(o cronica subiectiva)

Evit cat de mult pot sa merg la restaurantele interlopilor, ale mafiotilor sau ale guvernantilor corupti, mi se face sila cand ma gandesc ca banii mei ar putea ajunge prin asemenea buzunare. Intreb intotdeauna al cui e un local sau altul, insa rareori primesc raspuns, chiar si cand, aparent, nu ar fi nimic de ascuns. Ma asteptam ca dupa Revolutie cele mai multe restaurante – mai ales cele mici, bistrourile, terasele – sa isi puna la loc vizibil (si de cinste, de ce nu ?) ale cui sunt si cine e bucatarul acolo, asa cum e mai peste tot in lume. Sunt putini, insa, cei care au curajul sa « iasa din rand »: Alain si Mihaela Kremeur la fostul Bistrot Français, Romica la Exile, cei doi, sot si sotie, la Deutsche Kneipe, sau Vova, nevasta, fiica si Patrizia, la Osteria Gioia.

La Mica Elvetie St. Moritz (pe numele lui intreg) lucrurile sunt clare din acest punct de vedere: inca de pe site il vezi pe elvetian in poza, pe homepage, iar pe coperta meniului sta scris, mare : « Fam. Jakob & Crenguta Hausmann ». Ca si cum ar spune : « Da, noi suntem si ne asumam toata responsabilitatea pentru ce se intampla aici. » Mie imi place asta si ma simt mai in siguranta. Hausmann pare sa fie un om foarte activ si intreprinzator. Scrie carti de bucate, participa la emisiuni TV, organizeaza evenimente in Bucuresti si in alte locuri, zile speciale, pune retete pe site, face catering, incearca sa-si vanda conceptul prin franchize, se baga in tot felul de parteneriate etc.

Restaurantul il are pe langa Casin, intr-o zona frumoasa. E intr-o casa cu poezie, cu o curte mare, nebucuresteana, in care a amenajat o terasa care e superba in poze, mai putin in realitate, insa. Pacat ca nu prea arata a gradina elvetiana, desi ar putea, cu nu prea mare efort. E cam neingrijita, are putine flori, multe lucruri sunt lasate la intamplare, in dezordine. Nici mobilierul nu mi se pare prea atragator, cu mesele acelea de sticla si cu scaunele incomode.

Dl si dna Hausmann ne dau « mancare traditionala elvetiana » – adica un amestec de bucatarie traditionala germana, italieneasca si cuisine du terroir frantuzeasca – , insa aproape exclusiv partea cu carne a acestora. Meniul nu e lung. Au mai multe gustari cu carne (unele afumate), tartar, carpaccio, salata cu carnati si branza si un file de peste in sos de bere. Mai deosebite sunt specialitatile cu mai multe feluri de carne, branza si cartofi, Snitelul umplut de vitel si Fondue Bourguignonne si Chinoise – acestea din urma niste feluri traditionale la ei, cu multa carne in mult sos. Insa specificul (accentuat) al Micii Elvetii sunt carnurile pe piatra, si cei de acolo incearca sa ti le bage pe gat, aducand ca argument si ca « 98% dintre clientii nostri asta vor cand vin la noi ». Acestea sunt bucati de carne semipreparata (vita, pui, strut, cerb, mistret, ton, creveti etc.) pe care ti le aduc pe o piatra incinsa, in ideea ca devin mai bune dupa ce stau o vreme acolo si daca le mai ungi si cu niste unt sau cu sosuri picante. Eu cred ca le e pur si simplu mai comod sa-ti paseze responsabilitatea pentru ce iese, si isi pot permite sa puna marje mai mari cu acest USP.

Prima data am luat si eu o astfel de piatra, desi banuiam ce ma asteapta. M-am simtit cam caraghios cand au venit sa-mi puna un sort (a se citi « shortz ») pe mine, ca acela din poza. Nu ma dau in vant dupa experimente inedite la restaurante, dimpotriva, sunt destul de conservator. Carnea a fost de buna calitate, insa e evident ca a ramas cruda. Sunt putine sanse sa faci ceea ce trebuie in situatiile acestea. Nici sosurile nu mi s-au parut foarte bune, ca sa mai salveze ceva. A fost o masa mai degraba ratata. Nu din vina lor, ci din a mea, pentru ca m-am lasat manipulat, desi stiam ce va iesi; si ca, oricum, nu ar fi putut fi altfel. M-am  lecuit, si a doua oara am luat mancare « normala »: o supa buna de sparanghel si un Julien de vitel foarte bun si el – carne de vita taiata marunt cu mult sos brun. Si deserturile au fost bune, mai ales sorbetul, care pare sa fie o specialitate a casei.

Preturile sunt mari la Mica Elvetie. Gustraile sunt intre 40 si 80 de lei. Cred ca de aceea le mai vand si la jumatate de portie, ceea ce nu prea am mai vazut la alte restaurante. Legumele la gratar sunt 35 de lei, si in niciun caz nu fac banii acestia. Cele doua feluri de fondue sunt la 160 de lei (portia pentru doua persoane), mancarea preparata intre 70 si 100, deserturile 20-30, iar carnea pe piatra intre 70 puiul si 140 tonul. O masa buna pentru doi, cu un vin, poate trece bine de 400 de lei.

Chelnerii nu par sa aiba vreo legatura cu aceasta meserie, desi nu au facut nimic iesit din comun, ceva ce nu mai fac alti frati de-ai lor, de la celelalte restaurante bucurestene. Ar fi putut sa ne vanda un vin scump, de pilda, ca tot eram in bani si pusi pe cheltuit. Insa nici nu le-a dat prin minte sa intrebe, asa ca am lasat-o si noi balta, nu am vrut sa le facem un serviciu si am cerut din proprie initiativa doar cate o bere nefiltrata.

Dle Hausmann, mancarea e buna. Preturile sunt alegerea dv. Daca ati ajuns la concluzia ca e mai bine asa, nu am nimic de comentat. Oricum, eu ajung rar acolo. Insa cred ca gradina (si toata ambianta, la modul general) ar merita un « touch » mai elvetian, totusi, si nu doar datorita numelui…

(o cronica subiectiva)

M-am dus a doua oara la (La) Gondola intr-o singura saptamana numai pentru ca mi-am propus sa nu scriu despre un restaurant doar dupa prima vizita. Am mai fost acolo, demult. Si de aceasta data vor mai trece multi ani pana voi reveni. Nu sunt genul care sa manance toate prostiile de la supermarket doar ca sa stea sub un copac langa un petic de apa. Daca nu ar fi bucata aceea de parc pe malul lacului, cred ca as putea sa fac un link spre articolul despre Burebista si – iata! – inca o cronica a restaurantelor bucurestene…

Dupa o istorie « deja vu » cu mafioti si guvernanti corupti, terenul fostului restaurant Bordei a ajuns la o doamna care vorbeste despre dragoste in televizor, si la barbatul ei italian. Nu stiu daca ea a construit cladirea aceea urata (un cub de sticla) pe malul apei, sau daca a luat-o de-a gata. Cele doua terase imense (aproape cat un teren de fotbal, pe piloni, peste apa) sunt frumoase, insa. Imi inchipui ca toti cei care ajung acolo doar pentru asta se duc, fiindca alt motiv mi-e greu sa ghicesc.

Mancarea la Gondola pare sa fie doar un pretext, ca sa nu spuna ca iti iau banii doar ca sa stai pe malul lacului – desi eu as prefera versiunea cinstita, daca ar fi sa aleg intre asa ceva si a manca inca o data la ei. Pe site vorbesc pompos despre « bucatarie italiana si mediteraneana », cu « cele mai savuroase preparate ale bucatariei italiene, pregatite dupa retete traditionale, totul intr-o atmosfera ambientala de exceptie ». Aiurea! Sunt cele mai banale produse de la supermarket, unele luate de pe rafturile pentru saraci, trecute putin prin aburi sau prin tigaie inainte de a ajunge direct in farfurie.

Meniul se vrea italian si e destul de lung: gustarile obisnuite, supe, nenumarate fructe de mare si peste, carne de toate soiurile, inclusiv carnati, paste si orez, multa pizza (peste 20 de feluri), garnituri, multe deserturi, de asemenea.

Tot ce am mancat noi a fost intre prost si mediocru. Focaccia a fost singurul lucru mai bun. La recomandarea expresa a unui chelner apatic am luat  « cel mai bun fel de mancare de la Gondola » (sic!) – Filetto di manzo alla griglia. Adica o vita Metro pusa putin pe gratar si apoi adusa noua langa niste broccoli si dovlecei fierti, fara niciun sos sau alte fleacuri inutile. Nu au avut vreun gust aparte, dar nici atat de rele pe cat ar fi putut sa fie nu au fost. Supa de broccoli a fost banala. La fel si Salata Gondola – niste andive, salata, branza, capsuni si nuci puse fara prea multa noima impreuna si stropite cu un lichid dulceag, probabil ceva tot de capsune (cea din poza). « Pulsul » gastronomic al locului l-am putut lua, insa, de la Platoul Marele Porc (tot la o recomandare insistenta) – un gratar de 75 de lei cu ceafa de porc, frigarui si carnati afumati cu cartofi la cuptor. Adica o carne proasta de porc (grasa, cu zgarciuri) pusa si pe gratar si in tepusa (ca sa para de mai multe feluri), niste carnati oribili, din cei mai ieftini, fara carne dar plini cu grasime si cu tot felul de inlocuitori, cartofi reincalziti, tari, din care nu am putut manca nici macar unul intreg, si ceva muraturi, banale si ele. Nu am mai luat desert pentru ca voiam sa plecam cat mai repede. Si de nervi (de la mancare), si pentru ca stateam afara la 37 de grade! Si asta dupa ce mai intai am incercat in cubul de sticla, insa am iesit repede, pentru ca era inca si mai cald!

Daca nu luam in calcul o eventuala « taxa de lac », preturile sunt mari la Gondola, pentru o asemenea mancare. Gustarile si pastele sunt pe la 30-40 de lei (dar au si unele « speciale » care ajung pe la 100), salatele 25-30 (cu « specialele » aferente de 80 si 90 de lei), supele 20-25, pestele 50-70 (ca sa nu socotesc « specialul » de 200), la fel si vita, pizza pe la 30-35, deserturile 20-30. Insa am vazut si niste bizarerii acolo, niste meniuri Gondola Premium pentru cate patru persoane, la 1.000 de lei! De pilda, Gran Piatto Hanibal – muschi de vita, muschiulet de porc, carnati de porc, de oaie si afumati, piept de pui, ceafa de porc, antricot de vita, pastrama de oaie, cotlet de berbecut si frigarui de pui, porc si berbecut. Din ce scrie acolo, imi inchipui ca e cam ce ne-a adus noua, inmultit cu 4. Adica 250 de lei de persoana, ca sa manance ce am mancat eu cu 75, de mi s-a parut oricum enorm la cat de prost a fost! Ciudat calcul…

Si am mai observat ceva ciudat la Gondola: pe nota de plata scrie mare « Serviciul (10%) nu este inclus! ». Si in romana si in engleza, ca sa fie siguri ca intelegi. Ce bizar! Daca si-au dat seama de scapare, de ce nu or fi corectat-o pe loc? Am inteles ca, pana actualizeaza ei softul, asta trebuie achitat separat. M-am conformat si apoi am cerut un bon fiscal pentru aceasta plata, ca sa poata Boc sa-mi dea o parte din bani inapoi, la sfarsitul anului, cum a promis. Mi-au spus ca nu se poate. Am cerut, atunci, o chitanta de mana, macar, pentru acesti bani. Nici asta nu s-a putut, nu mi-au zis de ce. Ca se asteapta sa fiu solidar cu evaziunea lor fiscala, asta stiu bine de la celelalte restaurante din Romania. Dar sa mi se ceara asta in scris, ma scoate din sarite!

Am lasat in urma un chelner profund dezgustat. “Un client strain nu ar face asa ceva! »…

(o cronica subiectiva)

In urma cu multi ani, directorul din Romania al unei celebre companii multinationale (din acelea cu adevarat globale) a avut o disputa cu unii de la Casa di David, care i-au spus, sec, ca daca mai calca pe acolo ii rup picioarele. I-au spus in romaneste, insa i-a tradus fata cu care era. Omul a ramas atat de socat dupa aceasta intamplare, incat a doua zi, cand a ajuns la birou, primul lucru pe care l-a facut a fost sa dea un comunicat in toata firma ca nimanui nu i se va mai accepta un decont adus de la acest restaurant. Unii au crezut chiar ca intelegeau de pe fata lui ca daca va mai auzi vreodata ca un angajat al companiei sale se duce la Casa di David, acest lucru va fi considerat o problema personala intre el si acel angajat. Mult timp dupa aceea a ramas obsedat de acest subiect si povestea ce i s-a intamplat ori de cate ori avea ocazia si oricui era dispus sa-l asculte. Cand i-a venit succesorul la postul din Romania (tot un strain), primul lucru pe care l-a auzit nu a fost despre piata sau despre companie, ci despre Casa di David.

Circula multe astfel de « horror stories » legate de restaurantele din Bucuresti, inclusiv de Casa di David, insa pe aceasta o am direct de la sursa. Nu m-a mirat foarte tare, pentru ca stiu ca atunci cand te ameteste succesul, tentatia de a deveni arogant si agresiv e foarte mare. Am avut si eu, personal, experiente asemanatoare la diverse restaurante, si nu dintre cele mici. Despre cateva (Jaristea, Balthazar) am si scris in aceasta rubrica. Din solidaritate cu acel om pentru care Casa di David a devenit o adevarata obsesie, nu m-am mai dus nici eu acolo ani de zile, desi multi spuneau (si inca o spun) ca mancarea e foarte buna. Nu m-as mai fi dus oricum, pentru ca m-au indispus teribil cativa chelneri. Mai ales unul dintre ei, care isi afisa cu mandra superioritate aerul de interlop. Ma pricep la oameni, asta e meseria mea de 20 de ani. Cred ca stiu ce se afla si in spatele cuvintelor mestesugite si al reverentelor, cand e cazul.

Asadar, mai multi ani la rand s-a spus ca mancarea de la Casa di David e printre cele mai bune din oras. Daca mai pui si malul Herastraului la socoteala, ca restaurantul a aratat tot timpul foarte bine si ca era un marker social sa fii vazut acolo (desi nu cu aceeasi semnificatie pentru fiecare), nu e de mirare ca a avut mare succes si ca era mai mereu plin, chiar cu preturi pe care nu oricine si le permite.

Am revenit la Casa di David dupa atata timp imboldit de curiozitate, mai ales dupa ce am auzit multe comentarii contradictorii legate de noii sai concurenti lipiti gardurile ei – Aqua in stanga si Bonton in dreapta – deschise de curand cu mari cheltuieli si pretentii. Am regasit acelasi loc foarte bine amenajat si curat, spatios, aerisit, luminos, cu o terasa superba pe malul lacului. Aici, toti cei trei competitori sunt la egalitate, cu greu ar putea aduce cineva argumente nesubiective in favoarea unuia sau altuia. La servicii incep sa apara cateva diferente interesante. Nu i-am mai vazut la Casa di David pe chelnerii aceia violent distinctivi care mi-au ramas definitiv intipariti in minte. Insa am vazut niste clone ale lor peste gard, la Bonton, amestecati printr-o fauna de alti angajati si oameni ai casei cum eu nu am vazut in alta parte in Bucuresti. Acolo au atat de mult personal – ospatari, picoli, fete cu fuste virtuale, bodigarzi (DOOM2), oameni cu statut greu de ghicit – incat fenomenul merita o atentie si cercetare amanuntite. La Casa di David am vazut cativa destul de digerabili, insa asta mai mult din cauza varstei, imi inchipui ca la fel erau si cei din memoria mea de lunga durata cand aveau cu 10 ani mai putin. Daca nu a fost doar o intamplare, cei de la Aqua mi se par a fi singurii care si-au pus in minte sa gaseasca niste chelneri cu reflexul de client service in ei, cu un oarecare succes.

Meniul de la Casa di David e conceput cu pretentii mari. Un amestec de haute gastronomie cu ceva pizza, salata de ardei copti, legume la gratar si tiramisu. Cele mai multe feluri au denumiri si prezentari sofisticate, in special din gastronomia fina frantuzeasca meridionala si din cea italieneasca. Nu sunt multe feluri, tot meniul e pe doua pagini, asa cum se cade unui restaurant cu aspiratii inalte. E impartit pe gustari, salate, orez, paste, fructe de mare, carne, pizza, garnituri si desert. Nu primesti amuse bouche la Casa di David. Sau, poate, au considerat ca nu ne incadram in categoria de clienti care sa merite o astfel de investitie.

Am luat Foie gras cu humus si menta, la care mi-au propus (si adus) si o focaccia cu parmezan, Penne alla mozzarella di Bufala e pomodorini, Vita cu ciuperci si sos de trufe si singurul fel de legume din meniu (daca nu socotim si Spanacul sote) – celebrele « la gratar ». Mancarea e buna la Casa di David. Se vede ca cheful de acolo stie despre ce e vorba, desi nu cred ca va lua vreodata o stea Michelin. Nu ca n-am fost curios sa incerc foie gras-ul cu focaccia, insa aceasta din urma era atat de nepegustul meu (tare, subtire si crocanta) incat am lasat experimentul pe alta data. Minusculul ficat a fost foarte bun, asa cum era si de asteptat (nu prea ai ce gresi aici). Dulcele aferent a venit impachetat intr-un aluat ciudat, fara gust, foarte tare si prajit in mult ulei, pe care nu l-am mancat. Pastele au fost destul de bune, insa nu neobisnuite, cum sunt cele de la Patrizia, de pilda, sau din alte cateva (putine) locuri din Bucuresti. Si vita a fost buna (mai ales sosul, cu aroma pregnanta de trufe), insa nu una de care sa-ti aduci aminte si pentru care sa vrei sa revii acolo in mod special. Legumele nu prea mi-au placut, au fost banale si imbibate cu untdelemn.

Preturile sunt cam mari la Casa di David – daca le compari cu cele de la restaurantele cu care se poate masura – desi niciun fel nu sare de 100 de lei. O masa in doi, cu un vin, poate sari bine de 400 de lei, cam ca la Nicolai, cu care nu se poate gandi sa se ia la intrecere, totusi…

Chiar daca cheful de la Casa di David cocheteaza cu ideea de haute gastronomie, eu am rezerve serioase in a-l include in aceasta categorie, asa cum fac cu vecinii lui din stanga si din dreapta, cei de la Aqua si de la Bonton. Nu vorbesc aici de meniul « regular » de la Bonton, cel pentru baieti frumosi, fufe si interlopi, carora le e cam totuna ce mananca, ci de cel pentru cunoscatori. Sa vedem, acum, cine pe cine va trage in sus sau in jos.

Addendum

Cineva de la Casa di David mi-a atras atentia pe site-ul meu ca am scris despre ceva ce nu mai era in meniu de catva timp (vezi unul din comentariile de mai jos).

Are dreptate, cand am fost acolo nu mi-am notat numele exacte ale felurilor de mancare, stiind ca au meniul pe Internet. Am scris articolul, dupa ceva timp de la vizita la Casa di David, din memorie si din cele cateva note pe care mi le-am facut atunci si mm luat denumirile de pe site-ul lor, pentru ceea ce imi aminteam ca am mancat. E drept, la foie gras nu imi aminteam de niciun humus, insa imi aminteam de smochine. Nu am scris nimic despre ceva inexistent (humusul, in cazul de fata) si am folosit o formulare mai ambigua (« dulcele ») cand am scris despre ceva ce nu regaseam in meniu insa era in farfurie – si asta ca sa nu depind prea mult de festele memoriei. Imi pare rau ca am tratat descrierea felurilor cu superficialitate si imi cer scuze fata de cititori si fata de cei de la Casa di David! O sa rescriu articolul dupa ce mai mananc de cateva ori acolo.

GB

(o cronica subiectiva)

Nu am inteles niciodata de ce Bucurestiul nu e plin de restaurante ca acesta. Bucataria turceasca e buna, e bogata, e bine definita si coerenta si e mult mai la indemana restaurantelor mici decat cea frantuzeasca sau cea asiatica, de pilda. Psihologia patronului roman de restaurant va ramane o necunoscuta pentru mine inca multa vreme, cu siguranta…

Divan e deschis de mai putin de un an in centrul vechi al Bucurestiului, pe strada Franceza, in una dintre casele in care nu ati vrea sa fiti cand va veni cutremurul. S-au bagat ceva bani in amenajare si au reusit sa creeze o oarecare atmosfera orientala, chiar daca nu una din alta lume, despre care citesti doar in carti sau pe care o vezi in filme, ci o mica Turcie a zilelor noastre, in care mai inlocuiesti lemnul masiv cu cel stratificat si fierul cu plastic, pe ici, pe colo. Dupa cum era de asteptat, predomina culorile inchise, cu mult cafeniu si rosu.

Doua lucruri ma enerveaza la Divan: cativa chelneri si cum si-au facut meniul (de carton vorbesc, nu de mancare). De cate ori am fost acolo am vazut numai ospatari baieti, cei mai multi niste zdrahoni pe care nu prea ai vrea sa-i ai in preajma, indiferent unde ai fi si ce ai face. Nu au spus si nu au facut mai nimic nelalocul lui, insa nu sunt facuti pentru o meserie de tip “client service”, nu au acest reflex in sange si se vede de la o posta. Nu-i poti crede, oricate reverente si temenele ar face si oricat de mieros s-ar stradui sa-ti vorbeasca, se citeste usor pe fata lor ce cred despre tine si cam ce le umbla prin cap, nu numai cand vorbesc cu tine.

Cat priveste meniul, ori patronul a vrut cu tot dinadinsul sa iasa din rand, ori a dat peste niste creativi exaltati, care si-au incercat muschii pe bietul om. Desi nu depasesste suta de feluri, asa cum vezi la cele mai multe restaurante bucurestene, i l-au intins pe 22 de pagini octogonale pe care eu nu am avut niciodata rabdarea sa le rasfoiesc. Prima pagina mi-a ajuns : “Divan nu este doar un restaurant, un lounge sau o cafenea! Este un loc unde oamenii se aduna ca sa se cunoasca, sa povesteasca, sa imparta: din experientele lor, din lucrurile personale, din farfuria lor cu mancare diferita de a ta. E un loc magic, creat dintr-un melanj intre traditie si modern…”; sau: “Pentru bucatarul nostru, Salih, a gati este mai mult decat o meserie. Acesta viseaza aproape in fiecare noapte ca gateste. Iata unul dintre vise sale: munti de lipii si arbori de catif, rauri de ayran si fluturi facuti din aromele cele mai fine de boia dulce.”

Mancarea e descrisa si ea tot intr-o maniera afectat-bombastica. E impartita in 7 categorii: Mezeler (gustari), Firin (specialitati de brutarie), Ciorbalar (ciorbe), Kebaplar (gratar), Sulu nemekler (mancare gatita), Balik ve beniz urunleri (peste si fructe de mare), Garnitur, Salatar si Tatilar, adica deserturi. “Acılı Ezeme, putina pasiune arzatoare la masa merge din cand in cand. Asa ca trebuie sa gusti din aperitivul acesta, un fel de zacusca iute, doar ca te avertizam: nu fara un pahar mare cu apa!” “Lahmacun-ul este un fel de pizza turceasca. Are un aluat subtiiireeee pe care dragul nostru Salih a asezat carne tocata de oaie si alte mirodenii ca sa te imbie sa o degusti. Ea nu vine singura, ci te provoaca sa o prepari asa cum iti place” “Bine, bine, nu ne crede pe noi, incearca aceasta fantastica mixtura de legume şi condimente şi o sa ne dai dreptate.” “Guvec, Asta da amestec! Legume puse cu duiumul de perfectionistul nostru bucatar, intr-un ghiveci traditional turcesc. Se topeste in gura, aromat si foarte, foarte usor de mancat.” “La noi, pestele si fructele de mare sunt tratate cu respect, lasate pe gratar, sa se rumeneasca si complimentate cu multe mirodenii.” “Salata ciobaneasca pe care ti-o oferim, pe numele ei Coban Salatası, e un superstar in lumea salatelor de la ea de acasa, din Turcia.”

Asadar, am renuntat sa mai citesc, mai ales ca era scris cu un font la care jumatate dintre litere nu eram sigur ce semnifica. L-am rugat pe ospatar sa ne aduca ce crede el ca-i mai bun. Pentru mezeler a avut inspiratia sa vina cu o tava mare pe care erau multe dintre gustarile din meniu, puse direct pe niste farfuriute pe care ni le puteam lua direct de acolo. Buna strategie, pentru ca am luat cam din toate, adica mult mai mult decat era nevoie si decat puteam manca: cateva feluri de salate de legume, humus, vreo doua feluri de crema de iaurt, ceva cu carne. Apoi ne-a adus o tava mare cu tot felul de carnuri; si tocata (kebab de vita si de oaie), si la gratar si frigarui: miel, pui de mai multe feluri, chiftelute, orez, legume, ceapa taiata si alte cateva garnituri pe care nu la mai tin minte. Toate au fost bune si foarte bune, mai ales un ghiveci de legume cu mult ulei. Nu mi-a placut lipia crocanta, era aproape imposibil sa pui ceva pe ea, asa cum e normal sa faci intr-un astfel de restaurant. Si deserturile au fost excelente, asa cum era si de asteptat.

Preturile sunt bune la Divan. Cu 200 de lei, doi oameni mananca foarte bine si, cu siguranta, mai mult decat si-au propus. E greu sa te abtii, mai ales cand tragi cu coada ochiului pe masa vecinului. Bucatarul Salih a facut o treaba foarte buna la Divan. Cu siguranta, e un loc pentru care traversezi Bucurestiul ca sa te duci sa mananci din cand in cand.

(o cronica subiectiva)

Daca ar face cineva un mic sondaj printre patronii de restaurante din Bucuresti si i-ar intreba ce ar alege intre un mic restaurant mediocru si un bistrou bun, cred ca aproape toti ar raspunde in cor: “Vrem restaurant, oricat de prost ar fi, numai restaurant sa fie, si nu bistrou!” Pe de alta parte, toti cei pe care ii stiu eu (de clientii mancaciosi vorbesc) ar prefera un bistrou mediocru unui restaurant mediocru, ca sa nu mai vorbim de un bistrou bun unui restaurant mediocru. Sa inteleaga fiecare ce vrea de aici.

Doamna Maria Popa, despre care am auzit ca a lucrat (sau lucreaza inca) la ambasada Angliei, de peste drum, si despre care am citit pe Internet ca a fost bucatareasa, a deschis restaurantul acum vreo doi ani in locul unui Trocadero prafuit si insipid. Nu stiu unde a fost bucatareasa doamna Popa, insa ambitia ei a fost sa aiba un restaurant “cu staif”. Vezi asta chiar inainte de a ajunge acolo, cand te uiti pe pozele cu cupe de sampanie fina de pe site, de iti vine sa duci instinctiv mana la portofel ca sa vezi daca o sa-ti poti permite: “Chez Marie este un restaurant elegant si intim situat in centrul Bucurestiului, un spatiu ideal atat pentru business cat si pentru relaxare, cu specialitati si bauturi din bucataria internationala. Va invitam sa ne pasiti pragul intr-o atmosfera deosebita, ce va imbie sa va bucurati de aroma fiecarui moment petrecut alaturi de noi.” – ne scrie doamna Popa. A vrut sa ne faca o surpriza, fara indoiala, cine s-ar fi gandit la asa ceva cand aude de un restaurant care se cheama “Chez Marie”?

Casa din apropierea Bisericii Anglicane e bine amenajata, curata, si are o terasa cu vedere frumoasa spre biserica si spre parcul de la Icoanei. Doamna si fiul cu ambitii de proprietari de restaurant elegant au pus acolo mese mici si inghesuite, de bistrou, de a trebuit sa imi sug burta si sa ma aplec de fiecare data ca sa fac loc chelnerului care trecea cu niste farfurii amenintatoare chiar peste capetele noastre. As fi facut-o cu drag si cu amuzament intr-un bistrou insa ma enerveaza sa o fac intr-un restaurant cu pretentii. Toane de client nesuferit, evident…

Am auzit ca restaurantul e mai mereu plin, si asa l-am vazut si eu. Multi oameni cunoscuti, intelectuali mai ales, dar si politicieni, artisti de televizor, oameni din business, turisti; majoritatea tineri – si nu dintre cei saraci -, voiosi, politicosi, cu aer civilizat, spre dispretul interlopilor si al fufelor care, se pare, nu considera Chez Marie un loc frecventabil.

Doamna Marie nu se multumeste cu putin. Nu a atins inca suta de feluri in meniul sau international, dar nici mult nu mai are pana acolo. Spirit renascentist, doamna e specialista in carpaccio de caracatita, in cocktailuri din fructe de mare, in somon fume, fasole batuta, calamari si creveti, salata de vinete, Buffalo wings, salate de toate alte felurile, supe si ciorbe, in zece feluri de pui, sarmalute, pesti si fructe de mare, tochitura, chili con carne, rata, miel, porc, in vreo 15 garnituri si, mai ales, in sase feluri de vita…

Prima data am fost in grup, cu vreo sase prieteni care, stiind de mania mea cu cronicile, m-au lasat liber prin farfuriile lor, asa ca am putut gusta din cel putin zece feluri diferite. “Ei, nu-i asa ca vita e absolut delicioasa?” “Si rata? Rata, George, ai mai mancat undeva ceva atat de bun?” “Dar de dorada asta ce zici? Ei?” Aici cineva are o problema, si nu sunt sigur ca eu sunt acela, desi conform legilor statisticii asa ar parea. In afara de o crema de ciuperci, eu nu am gasit nimic “absolut delicios”, adica ceva pentru care sa strabat Bucurestiul ca sa vin sa mananc (la) “Chez Marie”. Nu a fost nimic rau, unele mi s-au parut chiar bunicele si sunt sigur ca daca as mai merge la ei as mai da peste cateva lucruri foarte bune, printre zecile de feluri din meniu. Insa nu cred ca va fi vreo vita printre ele, si nici legume.

Preturile sunt rezonabile la doamna Marie. Cu 100 de lei, sau chiar ceva mai putin, poti manca un meniu complet, cu un pahar de vin si cu o cafea la sfarsit. Cele mai scumpe sunt felurile cu peste si fructe de mare si vita, care mai sar uneori de 40 de lei.

“Chez Marie” nu e tocmai un “chez”, asa cum ti-ai imagina prima data cand ii auzi numele, si nu are nimic frantuzesc in el. E un restaurant bucurestean tipic. De succes, insa, spre norocul doamnei si al fiului.

(o cronica subiectiva)

Daca ar fi pe mana cui trebuie, micul restaurant cu marea lui gradina ar putea fi unul dintre cele mai frumoase si mai de succes localuri din Bucuresti. Insa nu a fost sa fie, si nici nu va fi.

Sa presupunem ca un om obisnuit are o casa mica si cocheta, fara etaj, intr-o zona inca plina de poezie din centrul Bucurestiului, cu o gradina imensa in fata, plina cu copaci mari, batrani si umbrosi. Sa mai presupunem ca omul acela vrea sa-si faca un restaurant acolo, un bistrou, o terasa sau ceva de felul acesta; fie de placere, ca sa isi invite prietenii si sa mamance in fiecare zi impreuna sub copac, fie ca pe o mica afacare, ca sa-si hraneasca familia, fie din cine mai stie ce alte motive. Sa ne mai imaginam ca omu’ are putini bani, foarte putini. Ce credeti ca ar face, deci, omul acela obisnuit?

In primul rand, ar face curat. Ar strange excrementele de caine si de alte dobitoace, ar da cu matura, ar da casa cu var, ar varui si copacii si zidurile din jur, care marginesc curtea, ar sapa gradina si ar pune niste flori, ar da cu furtunul si cu stropitoarea prin jur… lucruri din astea simple, care nu te costa decat niste transpiratie si cateva julituri. Apoi, s-ar aseza cu nevasta la umbra sub un copac batran si ar spune: “Femeie, oare ce le-ar placea oamenilor sa manance cand vin intr-un loc ca acesta si se asaza la umbra sub un copac batran? Si oare ce gasim noi de cumparat in piata? Si, din ce gasim acolo, ce stim noi sa pregatim mai bine? Crezi ca din intersectia acestor multimi ar putea iesi vreo 10 – 15 feluri bune pe zi?”

Insa patronul Livezii cu Visini nu e un om obisnuit. Prin urmare, vrea sa faca lucrurile taman pe dos decat le-am face noi, astilalti. In primul rand, tine gradina aceea cu farmec nebucurestean intr-o mizerie cum rar am mai vazut la vreo terasa din centru. Cand intri in curte, mai intai dai peste un loc viran, lasat in paragina, fara urma de verdeata pe el, cu gunoaie, moloz si resturi (e cel din poza in care se vede si poarta). Apoi iti sar in ochi zidurile (si cele ale casei si ale curtii) pe care cineva a intins la repezeala si in sictir o vopsea urata, ceva intre visiniu si caramiziu inchis, fara sa curate sau sa repare inainte. Intr-o astfel de gradina imensa abia daca sunt cateva flori, si acelea nu in pamant, ci in ghivece, neingrijite si ofilite. In rest, mai mult tufe anemice de gard viu, care traiesc doar de pe urma ploilor din ultima vreme. Si,ca sa extrapolez putin, eu sunt sigur ca la Livada e bine “reprezentata” si mizeria pentru care Sanepidul iti inchide restaurantul, nu numai cea care doar te indispune.

Daca ar vrea, patronul ar lua doi studenti amarati care i-ar face locul acela luna intr-o saptamana, cu cativa banuti. Dar nu o va face! Stie ca amenajarea si chiar curatenia sunt printre lucrurile care ii impiedica cel mi putin pe oameni sa mearga undeva sa manance, daca stiu ca gasesc acolo mancare buna. De aceea multi traverseaza tot orasul ca sa se inghesuie la Cocosatul, de pilda. Si patronul Livezii crede ca si el face mancare buna, si se bizuie pe asta.

In urma cu multi ani, un om si-a deschis un restaurant intr-un sat din judetul Arad, departe, foarte departe de oras. I s-a dus vestea ca face mancare buna. Poate si pentru ca nu existau supermarketuri pe vremea aceea, omu’ facea toata mancarea si bautura numai cu ce gasea prin batatura lui si prin cele ale vecinilor. Au inceput sa se duca sa manance la el oraseni din Arad, din Timisoara si din alte locuri, de la peste 100 de Km. Se duceau cate doi, cate patru, dar si in grupuri mai mari, organizate. M-a dus si pe mine acolo un prieten intr-o zi, cand am fost la el in Timisoara. Am facut aproape doua ceasuri la dus, ceva mai mult la intoarcere. A fost foarte buna mancarea, intr-adevar! Am depanat amintirile acestea doar ca sa spun ca acolo mizeria si ruina erau si mai mari decat la Livada cu Visini. Insa nu m-a deranjat “decorul” neuzual, catusi de putin, si imi aduc aminte de jumatatea aceea de zi ca despre una in care am mancat si m-am simtit bine.

Dar asemanarea dintre taranul transilvanean si bucurestean se opreste aici. La primul puteam alege dintre afumaturile si borcanele din pod si din pivnita si cele cateva feluri de mancare pe care ni le putea prepara in ziua respectiva. Bucuresteanul ne imbie cu peste 100 de feluri in meniu, in buna traditie a locului: ciorbe de perisoare si de morcovi Vichy, tochitura, pastrav cu migdale si calcan, zacusca, vitello tonatto, bulz, pui Shanghai, gustare taraneasca, pollo con verdure (specialitatea bucatarului), tochitura, Valdostana, cestino di pollo, cartofi boieresti, tocanita, escalop Zingara, nido di manzo, saltimbocca alla romana, Stroganoff, Chateaubriant (sic!), penne de toate felurile, salata Paulista si multe altele.

Am fost o singura data la Livada, in urma cu multi ani, am mancat prost si nu aveam de gand sa mai revin. Insa zilele trecute am ajuns din nou acolo, pe neasteptate, la o intalnire cu fosti colegi de facultate. In amintirea zilelor in care imparteam mancarea la cantina, m-au lasat sa iau cate ceva din farfuria fiecaruia. Am fost destui, asa ca am putut gusta din multe feluri si am facut si un sondaj ad hoc. Cel mai mult ne-a placut slanina cu ceapa – aici a fost unanimitate. Si zacusca si salata de vinete au fost bune, la fel si branza si maslinele. Parerile au fost impartite la salata berlineza, facuta din carne de vita, ciuperci, ou, castraveciori, ceapa si maioneza. Insa abia la felurile principale ne-am lamurit cum stau lucrurile… Evident, am cerut cele doua recomandari din meniu: specialitatea casei si specialitatea bucatarului, adica Muschi “Livada cu Visini” (un muschi de vita pe cruton de paine, cu sos de visine), respectiv Polo con verdura, un fel de a-i spune unui pui fiert cu legume. Tot la o recomandare expresa am luat Pui “Livada” – un piept de pui gratinat cu sos de vin, chimen, coriandru si mozzarella. Apoi, Pastrav cu migdale, Carnati de casa, Ciuperci cu Gorgonzola, Tigaie picanta de porc, Tochitura, Somon, Ciorba de vacuta, legume si inca vreo cateva feluri pe care am uitat sa le notez. Mai toate au venit intr-o prezentare e destul de pretentioasa, pe farfurii mari, patrate, cu decoruri si cu arabescuri ca la restaurantele de lux.

Felurile principale au fost intre mediocru si lamentabil, nu am primit nici macar un singur fel despre care cineva (si am fost vreo zece oameni acolo, cu gusturi si experiente culinare extrem de diferite, prin toate colturile lumii) sa fi spus ca a fost bun: sosurile fara niciun gust (cand nu erau proaste de-a binelea), carnea si proasta si prost gatita, ciupercile crude, din tochitura s-au mancat doar mamaliga si oul, carnatii “de casa” suspect de asemanatori cu cei de pe rafturile pentru saraci de la supermarket, painea uscata, muraturile banale. Legumele au fost oribile: imbibate cu ulei rece, prost facute. Pastravul cu migdale, mai ales, l-am socotit o insulta la inteligenta noastra. Nu ca ar fi fost rau (doar un peste banal, luat din congelator si pus in farfurie, dupa un scurt pasaj pe un gratar), ci pentru ca, la Livada, “cu migdale” inseamna, pur si simplu, ca bucatarul da o fuga pana la primul chiosc al unei statii de autobuz, cumpara o punga cu migdale de doi lei, o desface, baga doua degete in ea, apuca vreo cativa samburi, ii pune peste peste si apoi o cheama pe chelnerita ca sa ne serveasca cu mandrie un “pastrav cu migdale”! Doar prajiturile “toate facute in casa” ce au mai salvat masa, desi nu inteleg de ce si-or mai fi batut capul sa le faca ei de vreme ce ar fi putut cumpara ceva absolut identic de la Carrefour sau de la Metro. Si visinata “din partea casei, facuta din visinele noastre, din gradina”, singurul lucru bun, dupa slanina…

Si a mai fost ceva care a salvat situatia, si inca in asa fel incat toata lumea a plecat binedispusa de la Livada cu Visini: cele patru chelnerite adorabile (probabil minore, eleve de liceu), dintre care Lacramioara iesea cu mult in evidenta, plina de verva si hotarata sa ne convinga ca tot ce am mancat acolo “a fost facut de catre noi, in casa, numai cu produse naturale, de buna calitate, langa care noi am adaugat mult suflet si daruire, pentru care trebuie sa reveniti neaparat, asa cum fac multi dintre clientii nostri fideli, oameni mari si importanti, unii dintre ei (a dat si nume: un anume domn Voicu si inca vreo cativa, pe partea barbateasca toti), care vin aproape in fiecare zi, si nu neaparat din vecinatate…”. In clasamentul cu cei mai placuti chelneri din Bucuresti, pe care il voi face la sfarsitul anului, sunt aproape sigur ca Lacramioara va fi in frunte, alaturi de Nicoleta de la Capricciosa, de indianul de la Karishma, de doamnele de la Select si de Claudia de la DonCafe.

Daca mancarea ar fi mai buna, as spune ca preturile sunt mici la Livada cu Visini. Cu 100 – 200 de lei, doi oameni mananca si beau indestulator, insa nu cred ca mai bine decat am mancat noi. Un entry level sau un angajat mai putin mofturos de la numeroasele firme din zona pot manca la pranz o “oferta speciala” (un fel principal si garnitura) cu 15 lei. Altfel, platesc vreo 10 lei pe una din cele opt ciorbe, 10 – 20 pentru puzderia de gustari, salate si alte feluri, 20 – 25 puiul sau porcul si cam 50 de lei vita.

Clienti sunt destui la Livada, si la pranz si seara. Multi tineri, dar si familii cu copii si chiar cu bunici. Cei mai multi par elevi, studenti, intelectuali saraci sau locuitori si angajati din zona, nu dintre cei mai instariti, nici ei, pentru care un copac umbros si un gol nu prea mare in buget par sa le justifice masochismul. Si, spre amuzamentul destinului, chiar acum, cand scriu aceste randuri, aflu ca va trebui sa le fiu din nou client, in curand. Tocmai am primit un mesaj prin care mai multi oameni subtiri, romani si straini deopotriva, deloc saraci, ma invita la o intalnire importanta la… Livada cu Visini! Imi si inchipui urmatoarea conversatie (in germana) dintre un om cu greutate si ocupat si o tanara si exaltata secretara: “Domnisoara, avem o intalnire importanta saptamana viitoare, va rog sa imi faceti o rezervare.” “Sigur, domnule, unde?” “Nu stiu, unde credeti dumneavoastra, dar sa fie un loc frumos, in apropiere.” “Preabine, domnule, mi-a venit o idee grozava, o sa va fac o surpriza…” “Gut. Danke!”

De ce are patronul Livezii cu Visini ambitia sa concureze cu restaurantele de lux si isi incordeaza muschii cu meniuri sofisticate, cand e evident ca nu are nici cu ce si nici de ce, eu nu voi intelege in veci. Norocul lui ca nu e singurul si nu iese prea mult in evidenta, pentru ca mai toti fac asa in Bucuresti. Pacat de gradina aceea nemeritata, cu visini adevarati! Si de chelnerite…