cotlet de miel, pulpe de pui la tigaie cu costita, peste cu ierburi aromate in crusta la cuptor si paste proaspete cu unt de trufe. Puiul si pestele nu au avut ceva deosebit, insa celelalte da: cotletul a fost ars si uscat iar pastele foarte bune, in special din cauza untului de trufe, din care nu imi amintesc sa mai fi mancat in alta parte in Bucuresti. Desertul a fost si el destul de bun, si cei care merg des pe acolo spun ca acesta e punctul “forte” al La Cena. Ni s-a recomandat parfait de halvita cu migdale si caramel, insa nu-l mai aveau. Am primit o creme brulee (prezentata drept creme caramel) si o tarta cu branza si visine, foarte bune amandoua (probabil, facute chiar de ei), si o spuma de ciocolata pe care cred ca au luat-o de la Metro. Nu mai stiu cat am platit, insa imi aduc aminte ca ne-am spus ca preturile sunt foarte rezonabile daca luam in calcul doar calitatea mancarii.

Dupa trei ore am iesit de acolo cu ochii rosii, tusind si deja ragusit. Cred ca am stat un sfert de ora pe o bordura ca sa imi revin, dupa care am ajuns cu greu acasa si m-am dus direct sa ma culc. Nu-mi amintesc sa ma mai fi chinuit cineva vreodata atat de mult intr-un restaurant. Prietenii mei au plecat tinandu-se de mana, incantati de seara petrecuta. Si altii care au iesit dupa noi pareau la fel de multumiti. Restaurantul e plin in fiecare zi. Inseamna ca eu am imbatranit…

(o cronica subiectiva)

Cine ar putea crede ca un restaurant de la “capatul pamantului”, printre locuri virane si santiere de constructii, situat intr-o baraca de lemn pe care te astepti sa o vezi cazand la trecerea primei betoniere pe sub geamurile sale (si trec multe, incontinuu!) sa aiba un asemenea succes? Multa vreme nu am crezut, desi m-au trimis mai multi dintre prietenii mei, pana am vazut-o cu ochii mei.

Cand am intrat acolo mi-am zis ca am dat peste o nunta, era plin de grupuri familiale, multe cu copii. Ne-a preluat o acritura de chelnerita (sefa de sala?) care era cat pe ce sa ma faca sa plec, daca nu ar fi fost curiozitatea mai mare decat indispozitia instantanee pe care mi-a provocat-o indispozitia ei la vederea noastra. Am crezut ca nu-i place ceva la mine sau la cei cu care am venit, insa a ramas la fel de bosumflata tot timpul, si cu toata lumea, asa ca mi-am revenit, mai ales ca am fost preluati, apoi, de catre Nicoleta.

Cladirea e facuta aproape in intregime din lemn, destul de joasa si de intunecoasa, si o parte din bucatarie (cuptorul si gratarele) e deschisa, chiar in sala. Decorurile sunt putine, singurul mai deosebit e un acvariu cu pesti mari, exotici, destul de scumpi. Mesele sunt inghesuite, nu de putine ori trebuie sa te apleci sau sa-ti sugi burta daca trece cineva pe langa tine. Scaunele sunt incomode si foarte apropiate unul de altul. Am fost destul de surprins sa vad fete de masa complete intr-un astfel de restaurant si, mai ales, albe si curate. De altfel, tot ce era pe masa parea curat, oarecum in contrast cu atmosfera generala de bistrot de mare trafic, in care nu eleganta e atractia principala. Un meniu jerpelit rau a restabilit, insa, echilibrul de imagine pe masa.

Am fost surprins sa vad numai chelnerite, toate foarte tinere si care pareau sa nu mai fi facut asa ceva inainte, si l-am felicitat (in gand) pe patronul care a luat aceasta decizie pentru ca, din statisticile mele facute in ultimii 15 ani, aceasta categorie aparte de personal poate contribui decisiv la succesul unui restaurant. La aglomeratia de acolo eram deja pregatiti sa asteptam indelung, insa am avut o prima surpriza placuta cand am vazut ca nu e asa. A doua surpriza placuta a fost ca acritura care ne preluase la intrare a stat departe de masa noastra si ca a venit opusul ei – Nicoleta – un fel de “antimaterie”: vesela, dezinvolta, careia chiar parea ca ii face placere sa ne dea sa mancam.

Mi-am facut un obicei prost la restaurant, care ii irita pe multi chelneri, pe unii chiar ii infurie de-a binelea; daca e un meniu prea lung, sau din care nu inteleg mare lucru, sau, pur si simplu, daca vreau sa vad cum reactioneaza, ii intreb ce imi recomanda. Aproape invariabil, raspunsul vine rapid, intr-o logica si coerenta imbatabile: “Ce va place dumneavoastra!” Oricat as insista, sunt slabe sanse sa conving pe vreunul sa faca efortul sau sa isi aume responsabilitatea sa-mi recomande un anumit fel. Ba, de cateva ori, cand le-am spus ca nu comand nimic si ca astept sa-mi aduca ei ce cred ca au mai bun, au refuzat sa ma serveasca si vreo doi mi-au sugerat sa ma duc la alt restaurant. Nu mica mi-a fost mirarea, deci, cand la intrebarea cu pricina o aud pe Nicoleta raspunzand direct, fara alte comentarii: “Coaste de vitel!” Am crezut ca nu am auzit bine, nu mi s-a mai intamplat de mai mult de jumatate de an, cred, asa ceva! Si cu celelalte feluri a mers la fel de usor, chiar si cu desertul. Intr-atat m-a surprins Nicoleta, incat am pus-o pe lista cu cei mai buni chelneri din Bucuresti, pe care am inceput s-o fac de curand. Pana acum am inca doi candidati, in afara de ea: un chelner slabanog de la Arcade si o chelnerita de vreo 35 de Kg. (cu tot cu farfurie) de la Alfresco.

In continuare, lucrurile au mers destul de bine: am avut o gustare comuna, cu chiftelute, fasole, vreo 3 feluri de branza, diverse legume, masline etc. care era compusa in fata noastra, dintr-un galantar pus in mijlocul restaurantului. Coastele de vitel, cu cartofi la cuptor, au fost intr-adevar bune, la fel si cele cateva feluri de paste pe care le-au luat invitatii mei. Mai putin bun a fost un fel de jambon de porc, ce avea un gust destul de banal fata de prezentarea spectaculoasa in care a fost taiat si adus (am pus si o poza). Si desertul a fost destul de bun, desi acelasi pe care il gasesti in orice alt restaurant italian. La fel, expus totul intr-o vitrina, puteai sa-ti alegi singur ce vrei, insa eu m-am lasat pe mana Nicoletei, care mi-a adus, fara sa ezite, tort cu caise. Pacat ca nu am vazut decat torturi cu crema in vitrina aceea, si nu prea pareau sa fie facute acolo. Nu cred ca au vreun desert pe care sa nu-l mai gasesti in alt restaurant din Bucuresti, cum au la La Cena, de exemplu.

Langa noi au stat niste italieni care erau in permanenta indignati, chiar scandalizati uneori, si care refuzau, aproape de fiecare data, felurile de mancare ce li se aduceau. Destul de surprins, m-am dus si am discutat cu ei, cu atat mai mult cu cat toti ceilalti din jurul meu pareau destul de multumiti. Mi-au explicat, bucurosi ca aveau cui se “plange”, ca, desi toate felurile de mancare din meniu erat traditionale italienesti, nimic nu semana cu ce ar fi trebuit sa fie. Asta nu insemna neaparat ca nu erau bune, ci ca erau cu totul altceva si, prin urmare, era aproape un sacrilegiu sa folosesti denumirile consacrate pentru ceva atat de diferit. Au mai fost nemultumiti si de serviciu, ca nu li s-au adus cutite de carne ci de antreuri si ca ramaneau tot timpul fara apa si fara vin in pahare. Am incercat sa le explic, desi era evident, ca intr-un astfel de restaurant ti se pun sticla de apa si carafa de vin pe masa, si iti torni singur, si ca alea raman acolo pana pleci, nu ti le pune nimeni intr-o frapiera sau pe o masa separata. De asemenea, daca ai nevoie de ceva e mai bine sa ceri. Nu au fost deloc convinsi, m-au privit destul de suspiciosi. Probabil ca au inteles ce voiam sa spun cand le-a venit nota de plata, pentru ca, daca ar fi fost totul asa cum voiau ei, ar fi trebuit sa bage mana mult mai adanc in buzunar. Noi am platit 230 lei pentru 4 persoane, cu antreuri, feluri principale, desert, vin si cafea, ceea ce mi se pare foarte bine pentru cat si cum am mancat.

La plecare, i-am facut o poza Nicoletei.

(o cronica subiectiva)

Dupa multe ezitari m-am hotarat sa ma duc din nou la Jaristea, loc in care am mers de multe ori pana acum cinci ani, mai ales cand imi veneau ceva straini in vizita. Cu destula teama am pus mana pe telefon si am format numarul. Mi-am spus numele si apoi am cerut o rezervare pentru doua persoane. Spre surprinderea mea, s-a notat, mi-a multumit, nicio criza de nervi, nimic. Am mai sunat o data a doua zi, am zis din nou numele si apoi am mutat rezervarea cu o jumatate de ora. Aceeasi reactie! Am rasuflat aproape usurat: pesemne ca au pierdut banca de date, poate li se “reseteaza” automat dupa un anumit numar de ani, poate ca au horatat sa mai acorde o sansa celor care au gresit numai o singura data, cine stie… Se parea, deci, ca nu mai sunt pe “lista lor neagra”.

In urma cu vreo patru ani am facut o rezervare pentru o cina de patru persoane la Jaristea. In ziua in care urma sa aiba loc, pe la pranz, am sunat ca sa o anulez, din motive “obiective”:

-          Buna ziua, sunt GB, am sunat sa anulez rezervarea din seara asta.

-          Din seara asta??? Si acuma spuneti???

-          Pai ce sa fac, daca acum am aflat?

-          Bine, o sa am eu grija sa nu mai calcati pe aici! (TEXTUAL!)

… si imi inchide telefonul in nas, lasandu-mi, totusi, timp sa mai prind o frantura de fraza care imi era direct adresata. Nu mi-a spus pentru cat timp este interdictia, insa, din tonul lui, am presupus ca nu va fi “prescrisa” cu una cu doua…

Ultima amintire pe care o aveam despre Jaristea, de acum cinci ani, era aceea a unui restaurant foarte aglomerat, in care clientii veneau in grupuri, incolonati, cam asa cum mergeam noi la muzeu cand eram in armata, sub supravegherea severa a chelnerilor care nu pareau sa admita prea multa “indisciplina” in sala. Nu cred ca m-ar fi mirat deloc sa aud pe vreunul dintre ospatari strigand dupa un client care se foia prea mult pe scaun:

-          Hei, tu, ala de acolo, de la masa 12, nu te mai fatai atata, nu vezi ca-i un spectacol aici? Ei, dracie…”

… si clientul sa-si fi cerut scuze, cu ochii in pamanat.

Revenirea mea la Jaristea nu a fost lipsita de suspans: chiar in ziua rezervarii, tot pe la pranz, primesc un telefon:

-          Alo, sunteti GB?

-          Da!

-          Sunt de la restaurantul Jaristea…

“E clar! – mi-am zis – au regasit lista…”

-          … si v-am sunat ca sa imi reconfirmati rezervarea.

Am rasuflat, iarasi, usurat. Nu am indraznit sa intreb daca, mai nou, asa suna pe toata lumea pentru reconfirmare, sau numai pe mine, in mod special.

Iata-ma, deci, la Jaristea: o cladire ciudata in exterior, care pare o hala de fabrica. Dupa ce treci de usa, lucrurile se schimba spectaculos, parca intri in alta lume. O sala unica, foarte mare, cu bolti si coloane, in care toate mesele sunt puse in jurul unei scene centrale pentru spectacole. Toate decorurile, mobilierul, tacamurile sunt obiecte de anticariat, foarte bine intretinute. Cred (sper!) ca doar scobitorile, din tot restaurantul, sunt din zilele noastre. Sunt foarte multe pendule si ceasuri, tablouri, icoane si crucifixe/uri (ambele forme sunt acceptate in DOOM 2005) candelabre, o biblioteca monumentala cu carti vechi, intr-o abundenta neobisnuita, exact ca in casa lui Adrian Nastase, pentru cine-si mai aduce aminte. S-ar putea sa fie cativa amatori de “fusion” sau de minimalism asiatic carora sa li se para prea incarcat, insa mie imi place foarte mult si reactia de nostalgie e absolut garantata in cazul oricarui client care are o varsta despre care incepe sa nu-i mai placa sa vorbeasca. Mesele sunt destul de mari (o raritate in Bucuresti), scaunele de tip jilt fara cotiere, tapisate cu catifea rosie, destul de incomode. Peretii, varuiti in alb, sunt neobisnuit de curati si bine intretinuti, dat fiind numarul mare de focuri care ard peste tot in restaurant: lumanari, torte si faclii, mancare in flacari etc. Ideea cu covoare pe jos (nici murdare, dar nici curate) nu mi se pare prea inspirata, desi intregeste atmosfera, tinand seama de numarul atat de mare de clienti de acolo – e plin restaurantul aproape in permanenta, multi clienti sunt in grup, cu costum si cravata, se vede ca au venit cu oaspeti din strainatate care au vrut sa manance si sa petreaca romaneste. Toate tacamurile, inclusiv platourile si farfuriile sunt argintate, probabil ca unele sunt chiar din argint masiv.

Am fost preluati de un chelner destul de in varsta, “cu state vechi in meserie”, care m-a luat cu totul prin surprindere: foarte volubil, dezinvolt, pasionat, care a facut un adevarat show din descrierea felurilor de mancare din care urma sa ne infruptam. Pacat ca nu vorbea o boaba englezeste, de a trebuit sa traduc ei tot. Nu prea eram pregatit sa explic asa ceva in alta limba, nu am stiut cum se spune la pastarnac, la sos de gulii etc., insa invitatul meu a fost cucerit. Ce mai, chelnerul nostru a fost un om al surprizelor, si asta a fost abia inceputul.

Meniul e foarte bogat: 24 de pagini cu felurile de mancare si 16 cu bauturile. Fac 40 in total, asa ca am renuntat sa-l exploram si am cerut chelnerului sa ne recomande ce credea el ca am merita noi sa mancam. Ne-a adus, la inceput, o gustare romaneasca destul de buna si foarte spectaculos prezentata, insa cu o paine destul de banala, ca sa folosesc un eufemism. La succesul pe care il are restaurantul ar putea sa-si permita sa o coaca in casa, sau macar sa aiba un contract cu o brutarie care sa faca ceva special pentru ei si sa le-o trimita macar zilnic. Apoi am primit urs si porc, cu salata de muraturi, la fel, foarte spectaculos prezentate, inclusiv cu nelipsitul foc alaturi. Cam toate portiile sunt foarte mari, cam dublu fata de ce te-ai astepta sa primesti in mod obisnuit. Ursul meu cred ca a trait si a murit cu mult timp inainte de a ajunge in farfuria mea, iar din sosul de apa rosiatica nu am luat mai mult decat un varf de lingurita. Invitatul meu a fost un pic mai norocos, porcul lui a fost mai rezonabil, desi destul de banal si de fad, asa cum au fost si garniturile. Am mancat, insa, cu mare placere muraturile asortate: pepeni, pere, castraveti, conopida, gogosari, si altele. Desertul, un asortiment de placinte prezentat ca fiind “de casa”, cu branza si cu fructe inghetate, nu a fost nici mai bun nici mai prost decat echivalentele lor din oricare cofetarie bucuresteana. Servirea a fost rapida de fiecare data, pareau sa fie suficient de multi chelneri pentru numarul mare de clienti.

Marea atractie a restaurantului e intotdeauna spectacolul care incepe la ora 9 seara, precedat de cateva interpretari solo ale unui pianist, un violonist, o cantareata de arii clasice etc.. De obicei, patroana, o doamna fermecatoare, un adevarat personaj de roman sau de film, bine-cunoscuta pentru rochiile, dar, mai ales, pentru palariile sale, face o introducere teatrala, in aplauzele “publicului”. Toata lumea se insufleteste si isi muta privirile din farfurii spre scena, unde raman atintite pana spre miezul noptii pe formatiile si tarafurile de muzica romaneasca, ruseasca sau de alte feluri, pe interpreti sau pe dansatori. Lumina, puternica la inceput, scade treptat, invers proportional cu cantitatea de vesminte de pe trupurile magnetice ale dansatoarelor. Toata sala bate din palme, clientii incep sa danseze pe scaune, iar unii, mai prinsi de atmosfera, se duc direct pe ringul de dans. E acel moment periculos pentru angajatul stresat care uita ca a venit acolo impreuna cu seful lui si care incepe sa invite pe toate cucoanele la dans, inclusiv pe nevasta sefului, pupa mana tuturor dansatoarelor si a chelneritelor, se da in stamba… O admir foarte tare pe patroana locantei, cum ii place ei sa-i spuna, pentru pasiunea cu care face totul acolo si cred ca ar putea fi data ca exemplu la orice curs despre managementul antreprenorial. Toti clientii raman cu o amintire puternica a locului, cu decorurile sale rar intalnite, a atmosferei, a spectacolului, uneori ani de zile la rand si isi propun sa nu uite sa-i aduca la Jaristea pe musafirii lor din alte tari.

Preturile sunt rezonabile in contextul descris mai sus: am platit 350 lei pentru ce am mancat (un antreu comun, cate un fel principal, desert, o sticla cu vin), dar, mai ales pentru spectacol (probabil, mai mult de jumatate din banii acestia). Cand mi-a adus nota, chelnerul cu personalitate m-a intrebat, foarte natural, daca-i platesc bacsisul direct de pe card. M-a luat cu totul prin surprindere, i-am zis ca i-l dau dupa, am incercat sa trag de timp, sa imi mai las un pic de ragaz de gandire, sa vad cum reactionez. Cand s-a intors cu cardul, s-a postat in fata noastra si a asteptat pana am scotocit prin buzunare si prin geanta si am gasit o hartie de 50 lei, dupa care a intins, instinctiv, mana, cand am scos-o! A asteptat acolo ca sa-i dau bacsisul IN MANA!!!